CALEA LARGA A DUHULUI LUMESC: “Cand desertaciunea intra in inima, atunci vesnicia iese afara”

Partile anterioare:

Ce rol are duhul lumesc. Studentul proaspat admis

Duhul lumesc are rolul de a-l atrage pe om si de a-l abate de la Dumnezeu. Duhul lumesc sufla pe calea cea larga. Duhul lumesc se straduieste neincetat sa-l atraga pe om pe calea cea larga si dupa aceea sa-l lege cat mai strans si cu cat mai multe fire de calea cea larga.

Imi amintesc ca odata vorbeam cu o doamna al carui baiat intrase la facultatea de cibernetica. Era foarte incantata si repeta mereu ca baiatului ei i s-au deschis noi perspective, are o alta deschidere, are noi oportunitati in viata. Pe vremea aceea incepusem sa descopar scrierile Sfintilor Parinti, asa ca nu eram intru totul de acord.

Ce de perspective i s-au deschis, i s-au deschis cai noi in viata, zicea ea fericita. Atunci i-am spus: I s-au deschis, e adevarat, unele cai, dar i s-au inchis altele.

Cu cat avem mai multe perspective catre lume, cu atat suntem legati cu mai multe fire, cu atat apartinem mai mult lumii si mai putin din inima noastra este orientata catre Imparatia cerurilor. Ce inseamna ca i s-au inchis alte perspective? Cu cat urcam pe scara diplomelor lumesti cu atat ne va fi mai greu sa ne smerim si sa devenim niste buni crestini. Cu cat ni se deschid usile largi ale societatii cu atat ni se inchid usile Imparatiei cerurilor.

Imi amintesc ca in vremea cand scriam aceste randuri, prin 2003-2004, tara noastra Romania se pregatea sa intre in Uniunea Europeana. Foarte des auzeai ca urmeaza sa ni se deschida “noi perspective”, “noi oportunitati”.

Cu cat ni se deschid usile largi ale societatii si lumii cu atat ni se inchid usile Imparatiei cerurilor.

Sfantul Vasile cel Mare spune:

Cata dragoste vei cheltui pentru cele de jos, pe atat iti va lipsi neaparat din intregul dragostei^[34].

Duhul lumesc sau duhul desertaciunii sau duhul antihristic

Sfantul Tihon de Zadonsk spune:

Cand desertaciunea intra in inima, atunci vesnicia iese afara^[35].

Dar ce este desertaciunea? In Patericul egiptean se spune: “toate cate gandeste omul de la cer in jos, sunt desertaciuni“^[36].

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur spune:

“Toate cate nu trec cu noi spre cer sunt pofte lumesti si, toate cate raman in lumea aceasta sunt pofte lumesti. Deci, nimic in comun nu avem cu acestea“^[37].

Desertaciunea este tot una cu duhul lumesc. Prin urmare desertaciunea are rolul de a-l atrage pe om si de a-l abate de la Dumnezeu. Duhul desertaciunii sufla pe calea cea larga. Desertaciunea se straduieste neincetat sa-l atraga pe om pe calea cea larga.

Parintele Paisie Aghioritul:

“Imi spune gandul ca cel mai mare vrajmas al mantuirii sufletului nostru, mai mare chiar si decat diavolul, este duhul lumesc, deoarece acesta ne atrage in mod placut, dar ne va amari in cele din urma vesnic“^[38].

Despre importanta cunoasterii acestui duh, spre a ne feri de el, Sfantul Ioan de Kronstadt avertizeaza:

De nu cunosti duhul cel ucigator, nu vei cunoaste nici Duhul cel datator de viata^[39].

Totusi cum trebuie sa intelegem acestea? Sfantul Teofan Zavoratul spune:

“Sa nu credeti ca tot ceea ce faceti pentru casa si gospodarie este desertaciune. Nu, pentru aceasta exista porunci si implinirea cuvenita a acestor treburi se afla in randul lucrurilor placute lui Dumnezeu. Numai sa le impliniti pe toate ca pe voia lui Dumnezeu, ca pe porunca Lui data voua. Inaintea fiecarui lucru chemati-L pe Dumnezeu in ajutor, in continuarea lui, adresati-va Lui Dumnezeu pentru povatuire si dupa incheierea lui, multumiti-I. Şi savarsind treburile gospodaresti va fi ca si cum veti implini pravila de rugaciune“^[40].

Sfantul apostol Pavel zice:

“Şi aceasta v-o spun, fratilor: Ca vremea s-a scurtat de acum, asa incat si cei ce au femei sa fie ca si cum n-ar avea. Şi cei ce plang sa fie ca si cum n-ar plange; si cei ce se bucura, ca si cum nu s-ar bucura; si cei ce cumpara, ca si cum n-ar stapani; Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi deplin de ea. Caci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 29-31).

Sfantul Tihon de Zadonsk spune:

“Cine iubeste pe Dumnezeu acela nu iubeste lumea; si cine nu iubeste lumea iubeste pe Dumnezeu”^[41].

Sfantul Nicodim Aghioritul spune:

“Zice (Sfantul Vasile cel Mare): Caci cei ce calca in picioare cele pamantesti si se fac mai presus de ele sunt marturisiti vrednici de darul Duhului Sfant (Despre Duhul Sfant, 22). Caci toata pricina pentru care astazi noi crestinii si monahii nu ne invrednicim de darurile harului Duhului Sfant e pentru ca avem impatimire si iubire fata de lucrurile stricacioase si vremelnice ale acestei lumi si pentru ca le admiram si nu le dispretuim cum s-ar cuveni. De aceea, asa cum un parinte intelept vazandu-si copiii ca admira lucruri marunte si umile cum sunt jucariile, zarurile si cele asemenea, nu e convins sa le dea bogatia sa pentru ca nestiind ce valoreaza o dispretuiesc si o pierd, ci atunci le-o da, cand ii vede ca si-au agonisit minte barbateasca si dispretuiesc lucrurile copilaresti, in acelasi chip si Dumnezeu, nu e convins sa ne dea bogatia darurilor Harului Sau, pentru ca ne vede ca, asemenea unor copii nestiutori, le admiram pe acestea trecatoare si desarte si nu le iubim pe cele duhovnicesti si ceresti, ca niste barbati desavarsiti. Caci daca ne-o da, o vom dispretui si pierde usor si vom fi pedepsiti mai mult. Asa lamureste si limba usor graitoare a Hrisostomului: Cel ce admira cele prezente nu se va invrednici vreodata de contemplatia celor viitoare, dar cel ce le trece cu vederea si socoteste ca acestea nu sunt cu nimic mai bune decat o umbra si vis, degraba va ajunge la cele mari si duhovnicesti. Fiindca si noi atunci aratam copiilor nostri bogatia care se cuvine barbatilor, cand ii vedem ca au ajuns barbati si trec cu vederea toate cele copilaresti; dar pana ce le admira pe acelea ii socotom nevrednici de acestea (Catre Stelehie, despre strapungere 2, 2)”^[42].

Cum este alungat Duhul Sfant

Duhul Sfant este alungat in primul rand de pacatele mari, cum ar fi mandria, osandirea aproapelui, nemilostivirea sau mania. Despre modul cum duhul maniei stramtoreaza si alunga harul este descris in Pastorul:

“Dar daca vine mania, Duhul cel Sfant, Care este gingas, se simte indata stramtorat, pentru ca nu are loc curat si cauta sa se departeze din acel loc; este sugrumat de duhul cel rau, neavand loc sa slujeasca Domnului, dupa cum vrea, ca este intinat de manie“^[43].

Dar aceasta se intampla nu numai cu duhul maniei, ci si cu orice alt duh strain de Hristos, duh viclean, duh necurat, duh amagitor, pe care il primeste cineva in sufletul sau. Duhul Sfant este alungat nu numai prin pacate mari, dar si in alte moduri prin care un oarecare duh viclean, amagitor patrunde in suflet.

[…]

Calea cea stramta are Duhul Sfant, iar calea cea larga are multe, multe duhuri viclene, amagitoare, desarte. Numele lor este “legiune”. Aceasta este tara amagirii, tara indepartata de Duhul Sfant, unde sufletele oamenilor sunt flamande si pline de duhul desertaciunii. Atunci cand inima se umple de duhul desertaciunii, harul ne paraseste. Sau daca nu ne paraseste imediat se intristeaza si suntem pe cale de a-L pierde.

[…]

Sfantul Siluan Atonitul spune:

Domnul iubeste atat de mult pe om, incat ii da darurile Sfantului Duh, dar pana cand sufletul se invata sa pastreze harul, se chinuie mult ^[46].

“Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se inalta din putere in putere“^[47].

Harul are nevoie de timp pentru a rodi in inima omului; intocmai cu o planta daca este smulsa dupa ce a incoltit si iarasi sunt puse seminte in pamant si iarasi smulsa nu ajunge niciodata sa dea rod desi poate am insamantat acel pamant de sute sau mii sau milioane de ori.

Cum zice si Sfantul Ioan Gura de Aur:

“Fiindca si Pavel, dupa botez, o data cu trecerea timpului, mult mai luminos si stralucitor devenea, harul inflorind si mai mult in el”^[48].

Despre oamenii lumesti

Oamenii de afaceri, artistii sau chiar meseriasii care vorbesc cu siguranta si incantare despre meseria lor, mintea, gandurile si priceperea lor, profit si calitate si nivel de civilizatie, si alte multe, revarsa valuri desarte, care atrag si cuceresc si subjuga inimile neumplute de nimic sau pline intr-o oarecare masura de desertaciune. […] Ia seama ce te atrage!

Sfantul Vasile cel Mare spune:

“Daca cineva se lauda cu frumusetea trupului sau cu stralucirea parintilor atunci sufletul lui nu se lauda in Domnul; unul ca acesta se lauda cu desertaciuni. Nu au ceva vrednic de lauda nici cei care practica artele medii: conducatorii, doctorii, oratorii sau arhitectii, care construiesc cetati sau piramide sau labirinturi sau alte constructii costisitoare sau constructii colosale de cladiri. Cei care se lauda cu acestea n-au sufletul lor in Domnul”^[49].

Sfantul Siluan Athonitul spune:

Cine poarta intru sine pacea Duhului Sfant, acesta revarsa aceasta pace asupra celorlalti, si cine poarta intru sine duhul raului, acela revarsa acest rau si asupra celorlalti^[50].

Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9).

Asa cum pantecele sfintilor va deveni un izvor de apa vie, de viata datatoare, tot la fel oamenii plini de duhul desertaciunii revarsa in jurul lor apa tulbure si de moarte datatoare.

Este evident ca oamenii prea plini de duhul desertaciunii revarsa in jurul lor ceva, si hranesc si adapa sufletele unor oameni si le sadeste in suflet acest ceva.

[…]

La inceput zgomotul apei revarsate atrage, caci la fel ca si sfintii si acesti slujitori ai desertaciunii revarsa ceva din ei, dar apa lor este tulbure si de moarte facatoare, dar pentru cei care n-au vazut altfel de apa este insasi mancarea si bautura lor, iar a-i opri sa o bea inseamna pentru ei ca tu vrei ca ei sa nu mai bea si sa manance nimic. De aceea te vor uri si te vor lepada ca pe un rau.

Sfantul Ioan de Kronstadt despre duhul lumesc

“Crestinul, chemat fiind la patria cereasca, stiindu-se aici pe pamant ca un peregrin si ca un venetic, nu trebuie sa-si lege inima de nimic pamantesc“^[51].

“Diavolul exista si lucreaza in inima noastra prin aceea ca noi ne legam de lucruri pamantesti“^[52].

“Legarea de cele ale lumii inseamna ratacire si duh diavolesc”^[53].

“Cele materiale atunci cand ne atasam de ele cu inima, cand ni le dorim noua sau altora, ucid sufletul prin indepartare de Dumnezeu, izvorul vietii”^[54].

“A te impatimi de lucrurile pamantesti este idolatrie“^[55].

“Inima care se consuma din cauza obiectelor de folosinta zilnica, mai cu seama atunci cand le strangem peste masura, paraseste pe Domnul”^[56].

“Daca ne va spori pasiunea pentru cele pamantesti, se va micsora proportional credinta in bunatatile ceresti, va slabi tot mai mult dragostea fata de acestea si in acelasi timp dragostea de Dumnezeu si de oameni“^[57].

“Clipa cand simti ca te-ai legat de cele pamantesti si cea cand te-ai indoit de adevar este momentul intrarii diavolului in tine, care-ti poate trezi in tine orice patima pentru ca mai tarziu, pe masura ce o accepti sa puna stapanire pe tine si sa te duca unde vrea ca pe un captiv, legat de maini si de picioare“^[58].

“Observam in noi insine cum lupta credinta cu necredinta, forta binelui cu forta raului, iar in lume duhul Bisericii cu duhul lumii. In lume veti distinge in ordinea spiritului doua pozitii opuse: una a luminii, cealalta a intunericului, una a binelui, alta a raului, una a religiozitatii, duhovniciei, alta a necredintei si secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta celor doua puteri opuse: puterea lui Dumnezeu si puterea diavolului. Dumnezeu lucreaza in aceia dintre fiii Sai, care Ii arata ascultare; diavolul in fiii neascultarii (duhul care lucreaza in fiii neascultarii – Ef. 2,2). Şi eu simt in mine, adesea, lupta dintre cele doua tendinte opuse, uneori cand incep sa ma rog puterea cea rea ma apasa chinuitor, imi impovareaza inima ca sa nu ma pot inalta cu ea catre Dumnezeu”^[59].

“Nu te bucura cand castigi ceva; Domnul sa-ti fie singura si statornica bucurie, singurul si statornicul castig. El stie cum sa te conduca fara mari necazuri in viata de acum si cum sa te aduca la sine in vesnica-I Imparatie“^[60].

“Considera orice lucru in lume ca pe o umbra trecatoare, nu-i ingadui inimii sa se lipeasca de ceva, nu da importanta la nimic din cele ce sunt ale lumii, nu-ti pune nadejdea in ele. Alipeste-te de singura realitate nestricacioasa, preainteleapta, nevazuta: Dumnezeu. Neprivind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad; fiindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice (2 Cor 4,18)”^[61].

---

[34] Sfantul Vasile cel Mare Scrieri PSB 17, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1986, pag.285

(din: Parintele Spiridon, Duhul desertaciunii si pecetea interioara, Editura Cartea Ortodoxa, 2014)

Legaturi: