FOCUL JERTFEI SI AL IROSIRII – INTRE DECEMBRIE 1989 SI “REVOLUTIA” #COLECTIV: “Incendiul de la „Colectiv”, simbolic vorbind, inaugureaza probabil o noua perioada in istoria poporului român. UN NOU COMUNISM SE PREFIGUREAZA A SE INSTALA IN LUME, O NOUA PRIGOANA A CRESTINILOR”

“Să ne trezim, popor român, să ne trezim înainte de a veni din nou în istoria noastră o vreme pentru a muri!”

Vedeti si:

Vremea să cunoaștem Adevărul

Era o vreme de murit

Era o vreme de murit. Stăteam în pragul casei, în genunchi, implorându-mi tatăl să mă lase să plec la Revoluţie. Nimic nu era atunci mai important pentru mine. Nici măcar viaţa mea. Era o vreme bună de murit. Ȋnsă tata n-a vrut să-mi deschidă ușa. Şi-am rămas de-atunci în prag, plângând, îndatorată cu nemoartea mea.

Era o vreme bună de murit. Cerul devenea sângeriu la apus, pentru că niște nori se întâlneau cu alți nori. Însă eu, care cu doar câteva luni în urmă Îl visasem pe Dumnezeu în mijlocul cerului și începusem să cred din a doua dimineaţă, știam că deasupra noastră nu mai sunt, de-acum, doar norii.

Era o vreme de murit. Stăteam în căminele studenţești din Regie și ascultam „Europa Liberă” cu ferestrele deschise. Afară era nefiresc de cald pentru luna lui decembrie. Şi, oricât de încet am fi dat radioul, ecoul lui răzbătea din fiecare cameră, din fiecare cămin, iar „Europa Liberă” se auzea în campusul universitar ca dintr-un difuzor uriaș. Auzeam împușcături și ţipetele celor uciși la Timișoara. Afară, pe pervazul ferestrei noastre, ardea o lumânare aprinsă pentru ei.

Era o vreme de murit. Printre cămine patrulau miliţieni și gărzile patriotice, mergeau câte cinci, în șir indian, să nu care cumva „să îndrăznim”. Iar noi îi huiduiam, ascunși de ziduri, pe sub ferestrele deschise. Eram pregătiţi. Eram gata. Şi era o vreme, o vreme de murit.

Luni ne-au anunţat că intrăm în vacanţă mai devreme, că se închid căminele. Apoi, seara, un coleg a venit în vizită, repetând încontinuu: „Plecaţi repede, că vine și-aici!”. L-am crezut nebun. Dar cei mai curioși sau mai curajoși dintre noi au rămas. Era o vreme de murit. Eu am plecat la părinţii care mă așteptau acasă.

Joi, 21 decembrie 1989, plângeam lipită de ușa casei, că vreau să merg să mor pentru libertate. Ştiam că se moare. Toţi cei care au ieșit în stradă știau că se moare. Eram tineri naivi și aveam prea multe speranţe, dar auzisem de la radio cum se moare. Eram gata. Eram pregătiţi. N-au vrut părinţii să ne lase… Au ascuns cheile și și-au astupat urechile, să nu ne mai audă plânsul. Disperarea cu care imploram să ne lase să mergem spre moarte. Era o vreme așa de bună de murit…

A doua zi, pe ascuns, am dat telefoane altor prieteni disperaţi, să ne întâlnim în gară și să ne urcăm în primul tren spre București. Spre Revoluţie. Fugeam de-acasă, treceam peste voia și peste nevoia părinţilor. Ȋnsă în acea noapte a fost atacată unitatea militară aflată peste drum de gară, iar a doua zi n-a mai plecat nici un tren. N-am ajuns decât până la revoluţia din centrul unui oraș de provincie. Şi acolo s-a tras și au murit oameni, deveniţi apoi eroi-martiri. Nu m-a lovit nici o împușcătură. Au murit alţii în locul meu. Eu păstrez, într-un penar vechi, glonţul vidia care a spart geamul de la balcon și s-a înfipt în peretele din sufragerie. Era o vreme de murit.

Când, prea târziu, am reajuns în București, locul unui parc pentru copii s-a umplut de eroi ce se odihneau în pământ. Acolo unde, nu demult, era legănul în care m-am dat, fusese îngropat un geamăn de-al vârstei mele. Şi mama lui, încă vie, nemaiputând respira decât lângă cruce. Băiatul ei a fost împușcat în cap de lunetiști, la Sala Dalles, atunci când eu plângeam lângă ușa încuiată a casei, strigând că nu mi-e frică de moarte. Băiatul înalt și blond, care a fost îngropat pe locul unde m-am dat în leagăn, lunecând între cer și pământ.

Era o vreme de murit pe care mi-o amintesc exact. Fiecare sunet, fiecare lumină și fiecare detaliu. A fost ieri. Au fost ultimele zile, înainte de a adormi, după plâns. Fără să mai pot crede niciodată (la fel de puternic), fără să mai pot spera (la fel de necondiţionat), fără să mai pot iubi libertatea – gata să-mi dau viaţa pentru ea.

Şi, dacă m-aș întoarce în timp, înainte de somnul adânc în care am intrat cu toţii, învinși de visele altora, dacă aș ști ce va să vie și pe care le-am trăit, dacă aș cunoaște dinainte rostul lucrurilor de atunci, aș fi tot acolo, gata să trec același prag. Gata să plec, gata să mor. Gata pentru libertatea pe care sufletul nostru doar atunci, în vremea aceea de murit, a înţeles-o…

 Adriana Oprea

[…]

***

 Focul dragostei pentru Hristos

Focul este un simbol, dincolo de lumina şi căldura pe care le răspândeşte în jurul său. Focul curăţeşte aurul, îl face mai strălucitor, dar arde şi iarba rămasă toamna pe câmp, iarba ce nu mai poate folosi nimănui, aşa cum ar putea fi socotită viaţa care a fost lipsită de orice sens. Şi ne gândim acum la foc nu numai pentru că acesta se aprinde tot mai des în ultimii ani în lume, ci și pentru că, iată, a început să cuprindă în chip văzut şi lumea românească, arzând cu flacără mare sau mocnit carnea fraţilor noştri, sufletele şi trupurile copiilor cărora le-am dat viaţă.

Au trecut ceva ani de atunci, preţ de o generaţie şi mai bine, de când peste o mie de tineri s-au adus pe sine ardere de tot pentru libertate şi credinţă, pentru dragostea şi bucuria de a trăi pentru Adevăr. Iată însă că numai ce era să comemorăm douăzeci şi şase de ani de uitare a lor, când suntem chemaţi să ne amintim din nou de foc. Un altfel de foc însă, căci acel foc curăţitor şi-a schimbat între timp natura. Nu a trecut mult după ʼ90, şi acela a fost înlocuit de căldura arzătoare, focul neostoit al pasiunilor mistuitoare, aprins de fantasmele pe care mass-media le-a aruncat în minţile tuturora. El ne-a făcut să uităm faptul că viaţa noastră, libertatea noastră este scumpă, pentru că cineva a murit pentru ea. Ne-au făcut să uităm că viaţa noastră nu este doar preţul sângelui celor jertfiţi în decembrie ʼ89, ci şi a tuturor mărturisitorilor din închisorile comuniste, a tuturor mucenicilor neamului din care ne-am ridicat, şi mai ales a Fiului lui Dumnezeu, Cel care a dat, de fapt, sensul jertfei de Sine ca preţ al libertăţii din robia vrăjmaşului omului. În lumina acestei jertfe au trăit, s-au hrănit şi s-au bucurat înaintaşii noştri, fapt pentru care suntem încă un popor creştin.

Tristeţea omului care L-a pierdut pe Dumnezeu

Din păcate însă, în ultimul sfert de veac, fiara care în vremea comuniştilor îşi arăta pe faţă ochii roşii, setoşi de sângele nostru, şi-a schimbat strategia. Ne-a sedus să credem într-o tinereţe fără bătrâneţe, dar şi fără copilărie, într-o nesfârşită trăire intensă a înfierbântării plăcerilor, a patimilor. O tinereţe marcată sincopat şi spasmodic de temerea pierderii plăcerii şi tremurul fricii în faţa iminenţei durerii şi a întristărilor. Astfel că un altfel de foc, o altfel de jertfire a început să se înalţe în lumea românească. Toate acestea, simbolic, au debutat şi au culminat cu faptul că cei mai mici şi mai curaţi dintre noi, pruncii care abia veneau pe lume, au fost aduşi ca jertfă pentru confortul, plăcerea şi bunăstarea care ni se promitea. Nu cincizeci sau şaizeci, ci milioane de prunci au simţit în carnea lor arsura cuţitului călăului zis doctor, care, asistat şi plătit de chiar părinţii lui, i-a jertfit precum un preot păgân pe altarul zeului Baal. Pe urmă, de acest foc au fost cuprinse sufletele a mii de tineri, a unui popor întreg, întristat nu pentru că nu are ce mânca sau pentru pierderea cuiva drag, ci pentru că şi-a pierdut capacitatea de a se mai împărtăşi din bucuriile simple ale vieţii de zi cu zi.

Deunăzi, o bună prietenă din Maramureş îmi spunea îngrozită că lumea s-a schimbat chiar şi acolo. Oamenii, femei şi bărbaţi, tineri şi chiar copii nu mai au bucuria de dinainte, veselia şi mărinimia care-l caracteriza pe omul simplu, osârduitor şi foarte frumos al lumii aceleia. Tristeţea şi irascibilitatea guvernează mai peste toţi. Și nu din cauza sărăciei, căci niciodată poate că nu au avut mai multe şi mai mari case de beton, maşini în faţa curţii şi o grămadă de alte lucruri. Este o tristeţe care vine dinăuntru, tristeţea omului care L-a pierdut pe Dumnezeu, poate pentru prima oară în istoria sa. Sunt posomorâţi pentru că fierul plăcerilor le-a ars şi lor sufletul, le-a întipărit în carnea inimii lor de duh una sau mai multe dintre cifrele de şase de care aminteşte Sfânta Scriptură.

Aceasta este lumea în care, la „Colectiv” – simbol al vinei colective a poporului român –, au fost jertfiţi 60 de tineri, la capătul unui arc de douăzeci şi şase de ani întins peste istoria recentă a societăţii româneşti. I-am plâns, i-am deplâns – tineri care au căutat să iasă din monotonia unei existenţe de consum, dar care, pentru că nu au nimerit unde trebuie, şi-au pierdut viaţa. Este dureros, dar credeţi-mă că la fel de mult trebuie să-i plângem pe zecile de mii de tineri care au suferit pentru că, lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor plecaţi în străinătate la muncă, şi-au distrus viaţa; pe tinerii chinuiţi de droguri, de fantasmele pornografiei, de neputinţa de-a comunica cu ceilalţi de vârsta lor, pentru că nu au avut prilejul acestei experienţe, captivi micilor ecrane sau seducătoarelor mesaje şi tehnologii făcute special pentru a le fura mintea.

Mulţi dintre ei vor fi victime sigure – nu ale unui foc pus de străini, ci ale propriei voinţe îmbolnăvite, din cauza unei vieţi lipsite de sens, a deznădejdii la care i-au adus chiar mesajele mass-mediei ce deplânge acum drama celor de la Colectiv. Şi, pentru că nu mai văd nici o speranţă, mii dintre ei ajung să-şi ia viaţa în fiecare an, pentru a ne situa astfel pe primele locuri în Europa la sinucideri, şi probabil în lume. Oare pe ei de ce nu-i mai plânge nimeni? Pentru ei de ce nu am ieşit în stradă în ultimii douăzeci şi cinci de ani ca să cerem schimbarea stăpânirilor care au trădat poporul, batjocorindu-l?!

Un nou comunism se prefigurează a se instala în lume

Ne doare, ne doare pentru faptul că acum, la şapte ani de când am tipărit primul număr al revistei noastre, în loc să ne bucurăm, trebuie să comemorăm. Oare ce foc mai trebuie să vină peste noi ca să începem a ne trezi? Am înţeles oare măcar acum că moartea celor de la „Colectiv”, tineri care poate că nu au avut şansa să-L cunoască pe Dumnezeu, dincolo de manipulări, conspiraţii şi ideologii, este semnul că, dacă nu ne schimbăm viaţa, ceva cu mult mai cumplit va veni peste noi?

Incendiul de la „Colectiv”, simbolic vorbind, în perspectiva a ceea ce i-a urmat, inaugurează probabil o nouă perioadă în istoria poporului român. Nu una a unei mai mari bunăstări, cum ne manipulează iarăşi şi iarăşi mass-media să credem, ci mai curând a unei noi reprimări a drepturilor şi libertăţilor, mai cu seamă a celor de a crede şi a mărturisi adevărul. Acestea privesc nu numai neamul nostru, ci toate popoarele europene care L-au uitat pe Hristos. Un nou comunism se prefigurează a se instala în lume, o nouă prigoană a creştinilor, care astfel plătesc pentru păcatele tuturora, dar mai ales pentru că nu au ştiut să-L facă cunoscut pe Hristos prin însăşi viaţa lor.

Mai este încă timp. Cât mai durează lumea aceasta, mai este încă nădejde de mântuire, de schimbare lăuntrică a noastră, de redescoperire a vieţii în Hristos. Dar pentru aceasta trebuie să înţelegem, să conştientizăm că Dumnezeu cu adevărat S-a făcut om, pentru ca să-l facă pe om dumnezeu; că venirea noastră în lume, viaţa noastră este o mare minune, şi că aceşti puţini ani pe care îi petrecem aici sunt pentru a ne pregăti de veşnicie. Dacă cu adevărat am şti acestea, atunci prin viaţa noastră am lumina suficient pentru ca oamenii din jur să nu mai caute în lumea aceasta alt foc decât focul mistuitor al dorinţei de a nu ne mai despărţi niciodată de Hristos.

Gheorghe Fecioru

Articol publicat în numărul 83 (Decembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă

A scene in Republic Square, where the army’s presence marks the overthrow of Ceausescu. ca. December 1989 Bucharest, Romania

UPDATE:

• Activenews: Participant la evenimentele din 1989: Sunt copiii noștri, astăzi, liberi? Acest sistem este un feudalism corporatist în care libertatea nu mai este decât un vis

La 26 de ani de la evenimentele din 1989, avocatul Gheorghe Piperea a scris un mesaj despre situația României. Avocatul Gheorghe Piperea era soldat în termen în decembrie 1989 și se întreabă dacă românii sunt mai liberi acum, decât erau atunci.

Iată mesajul pe care l-a postat pe facebook:

In decembrie 1989 eram soldat. Nu stiam ca traiesc o revolutie, un salt enorm in gol catre o societate in care puteam avea iluzia ca suntem liberi. Pas cu pas mi-am construit, insa, certitudinea, ca toata lumea e a mea. Mai precis, ca toata lumea e a noastra.

Pe net circula si acum o poza cu un mesaj pe o pancarta de la Revolutia din ’89:

“Copiii nostri vor fi liberi”.

Frumos ca un legamint, ca o alianta intre generatii.

Sunt copiii nostri, astazi, liberi?

Mai mult de 3 milioane dintre ai nostri (multi dintre ei fiind oameni care ar fi putut tine in mina acea pancartain ’89), au fost nevoiti sa isi paraseasca tara. Cei mai multi dintre ei au facut-o pentru a-si putea plati datoriile la banci. Citeva sute de mii dintre acestia au votat acum un an pentru a-si lua tara inapoi. Nu si-au luat-o. Alianta autoritatilor noastre cu creditorii care ii tin pe acei oameni in pribegie a fost mai puternica. In continuare, copiii lor sunt liberi sa viseze ca vor fi cindva liberi si, daca se poate, alaturi de parintii lor. Deocamdata, ei sunt singuri acasa.

Mai mult de un milion dintre ai nostri (multi dintre ei fiind oameni care ar fi putut tine in mina acea pancarta la revolutia din ’89) sunt faliti. Nu putem sti cite alte sute de mii dintre ei isi consuma viata platind rate hiperbolice la banci pentru visul de a deveni proprietari (pe credit) ai unor apartamente cu 2 camere de 45 mp. Acesti oameni nu sunt liberi. Si ei, si copiii lor, sunt captivi in inchisoarea financiara in care i-au aglomerat, cu zimbetul pe buze, creditorii. Nici acesti oameni nu si-au luat tara inapoi. Alianta autoritatilor noastre cu creditorii care ii tin in iobagie a fost mai puternica. Copiii lor sunt liberi sa viseze ca vor fi liberi macar copiii lor.

Dupa o generatie de la Revolutia din ’89 traim intr-o societate distopica in care pare ca s-au adunat la un loc toate relele comunismului si ale capitalismului banditesc. In continuare, toate resursele acestei tari sunt controlate de o oligarhie reunita in jurul unui unic si etern vataf, sustinuta de armate de stormtroopers si de propagandisti, ca in comunism. Iar acesti oligarhi, care au stapinii lor si care sunt sustinuti de aparatul de propaganda si de represiune necesar, au ajuns sa impuna, inclusiv la nivel de mentalitate publica, ideologia (sau, mai bine zis, religia) profitului cu orice pret, un profit care devine din ce in ce mai privatizat, intrucit se aduna in miini din ce in ce mai putine, si care este realizat pe seama populatiei, obligata sa suporte socializarea pierderilor. Acest sistem nu este capitalism si nici economie de piata. Este capitalism banditesc si economie de prada.

Acest sistem este un feudalism corporatist in care libertatea nu mai este decit un vis.

Si nu, acest sistem nu este societatea din planurile mele de acum 25 de ani.

Nu este nici societatea pe care sa si-o doreasca vreunul dintre copiii celor care, la Revolutie, isi doreau libertate pentru copiii lor.

Celebrez acel entuziasm al anilor de inceput ai noii democratii romanesti, dar depling starea de blocaj emotional al omului indatorat al acestor ani.

Sper ca anul 2016 sa fie inceputul unei noi aliante intre generatii, un legamint care sa ne tina tari impotriva asaltului overlorzilor sistemului cu care autoritatile noastre au facut, in contra noastra, pacte feudale. Un legamint pentru casa, familie si viitor.

Sarbatori fericite!

sursa: facebook

Legaturi:

***