“Nu te mânia, sufleţelule, că în scrisoarea mea dinainte spinăruşa ta a primit câteva lovituri de la toiagul-cuvânt…”. Din scrisorile duhovnicești ale SFÂNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV despre SFĂTUIREA APROAPELUI, riscurile ÎNCHIPUIRII și ÎNDREPTĂȚIRII DE SINE vs. UMILINȚA DUHULUI și ÎNCEPUTUL LEPĂDARII DE SINE

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Despre păzirea de întuneric şi de păcat.

Despre Înfricoşătoarea Judecată

Sunteţi la Paris! Valurile mării vieţii ne-au despărţit. Eu hălăduiesc pe malul însingurat al Volgăi, dumneavoastră aţi fost aruncat în Paris, capitala modei, capitala lumii civilizate şi, s-ar putea spune, capitala întunericului şi a păcatului. În capitala întunericului şi a păcatului să vă păziţi de întunecare, să vă păziţi de păcat! Unde este mai mare primejdia, acolo este nevoie de mai multă băgare de seamă. Dacă împrejurările vă silesc să vă aflaţi într-un oraş unde bântuie ciuma sau altă boală molipsitoare, trebuie să vă străduiţi să vă terminaţi cât mai repede treburile de acolo şi să plecaţi cât mai repede. Cu atât mai mult trebuie să procedaţi astfel într-un oraş care este capitala păcatului. Cine ştie dacă păcatul cel prearău nu vă va face vreo rană? Cine ştie ce rană vă va face? El poate pricinui şi o rană de moarte, cu neputinţă de vindecat.

Întoarceţi-vă mai repede, încheindu-vă treaba de acolo! Aici vă aşteaptă o sarcină însemnată. Sunteţi dator să vă ocupaţi cu atenţie de sufletul dumneavoastră. Nu-l irosiţi, fiindcă lucrul acesta e cu putinţă, şi cât de mulţi sunt cei ce îl fac! Să vă amintiţi că şi dumneavoastră aveţi a ieşi din această viaţă pe uşa mormântului, a vă înfăţişa înaintea Domnului spre judecată – spre o judecată care este înfricoşătoare şi pentru sfinţii Lui, şi pentru cei ce şi-au petrecut întreaga viaţă făcându-I placul. Acolo vor fi judecate nu doar păcatele, ci şi dreptăţile oamenilor; acolo multe dreptăţi ale lor vor fi osândite de Dreptatea cea întru totul desăvârşită. Despre lucrul aceasta a dat mărturie Însuşi Mântuitorul. De nu va prisosi dreptatea voastră, a zis El, mai mult decât dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Mt. 5, 20).

O, dacă Milostivul Domn mi-ar da să mă bucur de mântuirea dumneavoastră şi a mea în veacul acesta şi în cela ce va să fie!

Despre pocăinţa adevărată şi despre cea închipuită.

Din ce este alcătuită pocăinţa mireanului

Am primit scrisoarea dumneavoastră, şi păcătoasa mea inimă a primit vestire să răspundă la ea fără întârziere.

…Ce „pieptănată” e scrisoarea dumneavoastră de acum, parcă e căpăţâna mojicului după baie, ce cuminţică!

De scrisoarea dumneavoastră dinainte m-am speriat. Ce sofisticată! Ce pretenţioasă, ce pompoasă! Parcă tot corpul de gardă ar fi ieşit la paradă pe Câmpul lui Marte! Nici nu am îndrăznit să răspund. Cum citesc, mă apucă groaza, şi nu pot să răspund. Stepan m-a tot împins, cum împinge ţăranul mârţoaga să tragă de plug când ară:

„De ce nu-i răspundeţi lui N.?”

Păi dacă nu-mi vine să răspund, nu-mi vine! Şi mârţoagele, după cât se vede, au îndărătnicia lor.

Despre ceea ce urmează n-aş fi vrut să vă scriu, dar de vreme ce am început, o să scriu, ce să fac… Pocăinţa de care – descriaţi în scrisoarea trecută – v-aţi învrednicit să vă atingeţi nu a fost decât o închipuire a amăgirii de sine. V-aţi gândit şi v-aţi tot gândit, aţi tot auzit de una şi de alta, şi deşteaptă sunteţi, şi smerită nu sunteţi: ei, şi vi s-a năzărit ceva în căpşor, s-a clădit în el un castel vrăjit. Iar pricina întregului necaz eu sunt: v-am citit ceva ce nu vă stă în puteri, şi prin asta v-am zăpăcit. După roada lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7, 16), a zis Domnul. Care a fost roada stării acesteia, pe care sufletul şi-a alcătuit-o singur, cu care s-a linguşit singur? Singura roadă au fost ifosele deşarte, ifose deşarte în deplinul înţeles al cuvântului, care v-au scos din starea dumneavoastră obişnuită! I-aţi scris marelui stareţ, şi acela, ca om trăitor în cer, nu a priceput că dumneavoastră îi scrieţi despre bolovan, drept care v-a răspuns despre Ivan, v-a dat apă la moară să rămâneţi în pocăinţa dumneavoastră închipuită, presupunând că în dumneavoastră lucrează vederea pocăinţei la fel ca în el – acea vedere care este un har minunat al lui Dumnezeu, dăruit călugărilor care au sporit deja în liniştire. Creştinii care trăiesc în lume nu trebuie să se atingă de lucrările călugăreşti înalte, mai ales de cele isihaste. Şi Domnul a poruncit să nu turnăm vin nou în burdufuri vechi (v. Mt. 9, 17). Vinul nou sparge burdufurile vechi; şi el se varsă, şi burdufurile le strică: lucrările călugăreşti, atunci când se apucă de ele mirenii, şi ele se strică, şi celor ce le lucrează le aduc vătămare sufletească.

Din zgomotosul şi luminatul Sankt-Petersburg a ajuns în locurile noastre îndepărtate şi liniştite zvonul cum că o oarecare damă foarte deşteaptă şi foarte ilustră i-a scris unui oarecare monah o scrisoare foarte elocventă, scrisoare în care arăta cum a văzut ea în sine un număr necuprins de păcate, iar monahul cu pricina – care, după cât se vede, nu era academician – i-a răspuns:

„Măicuţă! Să priveşti atât de subţire la păcatele tale nu e de nasul tău…”

Acesta este, repet, un zvon; dacă s-a întâmplat cu adevărat sau nu, nici a discuta nu îndrăznesc, şi de ştiut nu ştiu dacă în Petersburg, capitala culturii şi educaţiei, sunt îngăduite atare grosolănii. Dacă aş fi însă întrebat ce părere am despre sfatul dat de monah damei din capitală, aş răspunde cu toată sinceritatea provincialului:

„Sfatul e grobian, dar bun, şi dama cu pricina ar trebui să şi-l cresteze pe perete şi să se ţină strâns de el.”

Pocăinţa care se potriveşte creştinului evlavios care trăieşte în lume este a te socoti în fiecare seară cu conştiinţa ta. Şi este preadestul! Dacă creştinul se va strădui să trăiască după poruncile lui Dumnezeu şi să se verifice zilnic pe sine însuşi, puţin câte puţin va dobândi umilinţa duhului, care este încă departe de pocăinţa-vedere. Dumneavoastră v-a venit (scuzaţi-mă pentru expresiile ţărăneşti, dar sunt bune, nimeresc drept la ţintă!) doar o prosteală, o prosteală trufaşă! Aceasta îmi este cunoscută, fiindcă eu însumi mă găsesc în ea fără încetare, şi de aceea vă şi previn.

Când este vorba de dat sfaturi nu ar trebui să vă avântaţi, ci mai bine să refuzaţi cu smerenie. Dacă sunteţi silită s-o faceţi, spuneţi ceva, acolo, uşor, lăsând lucrul în seama Domnului. Foarte sfântă sunteţi: imediat cu omul la răstignire! Şi nici măcar nu vă pricepeţi să-l răstigniţi, ci doar îl chinuiţi în zadar. Vreţi să izbândiţi totul prin raţiune şi prin puterile proprii, când ar trebui s-o faceţi prin credinţă şi prin Dumnezeu.

***

Cum trebuie vorbit despre credinţă şi cum trebuie date sfaturile

[…]

Slavă lui Dumnezeu, Care a dăruit sfârşit bun bătrânei dumneavoastră! Fie ca El să ne dăruiască tuturor ieşire bună din această viaţă plină de necazuri, să ne primească în luminatele şi veselele locaşuri veşnice, care au fost gătite pentru robii Lui cei adevăraţi! Iar până atunci trebuie să răbdăm feluritele necazuri cele din felurite pricini şi în primul rând din pricina păcatului care trăieşte în noi, din pricina vătămării prin cădere, care trăieşte în noi. Faţă de necazurile acestea din urmă, celelalte necazuri sunt de puţină însemnătate.

În scrisoarea dumneavoastră mă clevetiţi. Grozavi sunteţi voi, petersburghezii! Până şi la „vieţuitorul din pustia fără nume” vă străduiţi să ajungeţi cu clevetirea. Scrieţi:

„Sunt foarte bucuroasă că mi-aţi poruncit să nu vorbesc cu nimeni despre religie”,

şi aşa mai departe. Nu este adevărat! Iată ce v-am scris, cuvânt cu cuvânt:

„Când este vorba de dat sfaturi nu ar trebui să vă avântaţi, ci mai bine să refuzaţi cu smerenie. Dacă sunteţi silită s-o faceţi, spuneţi ceva, acolo, uşor, lăsând lucrul în seama Domnului”,

şi aşa mai departe. Între a vorbi despre religie şi a da sfaturi este o mare deosebire, înţelegeţi! Nici măcar să daţi sfaturi nu v-am interzis, ci doar v-am zis să faceţi asta cu frică de Dumnezeu, cu foarte multă grijă şi măsură. Dacă-l împovărezi prea puţin pe aproapele, nu e nici o nenorocire; dacă-l împovărezi prea tare, poate cu uşurinţă să sufere o vătămare care să nu se mai vindece, să devină bun de nimic pentru toată viaţa. Vă spun asta cu lacrimi din inimă, ca om care a văzut şi a trecut prin multe experienţe amare! Ferească-mă Dumnezeu să vă sfătuiesc, în vremea sărăcăcioasă de acum, să ascundeţi de aproapele acea puţină, dar mai presus de comorile întregii lumi, cunoaştere de Dumnezeu pe care aţi primit-o nu fără nevoinţă şi suferinţă, dintr-o deosebită milă dumnezeiască! Acum sunt multe cunoştinţe de tot felul, singură cunoaşterea adevărului a plecat de la oameni. Foarte bună este vorba rusească:

„Dacă nu-i destulă sare, mai adaugi în mâncare; dacă ai sărat prea tare, capeţi beţe la spinare.”

Aşadar, nu te mânia, sufleţelule, că în scrisoarea mea dinainte spinăruşa ta a primit câteva lovituri de la toiagul-cuvânt. Asta a fost pentru sărătura cea peste măsură! Pe toţi, uite-aşa, vă sărut, vă îmbrăţişez, vă strâng la inima mea. Hristos să fie cu voi! Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra voastră!

Cum să ne privim aproapele.

Despre dragostea cea curată, în Dumnezeu. Mântuirea stă în lepădarea de sine.

Ce înseamnă: ca ­­să îmi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate.

De pocăinţă fuge orice păcat

Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omul nu opreşte în sine simţămintele de bunăvoinţă către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgeşte:

„Dumnezeule! Aceştia sunt moştenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste şi fără veste va pieri de pe el.”

Cine îşi curăţeşte în felul acesta dragostea de iubirea de sine şi de împătimire dobândeşte în sine dragoste curată, dragoste în Dumnezeu. Ca să dobândim această dragoste ni s-a poruncit lepădarea de sine; acesta este înţelesul spuselor Domnului: cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va câştiga (Mt. 16, 25). În aceste cuvinte, porunca este îmbinată cu făgăduinţa.

Dimpotrivă, cel ce crede că îşi va găsi sufletul în veacul acesta plin de amăgire, adică cel ce va vrea să îşi împlinească poftele necurăţite, şi-l va pierde. În lepădarea de sine stă mântuirea.

Supuneţi-vă mintea lui Hristos! Atunci când mintea se supune lui Hristos, nu se va îndreptăţi nici pe sine însuşi, nu va îndreptăţi nici inima. Atunci când vor lipsi îndreptăţirile inimii, ea va ajunge în starea de smerenie şi umilinţă. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, iar în îndreptăţirea de sine este moartea crâncenă pe care o aduce păcatul.

Aşa s-a rugat Sfântul David, şi aşa ne învaţă să ne rugăm:

să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi îndreptăţesc răspunsurile cele din păcate (Ps. 140, 4).

A-ţi îndreptăţi răspunsurile cele din păcate înseamnă a te îndreptăţi pentru păcatele tale. Gândurile şi cuvintele prin care se arată această îndreptăţire sunt numite cuvinte de vicleşug. Cu viclenie se străduie păcătosul să se amăgească pe sine însuşi şi să îi amăgească pe oameni! Cu viclenie se străduie păcătosul să ascundă păcatul său de sine însuşi şi de oameni! Cu viclenie se străduie să pară drept înaintea sa şi înaintea oamenilor! Uneori, nevoia neapărată, folosul aproapelui, pe care păcatul nostru l-ar putea sminti, ne sileşte să ne îndreptăţim înaintea oamenilor, să ne ascundem păcatul faţă de ei. A te îndreptăţi faţă de tine însuţi, a te amăgi singur, a-ţi înăbuşi glasul conştiinţei este întotdeauna un lucru nelegiuit, întotdeauna nenorocit; împropriindu-se omului, cuvintele de vicleşug fac din el un fariseu încrâncenat, în stare de orice fărădelege. Îndreptăţirea pentru păcate ce nu are nevoie de născociri şi de multe vorbe, îndreptăţirea care este primită întotdeauna de Dumnezeu este pocăinţa.

De pocăinţă fuge orice păcat; nici un păcat nu poate ţine piept atotputernicei pocăinţe. Pocăinţa este virtute evanghelică, dar nepreţuit al lui Dumnezeu, cumpărat pentru noi cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu – cu acest preţ care răscumpără orice păcat al nostru.

Pentru început, hotărâţi, măcar cu mintea, să vă lepădaţi de dumneavoastră înşivă pentru Hristos, lipsiţi-vă mintea de samavolnicia pierzătoare, neghioabă, supuneţi-o poruncilor lui Hristos, supuneţi-o Evangheliei. Începutul lepădării de sine este în minte: după ce s-a supus lui Hristos, ea duce treptat la această fericită supunere şi inima, şi trupul.

Lepădarea de sine înspăimântă la o primă privire superficială – dar îndată ce omul se hotărăşte să şi-o însuşească, simte în suflet o neobişnuită uşurime şi libertate: uşurimea, libertatea sunt martorii adevărului.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2012)

Cititi si:

***