CAROR STAPANIRI SI IN CE FEL NE SUPUNEM?
Incercam in randurile de mai jos sa adaugam cateva observatii articolului publicistului Razvan Codrescu ce trateaza tema “Crestinismul si politica”. Cunoscutul verset paulin, anume, “tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri” (Rom. 13, 1), este explicat de dl Codrescu in articolul citat ca fiind unul care “nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un principiu“. In continuare vom aduce argumente care sprijina acest punct de vedere si il contexualizeaza printr-o sumara privire aruncata asupra istoriei biblice si nu numai. Fata de aceasta sarcina, un alt scop al articolului de mai jos este sa raspundem la intrebarea – cum sa aplicam versetul paulin la realitatea stapanirilor de ieri si de azi? Inchinam acest articol, situat in continuarea celui publicat ieri, praznicului Sfantului nostru Voievod Stefan cel Mare.
Daca pe timpuri, dupa cum am vazut, institutia regalitatii inca purta, potential, in sine, binecuvantarea Domnului (prin iconomie!), ce se intampla insa cu stapanirile de astazi? Intr-un prim moment sa facem recurs tot la istoria biblica. Dupa robia babiloniana Israel trece, din cauza pacatelor de credinta, prin mari incercari si urgii istorice. Imparatiile pagane capata dimensiuni din ce in cei mai gigantice si au un caracter din ce in ce mai nivelator fata de populatiile si popoarele cucerite. O astfel de imparatie este cea fundamentata prin cuceririle lui Alexandru Macedon. Pe acest fundal va interveni in istoria poporului evreu cea mai crancena robie, cea de pe vremea imparatului Antioh Epifan (istoria se regaseste in 1 Macabei si 2 Macabei), soldata cu uraciunea pustiirii in locul cel sfant (prin ridicarea unui altar inchinat lui Zeus tocmai in Templul din Ierusalim).
Se pune intrebarea in ce masura astfel de imparatii sunt si ele de la Dumnezeu? In primul rand, vedem din istoria biblica ca ele au caracterul unor plagi, a unor pedepse primite de evrei pentru necredinta lor. Deci ele sunt ingaduite de Dumnezeu pentru ca poporul ales sa resimta pe propria piele consecintele actelor sale de desfranare in ale credintei. Parasiti de Dumnezeu, evreii devin robi, lipsiti de organizare statala proprie, si, cel mai rau, lipsiti de putinta de a-si exercita credinta. Problema acestor stapaniri este ca ele devin pur exercitiu de putere. De altfel, asa sunt si descrise in Vechiul Testament – ca oranduiri care, crescand prin ingaduinta lui Dumnezeu, ajung ori sa stapaneasca teritorii imense, ori sa aiba o prosperitate fabuloasa. Ajunsi la acest stadiu, apare, inevitabil, ispita puterii absolute, ispita luciferica de a se considera stapane peste lume, adica dumnezei, si apoi prabusirea cu mare zgomot. Aceasta este istoria oricarei imparatii – de la Nabucodonosor pana la Nero, asa cum a dezvaluit proorocul Daniil prin talcuirea visului regelui babilonian.
Intelegem astfel mai bine pasajul din Romani al Sfantului Apostol Pavel – in care acesta indeamna credinciosii la supunere fata de stapaniri. Apostolul nu face, si nici nu avea cum, apologia inchinarii la putere, pentru ca aceasta ar fi idolatrie, ci descrie de ce si mai ales in ce este, totusi, stapanirea, organizarea politica, legitima chiar si in ochii lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel nu face vorbire, in acest cunoscut pasaj, de imparati, adica de persoane, si nici chiar de imparatiile contemporane. Nu se ocupa nici de distinctii intre diferite forme de organizare politica – regalitate, imperiu, republica, cetate greceasca (desigur, le cunostea) – ca sa arate apoi care dintre ele este cea mai potrivita. Reduce discutia la nivel de principiu, aratand in ce anume se cuvine sa fie arata supunere in fata stapanirilor. Afirmatia categorica din primele doua versete arata ca stapanirea este “randuita” de Dumnezeu. Sa vedem insa in ce consta aceasta stapanire, cum este ea descrisa de Ap. Pavel:
“Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea… Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Rom. 13, 3-7).
Practic, ceea ce descrie aici Sf. Ap. Pavel ca stapanire se “reduce” la institutia dregatoriei, adica a celor care pun in aplicare si garanteaza valabilitatea legii juridice. Motivul pentru care crestinii sunt datori sa se supuna, adica sa accepte ca legitime stapanirile, sunt legate de acest aspect esential al aplicarii legii. Ca si in vremurile Judecatorilor, organizarea politica este chemata si randuita de Dumnezeu la asigurarea actului de dreptate, la pastrarea ordinii publice si la apararea militara. In masura in care exista lege, atunci actele de criminalitate sunt pedepsite, repudiate, deoarece ele sunt … faradelegi! Cel care le face isi atrage mania lui Dumnezeu si cel care le aproba o face pentru ca si constiinta sa aproba legea si dreptatea. In plus, aceasta lege nu este una eminamente omeneasca, ci, dimpotriva, eminamente dumnezeiasca. Daca Apostolul face apel la constiinta, atunci el, in aceasta epistola, face apel la supunerea fata de stapanirile care asigura aplicarea legii conforme cu constiinta, deci cu legea naturala lasata de Dumnezeu.
Fara sa fie societati crestine si nici macar iudaice, pot exista societati care sa pedepseasca si ele, conform legii naturale, faradelegea. Ca sa luam un exemplu, in antichitate, desi exista homosexualitate ca practica sexuala perversa, afisata insa uneori in public, legile si randuiala societatii defineau familia asa cum o definea si Dumnezeu – intre barbat si femeie. Supunerea fata de aceasta randuiala a lui Dumnezeu, care face diferenta intre o societate anarhica si una in care exista lege, se exprima prin a da Cezarului ce este al Cezarului: a plati taxele (darile), a plati inclusiv taxele percepute de dregatori pentru a permite desfasurarea anumitor actiuni (vama), a purta respect fata de demnitari si a avea frica de purtatorii de sabie.
Prin urmare, stapanirile la care face referire Ap. Pavel reprezinta, de fapt, principiul autoritatii legitime. Acest lucru este descris de Apostol in versetele citate, si nu fenomenul puterii. Anarhia si puterea arbitrara sunt doua plagi care anuleaza principiul autoritatii, il falsifica.
De altfel, ca in toate, primeaza cuvantul Sfintilor Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca Apostolul Pavel, in Epistola catre Romani, se referea la principiul autoritatii, si nu la cel al puterii sau la ce forme anume iau ele in istorie:
” ‘Că nu este stăpânire, zice, fără numai de la Dumnezeu’. Dar ce spui? Aşadar orice stăpânitor este hirotonisit şi aşezat de Dumnezeu în slujba de stăpânitor? „Nu am spus aceasta – zice – şi nici că este vorba de fiecare dintre stăpânitori; ci deocamdată eu vorbesc de faptul în sine. A fi stăpâniri, şi unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi, toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplării, nu se perpetuează printre popoare ca nişte valuri de mare purtate de vânt încoace şi încolo, ci toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi a tainicei Lui înţelepciuni”. De aceea nici n-a zis că „nu este stăpânitor, decât numai de la Dumnezeu”, ci vorbeşte de lucrul de sine, zicând: „că nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt rânduite“. Aşadar, ca şi acolo unde zice un înţelept că: „De la Dumnezeu se dă bărbatului femeie” (Proverbe 19, 14) tot acela zice că şi nunta a făcut-o Dumnezeu şi că El este Cel ce uneşte bărbat cu femeie, deşi vedem pe mulţi care se unesc unii cu alţii în rău, şi nu în puterea Tainei Nunţii, şi acest fapt noi nu-l atribuim lui Dumnezeu“.
Lui Dumnezeu, asadar, ii vom atribui randuiala autoritatii. Noua, oamenilor, precum si diavolilor, ramane sa atribuim toate regimurile de putere discretionara, abuziva, totalitara, ucigasa de oameni si de Dumnezeu (pentru problema raportarii la versetul “Dati Cezarului ce este al cezarului…”, se pot verifica si articolele cu talcuirile foarte clare ale Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Iustin Popovici si P. Nicolae Steinhardt).
Potrivit invataturilor apostolice, crestinul nu are nevoie sa viseze la insituirea unui regim politic ideal. El nu ar trebui sa aiba preferinte de tip absolut – de pilda, sa isi dedice viata instaurarii unui anume regim politic – deoarece nu acest lucru este esential, forma de organizare a puterii, ci modul acesteia de exercitare.
Pentru a aduce discutia in prezentul nostru, vom observa, in primul rand, faptul ca toate regimurile politice actuale ale partii “civilizate” a lumii, dar si a partii crestine a ei, sunt nascute din revolutii, sunt deci produse ale puterii arbitrare. Pana si in Marea Britanie, unde inca mai exista o monarhie constitutionala, ea este produs al unei revolutii cauzata de vrajmasia protestanta fata de regele catolic. Nicaieri nu mai exista vechea oranduire a stapanirilor ce respectau, cel putin principial, Biserica si legea morala crestina. Acum regimurile politice, stapanirile, se definesc explicit ca autonome de Biserica si de morala crestina, fiind, de fapt, impotriva lor. Au scuturat jugul Domnului si au cugetat, lasati in voia lor, in desertaciunile lor pe care le-au impus ca norma si lege. Asistam, asadar, in modernitate, mai ales dupa Revolutia Franceza, cu aparitia unor noi forme de putere care in mod explicit se definesc si se exercita independent, daca nu si impotriva lui Dumnezeu.
In lumina acestor observatii, ramane stupefiant cum pot multi din cei care sunt crestini sa interpreteze indemnul Ap. Pavel intr-un sens care legitimeaza toate crimele si faradelegile facute tocmai din betia adusa de putere si impusa de puteri statale care au luptat fatis impotriva lui Dumnezeu. De parca am trai inca timpurile bizantine sau ale voievozilor crestini, ei nu vad dusmania acestor puteri fata de lucrurile lui Dumnezeu. Se confunda astfel supunerea fata de principiul autoritatii, si deci fata de lege ca norma juridica ce reflecta legea naturala lasata tuturor oamenilor, cu supunerea fata de putere ca atare. Facand astfel, ajungem la aceea ce a fost numit de un filosof contemporan pozitivism moral instituit de logica lui Hegel – este moral si bun orice este puternic si la ordinea zilei. Se face o confuzie teribila intre nivelul principial si cel factual, intre ce trebuie sa fie (stapanirea, in cazul nostru, autoritatea) si ce este de facto.
Motivele pentru care crestinii sunt chemati sa se impotriveasca si sa nu asculte de puterile statale ce domina intr-un anumit moment al istoriei nu se regaseste, asadar, in necesitatea de a plati dari si de a respecta legea. Dimpotriva! Nimeni nu poate fi cetatean mai bun, cum arata o epistola a timpurilor apostolice, decat crestinii. Niciodata nu vor intra crestinii, din intiativa lor, in conflict cu “inaltele stapaniri“. Nici macar cu cele straine, care cuceresc sau inglobeaza pasnic pe cele autohtone. Motivul pentru care crestinii sunt tinuti sa nu se plece puterii tine de caracterul si scopul acestor puteri ingaduite de Dumnezeu.
Sa ne gandim numai la ce a insemnat comunismul – faptele regimurilor politice comuniste, spunea Petre Tutea, sunt condamnate pana si de Codul Penal. Crestinul le poate compara si cu cele 10 porunci – sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu minti. Puterea comunista a facut din furt, din ucidere si din minciuna un sistem planificat de stat. Si totusi, in ciuda acestor evidente, sunt atatia care au invocat si invoca supunerea fata de stapaniri pana si in contextul regimurilor comuniste. Probabil acestia sunt victime ale tacticii securitatii, cum se descopera ea in cartea despre viata pr. Gheorghe Calciu, de a manipula acest citat din Ep. catre Romani cu scopul discreditarii parintelui si trecerii lui la categoria de razvratiti.
In aceste conditii, nici nu te mai miri ca crestinul nostru se inchina la Stat, adica nu accepta doar ca legitim principiul legalitatii, al autoritatii, ci se inchina la ceea ce emana putere, in acest caz supunerea luand forma de inchinare si fiind o forma de idolatrie.
Acolo unde legea naturala este batjocorita, acolo unde lucrurile lui Dumnezeu sunt profanate, nici nu se mai pune problema daca acea stapanire este de la El sau nu. Faptele sale o vadesc de unde vine. Cum sa mai pretinzi ca te supui, de pilda, Uniunii Europene din motive de constiinta si pentru a nu starni mania lui Dumnezeu, cum cere Apostolul, cand Uniunea Europeana legifereaza homosexualitatea si avortul? Tocmai din motive de constiinta si tocmai pentru a nu starni mania lui Dumnezeu trebuie sa ne impotrivim, sa nu fim partasi acestor nelegiuiri, insa, evident, nu altfel decat cu mijloacele evanghelice ale propovaduirii si ale cuvantului! Si nicidecum cu mijloacele zelotiste ale razvratirilor, rascoalelor sau ale luptei stradale sau de orice fel. Intr-adevar, ne gasim in situatia evreilor de pe vremea cumplitelor robii, dintre care cea mai rea si cea care se compara cu situatia noastra este de pe timpul lui Antioh Epifan. Despre care vom scrie, mai detaliat, in alt material.
Nu numai in Uniunea Europeana, ci si in Canada si America, probabil in toata lumea, s-a ajuns la legi si dispozitii de stat care contravin firii naturale umane si traditiei de mii de ani a omenirii.
Dar cum sa luptam cu cei care nu ne dau voie sa uscam rufele sau sa tinem o matura pe balcon, ne hranesc numai cu chimicale si vegetale modificate genetic. Apoi, venind bucurosi in Romania sa mancam vegetale adevarate cu gust, proprii parinti ne dau frisca Hulala de care atat ne ferim aici, si toti bucurosi mananca mancare de la supermarketuri, cand merii si perii nostri adevarati stau cu fructele pe ei pana ingheata, ca nu are cine-i manca?
@ Silvia:
🙁
http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/07/criza-modern-autoritii.html
da, prea putin are de-a face ‘domnitorul meu preferat’, din mintea mea de mic pionier in sufocantii ani `80, cu cine a fost acest Sfant al nostru, dar este bine cand il putem recupera, fie si mai tarziu, dar ca om viu, cum sunt toti sfintii lui Dumnezeu!
v-ati intrebat vreodata unde or fi multi dintre ‘eroii’ atator neamuri, mai ales cei priviti ca atare de la Iluminism incoace, care au statui, nume de strazi si mii de file de carte inchinate lor? nu cumva intr-un infricosator loc, unde si numele li s-a sters, caci tot ce se inalta pe pamant este asa o uraciune inaintea Domnului?
intr-un Sfant Voievod care si aici, pe pamant, statea in genunchi, avem nadejde ca poate mijloci inaintea Domnului chiar si acum! ar trebui doar sa ne amitim de asta, si sa-i cerem iertare de nevrednicia noastra a celor ce suntem ‘urmasii urmasilor, urmasilor…’
@MunteanUK
Din pacate noi – ‘urmasii urmasilor, urmasilor..’ suntem vai capul nostru! Cred ca se rascucesc in mormant mosii, stramosii nostrii pentru orbirea noastra, pentru lasitatea noastra, indiferenta noastra…suntem anesteziati, hipnotizati, paralizati in neputinta…de unde vine ea?! De ce nu se (mai) reactioneaza? De ce megem la placine inainte, la razboi inapoi? De ce ne lipseste ravna? Au slabit puterile noastre sufletesti in asa masura incat nu mai avem imboldul firesc de a ne impotrivi, razvrati ca un gest reflex atunci cand suntem atacati in credinta noastra?! Grijile lumii asteia, propriul interes, culcarea pe-o ureche…speranta ca altii – eventual ierarhi, preoti – sa vorbeasca in locul nostru si pentru noi?! Dar cad si dintre ei – cu sarg! – din pacate!
Vorbeam deunazi cu prietenii mei referitor la amortirea ce caracterizeaza poporul asta si, am gasit explicatia – ca sa zic asa – nu numai la noi – care suntem ortodocsi ( cu numele ) care avem datoria de a sta treji si de a purta de grija de suflet, ci si la intreaga lume: fiind cei de pe urma, suntem OBOSITI! Sigur! Nu exista justificare, dar…fiind ‘cei de pe urma’ – ‘batranii’ veacurilor ce-au fost de-a lungul timpului, anchilozarea trupeasca si sufleteasca, ‘senilitatea’ trairii duhovnicesti prin modernism, desacralizare, inclusiv a fortelor oculte ce actioneaza prin masonerie, dar si lipsa de educatie (morala, religioasa) nasc/cresc alt tip de oameni – bipezi dar asemanandu-se ‘dobitoacelor fara de minte’ prin naravuri, comportament – amprenta dura si definitorie d.p.d.v. lumeste din care nu te poate scoate decat bunul Dumnezeu cu al sau dar si a sa iubire de oameni!
Sigur! Nadejdea si forta iti vin si din exemple, modele (atunci cand exista si se exprima elocvent, evidentiind credinciosia, dragostea de Adevar)…dar, am senzatia – la timpurile noastre – ca, la masura amortirii, mortificarii de care este rapus poporul roman putini, prea putini vor mai reactiona, indrepta…s-ar putea sa ma insel! As prefera, din toata inima sa ma insel! Fiindca ce minunat ar fi!
[poate lungimea initiala a fost prea mare, poate am scris prostii – mai incerc o data fara suparare :)]
@ Magda
draga sora in Domnul, Magda, framantarile tale si autoinvinuirile (fata de tine insati plus noi toti ceilalti – ‘anesteziatii, hipnotizatii, paralizatii’…) nu-mi sunt deloc straine, dar tocmai de aceea cutez sa le ‘contrez’ putin! pt ca am inteles scopul acestui blog (exact acelasi cu care am pornit la drum si eu pe calea bloggeristica proprie), anume ca nu avem nicio sansa de a afla adevarata masura a framantarilor noastre dc nu le putem in interactiune cu altii. nimeni afara de Fiul nu L-a vazut pe Dumnezeu, asadar noi nu-L vom putea ‘intrezari’ macar decat in interactiune cu ceilalti semeni ai nostri… si doar stii bine ca asta-i include si pe cei care se roaga in pustnicie, acei oameni care sunt mai legati de lumea asa, prin lacrimile lor pt ea, decat oricare dintre noi, acestia ‘lumesti’…
si cu cine altii sa ‘interactionam’? cu fratii nostri de credinta! cu cei care, indiferent de ce ne-ar spune, eu unul – si nu din intelepciunea mea, ci asa ‘m-a inteleptit’ dragostea Lui Dumnezeu, e doar meritul Sau! – nu am sa le pun niciodata la indoiala buna credinta. dc stau in credinta adevarata (numai una, necontaminata de duhul ecumenist si alte erezii!) eu voi da credit mereu acelor persoane, imi va pasa de parerea lor, o voi considera mereu sincera si bine intentionata. chiar de ar cel care ‘m-ar contra’ ar fi unul cazut in orice fel de pacat (in afara apostaziei asumate prin erezie, nu o simpla slabiciune de credinta care uneori ajunge sa semene cu apostazia!), chiar dc ar fi un om care greseste, care ma judeca gresit, mie mi-ar fi drag, pt mi-e frate in Domnul!
acestea fiind zise, iti inteleg framantarile, insa eu tind sa dau dreptate mai degraba acelui ‘s-ar putea sa ma insel!’ din comentariul tau. este drept ca suntem asa cum spui, insa – imi pare rau ca n-am acum linkul la indemana – pe cel putin un om cu viata induhovnicita, nu ecumenist, nu eretic sau cu practici mistice dubioase, l-am citit spunand ca el are nadejdea in mila Domnului ca mult mai multi se vor mantui decat credem noi… iubirea Domnului e imensa si, desi exista si momente in viata mea cand, tocmai constatand imensitatea ei(de necuprins nu doar cu mintea, dar cu nimic din bietele noastre suflete!) mi-e scarba de slabiciunea mea, exista si momente cand sper. adica sper impotriva slabiciunii mele, imnpotriva ratiunii care imi spune ca cel putin eu insumi as fi ‘nemantuibil’, ca nu fac destul, ca sunt prea las si sovaitor, prea absorbit de iubirea de sine, prea ma complac in lipsurile mele…
iar aceste clipe, si din viata personala, si a Bisericii, nu pot decat sa sper!!! pai dc acum nu sper, cand sa sper? cand sunt amagit de cine-stie-ce vis lumesc sau cand, in mod obiectiv, chiar va fi mai rau decat acum si ispitele vor fi mai mari? frumos ce spui, ca ‘nadejdea si forta iti vin din exemple’, dar cand nu avem exemplul la indemana, ce facem? cand cele ce le citim in carti despre sfinti sau chiar cand simtim binefacerile aduse de rugaciunea prin medierea lor catre Dommnul ni se par asa de ‘departe’, cand ne simtim singuri in nimicnicia noastra, nu mai avem decat un singur lucru de facut – sa ne facem pe noi insine exemple!
[continuare…]
[vorba aia… ii dai un degeta (nesatulului de scris ce imi sunt), iar el iti ia toata mana]
@ Magda
mie mi se pare frumos ce face Dan Puric, dar mai cu seama ce face pt sufletul lui, nu pt altii! ceea ce face, pt mantuirea lui face, si nu cred ca isi propune cu niciun chip sa fie el ‘lumina lumii’, nu cred ca-si propune el (ca iehovistii, mormonii sau penticostali) vreo ‘norma’ de convertiti pe zi… pur si simplu este un om constient de harurile sale si le pune in primul si in primul rand in slujba mantuirii proprii… iar dc Domnul binevoieste sa aduca prin aceasta lumina si altora… este numai voia Lui! nu mai e nici ‘vina’, nici ‘meritul’ lui Dan Puric. el este raspunzator pt mantuirea proprie si l-a adus Dumnezeu la constiinta faptului ca trebuie si sa marturiseasca intr-un fel – si o face, si noi putem avea pareri si pareri, sugestii sincere sau observatii cu duh de harta, dar nimic din afara lui nu-i poate tulbura calea spre mantuire!
ei bine, chiar si numele ‘puric’ (ceva mic si insignifiant, ba chiar suparator pt cei ‘muscati’ de purece, nu?) este simbolic. el este nimic, dar in acelasi timp, prin sinceritatea lui in raport cu Creatorul sau, este un om imens, tocmai pt ca ‘nu-si ia in desert propriul suflet’. nu vad nimic de admirat la Dan Puric dupa standarde omenesti, caci toate darurile sale sunt de la Dumnezeu si chiar el insusi Ii da slava pt acestea – unii au daruri mai mici si ajung sfinti, iar altii au daruri si mai si decat acest artist talentat, dar se osandesc la pieire vesnica!!! deci nu darurile conteaza, ci ceea ce mi se pare de imitat la acest Dan Puric este ceva ce toti putem avea, toti face ca el, indiferent de multimea darurilor – anume sa-L vrem cu adevarat pe Hristos!
in aces sens, fiecare din noi este un ‘puric’, dar venit pe lume cu potentialitatea de a deveni ceva mai mare decat tot ce este material in Creatie – un fiu al Tatalui ceresc! sunterm mici, infimi, nestatornici ca puricii, dar si extrem de firavi, putand fi zdrobiti sub apasarea celor lumesti cum zdrobesti un puric. dar sa nu ne descurajam, caci nimic din ce ne-a poruncit Domnul si ne-a promis El ca ne va da pana la sfarsitul lumii nu este imposibil!
iti inteleg prea bine (cel putin in mare parte, ca o suprapunere de sentimente 100% intre oameni poate ca nu exista) sentimentele:
“De ce megem la placine inainte, la razboi inapoi? De ce ne lipseste ravna? Au slabit puterile noastre sufletesti in asa masura incat nu mai avem imboldul firesc de a ne impotrivi, razvrati ca un gest reflex atunci cand suntem atacati in credinta noastra?! Grijile lumii asteia, propriul interes, culcarea pe-o ureche…speranta ca altii – eventual ierarhi, preoti – sa vorbeasca in locul nostru si pentru noi?! Dar cad si dintre ei – cu sarg! – din pacate!”
totusi, mi se pare un pic prea multa descurajare si suparare pe tine insati, avand toata nadejdea ca, de fapt, tu esti suparata ‘pe tine insati’, nu pe ‘cei din jur’, cum se si cuvine pt orice credincios ortodox. cauzele doar Domnul, tu insati si Pr tau duhovnic le puteti sti, dar in masura in care poate un nevrednic precum sunt, eu as vrea sa-ti dau putina speranta. este foarte buna nemultumirea de sine, dar nici sa nu ne lasam a fi inecati de ea! ce este de la Domnul ca parere de rau, ca revolta, ca autocritica, ca plans, mereu vine in ‘doze potrivite’. ce este de la vrajmasul, mereu vine in exces, doar-doar ne-ar duce pana la sinucidere de ar putea…
[continuare…]
“In aceste conditii, nici nu te mai miri ca crestinul nostru se inchina la Stat, adica nu accepta doar ca legitim principiul legalitatii, al autoritatii, ci se inchina la ceea ce emana putere, in acest caz supunerea luand forma de inchinare si fiind o forma de idolatrie.
Acolo unde legea naturala este batjocorita, acolo unde lucrurile lui Dumnezeu sunt profanate, nici nu se mai pune problema daca acea stapanire este de la El sau nu. Faptele sale o vadesc de unde vine. Cum sa mai pretinzi ca te supui, de pilda, Uniunii Europene din motive de constiinta si pentru a nu starni mania lui Dumnezeu, cum cere Apostolul, cand Uniunea Europeana legifereaza homosexualitatea si avortul [si le urmeaza altele si mai groaznice]? Tocmai din motive de constiinta si tocmai pentru a nu starni mania lui Dumnezeu trebuie sa ne impotrivim, sa nu fim partasi acestor nelegiuiri, insa, evident, nu altfel decat cu mijloacele evanghelice ale propovaduirii si ale cuvantului! Si nicidecum cu mijloacele zelotiste ale razvratirilor, rascoalelor sau ale luptei stradale sau de orice fel. Intr-adevar, ne gasim in situatia evreilor de pe vremea cumplitelor robii, dintre care cea mai rea si cea care se compara cu situatia noastra este de pe timpul lui Antioh Epifan.”