“Adu-ti aminte de dragostea cea dintai” (II) – Parintele Zaharia despre DEZNADEJDEA HARICA, “TRANSFORMATORUL DUHOVNICESC” al starilor psihologice si LUPTA de a-L pune pe DUMNEZEU MAI PRESUS DE TOATE

Intrebări şi răspunsuri

Intrebarea 1: Ce înţelegeţi prin „deznădejdea harică”?

Răspuns: Deznădejdea harică este însoţită de dorinţa de a ne ruga neîncetat. Este deznădejdea din care se naşte rugăciunea şi dorinţa arzătoare de a ne alipi de Dumnezeu şi a căuta necontenit către El, pentru că nu avem alt ajutor afară de Dânsul. Deznădejdea este morbidă sau patologică atunci când nu ne putem ruga. Dar dacă este însoţită de rugăciune, deznădejdea e minunată. Tot cel ce se roagă cu deznădejde sporeşte în viaţa duhovnicească.

Intrebarea 2: Există vreo legătură între deznădejdea harică şi depresie?

Răspuns: Deznădejdea harică este rodul harului dumnezeiesc: când vedem cât de neprihănită, cât de nevinovată şi de mare este dragostea lui Dumnezeu, deznădăjduim cu totul de starea noastră, întrucât ştim că Lui i se cuvin toate câte sunt sfinte, toate câte sunt cinstite şi vrednice de iubit, după cuvântul Apostolului. Văzând însă că suntem lipsiţi de aceste bogăţii, deznădăjduim, dar această deznădejde este de la Dumnezeu, pentru că este o lucrare a harului.

Intrebarea 3: De ce în vremurile din urmă credinţa nu va mai săvârşi aceleaşi minuni ca odinioară?

Răspuns: Pentru că se va înmulţi egoismul şi se va răci dragostea dintre oameni. Domnul însuşi, mai înainte ştiind că va slăbi credinţa oamenilor, a zis:

„Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?“.

Vorbind ome­neşte, am putea spune că Evangheliile descriu vremurile din urmă cu un oarecare pesimism, cum ar fi de pildă ulti­mele capitole din Evanghelia după Matei. Totuşi, după ce infaţişează toate necazurile şi suferinţele acelor vremuri, Domnul adaugă:

„Ridicaţi capetele voastre, pentru că răs­cumpărarea voastră se apropie“.

Vedeţi, aceste două rea­lităţi nu se exclud una pe cealaltă: deznădăjduim de starea in care ne aflăm, dar mintea şi inima ne sunt la Acela Care a venit şi iarăşi va să vină. Astfel, lupta cu cel rău devine mai crâncenă, dar odată cu aceasta sporeşte şi chemarea ne a face binele.

Trebuie să „instalăm” înlăuntrul nostru un „transformator” duhovnicesc care să preschimbe energia de natură sufletească, psihologică, ce ne asaltează în această viaţă, în energie duhovnicească ce susţine împreună-vorbirea cu Dumnezeu şi contribuie astfel la mântuirea noastră. De nu vom învăţa să transformăm stările psihologice în stări duhovniceşti, nu vom afla niciodată adevărata odihnă, ci vom suferi la nesfârşit în această viaţă. Aceasta reiese şi din cuvintele Apostolului:

„Este vreunul dintre voi trist? Să se pocăiască. Este cineva vesel? Să cânte psalmi“.

Intristarea cea după Dumnezeu duce la pocăinţă, iar bucuria după Dum­nezeu naşte slavoslovia. In viaţă suntem asaltaţi de tot felul de energii sufleteşti, dar dacă ne folosim de ele pentru a vorbi cu Dumnezeu, atunci le preschimbăm în energie duhovnicească. De exemplu, îmi aduc aminte de bunica Unea, cât de credincioasă era ea; cum mergea totdeauna prima la biserică şi cum adeseori bunicul o bătea pentru că dădea întâietate slujbelor Bisericii. Imi amintesc de toate acestea şi mă gândesc: „Oare unde este ea acum?“. Odată cu acest gând simt o oarecare străpungere sau emoţie în inimă, şi în această stare îmi schimb direcţia gândului şi îl întorc către Dumnezeu; îmi ridic mintea la Domnul şi mă rog pentru iertarea păcatelor mele. Exploatez acea energie pentru împreună-vorbirea cu Dumnezeu, preschimbând-o în energie duhovnicească.

Intrebarea 4: Părinte, pentru a ilustra cele spuse de dum­neavoastră aţi citat de multe ori din Apocalipsa Sfântului Ioan. Interpretarea pe care aţi dat-o reflectă învăţătura părintelui Sofronie sau vă aparţine dumneavoastră?

Răspuns: Versetul pe care l-am amintit mai înainte l-am găsit comentat la Sfântul Filaret al Moscovei. Părintele Sofronie, de asemenea, iubea foarte mult acest pasaj din Apocalipsă. Ori de câte ori îl pomenea, el obişnuia să combine cele două versete într-o versiune mai scurtă: în locul întregului citat

„…am Împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut….”,

Stareţul spunea adeseori:

„Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi“.

După cum am arătat mai înainte, primii creştini ai Bisericii din Efes căzuseră de la această dragoste, din harul pe care îl primiseră la început şi de care tot credinciosul ar trebui să-şi aducă aminte cu recunoştinţă înaintea lui Dum­nezeu, pentru a-l putea aprinde din nou. Mulţi Părinţi ai Bisericii au arătat acelaşi lucru în cuvinte diferite.

Intrebarea 5: Aţi vorbit despre Avraam şi despre marea încercare prin care a trecut atunci când Dumnezeu i-a cerut să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac. Aceasta m-a făcut să mă gândesc la următorul lucru şi să mă întreb: cum putem găsi oare calea cea dreaptă în legăturile cu ceilalţi, cu cei pe care Dumnezeu i-a încredinţat grijii noastre şi pentru care purtăm mare răspundere: familia noastră, credincioşii noştri, Biserica, pe care suntem chemaţi să-i iubim? Cum să facem să-i iubim cu toată curăţia, fără acea alipire pătimaşă ce ne îndepărtează de Dumnezeu? Ce vrea să spună Hristos atunci cand ne cere să urâm pe tatăl şi pe mama noastră, pe frate pe soră?

Răspuns: Adeseori întâlnesc această problemă în rela­ţiile dintre părinţi şi copii. E un lucru deosebit de greu, dar criteriul este următorul: Dumnezeu trebuie să fie întot­deauna pe primul loc şi trebuie să ne păstrăm pacea. Dacă ne pierdem pacea şi nu dăm întâietate Domnului, aceasta inseamnă că inima noastră s-a alipit de persoana pentru care ne facem griji, pe care chipurile o iubim şi vrem să o ajutăm si care de fapt a intervenit între noi şi Dumnezeu. De exemplu, daca părinţii se îngrijorează atât de mult pentru copiii lor, si nu se mai pot ruga, atunci atitudinea lor faţă de aceştia este greşită. Dacă din pricina copiilor îşi pierd pacea şi legătura lor cu Dumnezeu, aceasta înseamnă că îi pun pe copii mai presus de Domnul. In toate relaţiile cu semenii noştri trebuie să fim liberi, pentru ca Dumnezeu să aibă întâietate în viaţa noastră.

Imi place foarte mult să amintesc cuvântul pe care Pa­triarhul Iacov din Vechiul Testament l-a primit de la Dumnezeu. Iacov s-a luptat toată noaptea să ia binecuvântarea Domnului pentru a-l putea înfrunta pe Isav care venea asupra lui cu oştire mare. Spre dimineaţă, el a simţit prezenţa lui Dumnezeu şi I-a spus:

„Nu te voi lăsa până ce nu mă bine­cuvântezi“.

Atunci Dumnezeu a rostit acele cuvinte minunate:

„Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu, şi cu oamenii puternic vei fi“.

A doua zi Iacov a mers la Isav care, în loc să-l sfâşie ca o fiară sălbatică, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Isav a simţit binecuvântarea pe care fratele său o dobân­dise de la Dumnezeu. Dar Iacov s-a învrednicit de această binecuvântare numai după ce s-a luptat toată noaptea în rugăciune şi s-a smerit pe sine până la capăt, aşezându-L pe Dumnezeu mai presus de toate şi încredinţându-şi viaţa în mâinile Lui. După aceasta nu se mai îngrijora de va trăi sau de va muri, căci aflase har înaintea lui Dumnezeu. Toţi oamenii, şi în special tinerii care caută să întemeieze relaţii trainice în viaţa lor, ar trebui să-şi amintească aceste cuvinte ale lui Dumnezeu către Iacov, anume că trebuie să fim mai întâi puternici cu Dumnezeu dacă dorim să se întărească şi celelalte laturi ale vieţii noastre.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Legaturi: