CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
Pietismul
“(…) Notiunea de pietism cuprinde mai multe semnificatii decât pare a avea la prima vedere.
Mai departe ne vom referi doar la felul cum am perceput noi această ispită, fiind în contact direct cu tineri de la diferite facultăti. La început am respins doar sentimentalismul ieftin – echivalat de obicei cu pietismul – prin care se promova tabloul religios în locul icoanei si corala în locul muzicii psaltice.
Apoi din lucrarea practică misionară am observat că pietismul se mai caracterizează prin cel putin una din următoarele trei însusiri: individualism, incapacitatea de a sesiza esentialul si risipirea într-un sentimentalism nerealist, ignorant, superstitios si dulceag.
Putem spune că suntem pietisti si atunci când observăm în viata noastră religioasă alte simptome, precum: încăpătânare orgolioasă, ifose de trăire <autentică>, mimarea comuniunii, duhul contrazicerii, obsesia amănuntelor, confuzia valorilor si a planurilor (în sensul de neîncadrare corectă a unei probleme), artificialitate spirituală datorată si abuzului de termeni sau sfaturi duhovnicesti, bănuială cronică, formalism al gesturilor bisericesti, zăpăceală si lipsă de coerentă, nesinceritate bine camuflată, instabilitate duhovnicească (ce ne face usor manipulabili tocmai de către cei care nu trăiesc în duh ortodox), activism misionar – sau dimpotrivă pasivitate – fără discernământ, superficialitate, stilul contradictoriu si sucit, dulcegării si superstitii de orice nuantă, ignorantă suficientă siesi unită cu părerea de sine, neîntelegere a felului cum trebuie împletită dragostea cu fermitatea si neputintă de a vedea o problemă în ansamblul ei. De obicei pietistii rămân cu o idee fixă, pe care nu o pot schimba ani de-a rândul.
Ne-am oprit cu stăruintă asupra unora dintre trăsăturile pietismului din cauza nocivitătii pe care acesta o are asupra vietii crestine de astăzi, nu numai în cadrul unor organizatii misionare. Gândirea pietistă poate fi si un revers la dimensiunea ideologică si impersonală a societătii moderne, fiind boala sufletească a omului ce-si doreste să aibă o viată religioasă, dar căruia nu-i este încă clar ce înseamnă acest lucru.
Dintr-o perspectivă realistă, putem spune că majoritatea persoanelor care descoperă Biserica si doresc să se apropie de ea trec, în devenirea lor spirituală, printr-o etapă caracterizată de pietism; el poate îmbrăca diverse forme, de la cele usor sesizabile, până la cele profund patologice, de tip sectar.
(…)
Zelotismul
Referitor la problema zelotismului este necesar să rememorăm putin momentul în care s-a decis răstignirea Mântuitorului. Pontiu Pilat a pus în fata multimii iudeilor următoarea alternativă: să elibereze pe Domnul Iisus Hristos sau pe Baraba, cel ce fusese închis împreună cu o seamă de răzvrătiti <care în răscoală săvârsiseră ucidere> (Marcu 15, 7). Evreii dezlăntuiti au preferat să fie liber zelotul Baraba – cel care, în asteptarea lui Mesia, apăra Legea veche cu arma în mână – în locul Celui care era chiar <împlinirea legii> (Romani 13, 10). Orbirea zelotistă i-a împins atunci pe iudei atât de departe încât au strigat cu acele înfricosătoare cuvinte: ”Sângele Lui asupra noastră si asupra copiilor nostri!”.
De ce am dat acest exemplu? Întrucât există o categorie de crestini care merg pe această linie zelotistă a unui puritanism militant, însă, neavând dreaptă socoteală, pun înaintea dragostei sabia legii si a dreptătii, făcând astfel ca râvna lor pentru credintă să fie confiscată de diavol, care o îndreaptă în cele din urmă împotriva Domnului Iisus Hristos. Tot la fel s-a întâmplat în cazul lui Baraba si a altor conationali de ai săi, care – mergând după litera legii, iar nu după duhul dragostei – nu L-au recunoscut pe Mesia, pe care Îl asteptau cu înfrigurare de atâta timp.
Zelotistii sunt activi si bine intentionati. Ei vor să apere crestinismul, însă, din cauza stilului lor exaltat, răzvrătit, încrâncenat, repezit si încremenit în clisee, mai rău încurcă lucrurile. Prin actiunile lor nechibzuite trezesc reactii adverse foarte categorice si astfel ajung să facă deservicii Bisericii pe care vor să o slujească.
Acestia promovează în general o atitudine care favorizează concentrarea pe exterioritate în detrimentul interioritătii, o asemenea stare fiind vizibilă în dorinta lor de a face în primul rând schimbări pozitive în jur, iar nu în propriul suflet. Credinciosii cu o gândire zelotistă sunt oricând gata să tină lectii celor cu care se întâlnesc, fiindcă ei oricum ”se pricep” să abordeze aproape orice temă.
Zelotistii observă foarte usor unde gresesc ceilalti, dar mai greu unde gresesc ei. De asemenea, ei nu constientizează faptul că exagerarea si orice fel de teribilism sunt o formă de a (te) minti (de altfel, acestia sunt fermi convinsi că toate verdictele pe care le dau în aproape orice problemă sunt ”foarte sigure”, ”definitive” si ”în deplină cunostintă”). Desi pot să sustină cu îndârjire unele adevăruri teologice, istorice sau de altă natură, nefiind însă atenti la dimensiunea duhovnicească a vietii, ajung totusi să producă dezbinare sau certuri.
Zelotistii, de obicei, nu înteleg si mai ales nu simt în profunzime faptul că pe un crestin trebuie să-l intereseze în primul rând dreptatea prin iubirea si voia lui Dumnezeu, iar nu dreptatea după mintea omenească sau reforma socială ori bisericească. În unele cazuri, acestia nu analizează cu atentie dacă jertfa pe care sunt dispusi să o facă pentru binele obstesc este cu adevărat întemeiată pe ascultarea de Dumnezeu, dacă este cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.
Zelotismul este o reactie superficială (dar care poate prinde usor la tineri), apărută în urma constatării cresterii vizibile a lucrărilor malefice în lumea contemporană. Problema la care trebuie să medităm se rezuma însă la următoarea întrebare: militantismul ortodox este acelasi lucru cu calea duhovnicească a Sfintilor Părinti? Cu alte cuvinte, demascarea agitată a racilelor social-bisericesti este acelasi lucru cu asumarea răului din lume ca avându-si izvorul principal în propriile mele păcate?
În concluzie, putem depista în noi însine tendinte zelotiste în cel putin trei cazuri:
1. atunci când ne propunem cu o înfumurare zgomotoasă lucruri mult mai mari decât putem duce;
2. atunci când facem confuzia între a fi activ si foarte hotărât în virtutea unor principii moral-civice, si a avea o lucrare fermă pentru si întru Hristos;
3. atunci când abordăm ostentativ problemele credintei, dar ne lipsesc blândetea si modestia, care îsi au izvorul în rugăciunea curată.
Este foarte greu, atunci când esti tânăr, când esti plin de ardoare si dinamism, dar esti lipsit de frâna dreptei măsuri, să nu aluneci în această ispită. Ceea ce stim însă cu sigurantă este că rugăciunea sinceră si bunăvointa, smerenia si dragostea, călăuzite de duhovnic prin spovedanie, sunt paveze sigure în biruirea acestui vrăjmas al mântuirii.
Intelectualismul
(…) Vorbind în general despre intelectualism gândul ne duce în primul rând la intelectualii care nu doresc să cunoască până la capăt învătătura si trăirea crestină, în multe situatii acestia având o viziune formalistă, abstractă si criticistă în ceea ce priveste viata Bisericii. Pentru asemenea crestini se potrivesc foarte bine cuvintele Mântuitorului:
”Cum puteti voi să credeti, când primiti slavă unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutati?” (Ioan 5, 44).
(…)
De aceea trebuie să recunoastem că, în unele cazuri, asa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae,
“nu densitatea în elementele proprii face teologia neagreată de intelectuali, ci prezentarea ei în clisee stereotipe, fără adâncire personală, fără trecerea ei prin intimitatea sufletească a teologului, de unde să se îmbrace în dogoarea convingerilor“”.
Din experientă putem si noi spune că cele mai subtile influente intelectualiste (…) au venit, într-un mod oarecum neasteptat, chiar din partea unora dintre cei care, studiind teologia (fără a fi anume interesati de ”dogoarea” vietii duhovnicesti), o priveau mai mult ca o filosofie captivantă decât ca o învătătură mântuitoare.
Pentru asemenea persoane a prezenta teologia fără clisee înseamnă să ai un limbaj cât mai căutat, dar lipsit de duh, si idei moderniste, pentru a te face înteles de oamenii de acum; înseamnă să folosesti din plin informatii filosofice sau stiintifice; înseamnă să fii la curent cu ceea ce au spus teologi catolici sau protestanti. Iar în cele din urmă, făcând o sinteză între toate acestea si învătătura traditională a Bisericii – utilizându-se expresii specializate si concepte înalte -, să le arăti intelectualilor cât de actuală este ortodoxia. Cu alte cuvinte, teologia devine în acest fel o depănare perpetuă de cunostinte, iar nu o lucrare vie de trăire si vorbire sub puterea harului.
Fără să tăgăduim necesitatea unei pregătiri culturale a studentului teolog, totusi această viziune rationalistă ce-si propune să cunoască învătătura crestină, dar nu are ca punct de plecare conlucrarea directă a credinciosului cu harul dumnezeiesc, ci doar niste informatii, poate fi numită intelectualism teologic. Aceasta este o tendintă care apare inevitabil la toti cei care dobândim multe cunostinte duhovnicesti, dar, din păcate, ele rămân la un nivel pur cerebral deoarece nu încercăm să ni le asimilăm pe toate prin trăire.
Intelectualismul teologic este o ispită – foarte greu de ocolit – a însusi sistemului teologiei academice din aproape toate timpurile si de aceea el poate influenta negativ viata tinerilor din Biserică.
(…)
Criticismul – o solutie?
Criticismul este una dintre bolile grave ale societătii românesti. Nu am înteles niciodată cum au reusit unii să scape atât de repede de propriile patimi, încât să le rămână timp si energie pentru a-i critica obsesiv pe altii si a produce dezbinare la nesfârsit. De mai multe ori l-am întrebat pe părintele Sofian din ce cauză suntem un popor atât de dezbinat. Sub diferite forme, părintele ne-a dat acelasi răspuns: din mândrie!
Unele persoane îsi întemeiază stilul de a critica încontinuu pe ideea că, procedând în acest fel, lucrurile sunt mai dinamice si putem depăsi mentalitatea comunistă, unde nu era voie să critici pe nimeni, întrucât totul era considerat perfect.
Pentru a ne da însă seama dacă critica noastră este sau nu plăcută lui Dumnezeu este necesar, în primul rând, să vedem roadele acesteia. Când critica noastră insistentă produce tulburare (în jur sau înlăuntrul nostru) si nu îndreptare, este foarte posibil ca ea să nu fie după voia lui Dumnezeu, ci să-si aibă izvorul în propriul nostru orgoliu.
Câteodată este firesc să dezbati critic o problemă, oferind cu dragoste si solutii. Criticismul însă produce o tulburare inutilă, dacă prin el întelegem o atitudine încrâncenată prin care depistăm milimetric răul din jurul nostru, din societate sau din viata Bisericii, dar nu-l punem în legătură cu neajunsurile din sufletul nostru. Adică nu constientizăm faptul că principalele cauze ale existentei răului care ne apasă sunt propriile noastre păcate.
Sfânta Biserică ne reaminteste mereu că, pentru a scăpa de boala criticii delirante, ne stau la îndemână si următoarele medicamente ale spiritualitătii ortodoxe: a vedea partea bună si frumoasă a oamenilor, a ne frământa numai pentru problemele care sunt în puterea si răspunderea noastră, a ne concentra asupra propriilor greseli, precum si asupra împlinirii unei lucrări pozitive, în duhul Evangheliei. Aceste modalităti de gândire si actiune – binecuvântate prin experienta Sfintilor Părinti – constituie de fapt temelia oricărei schimbări (făcută în duh ortodox) a vietii bisericesti. O astfel de schimbare are marele avantaj de a nu produce sminteală, căci Mântuitorul ne avertizează foarte limpede: ”Iar cine va sminti pe unul dintre acestia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară si să fie afundat în adâncul mării”. (…)”.
(Tudor Popescu, acum Ierom. Teofan, iunie 2002, fragmente din postfata la cartea: Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe)
Legaturi:
- IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
- AMBITIA NERODITOARE SI PESCUIREA MINUNATA
- UNA DIN BOLILE CRESTINULUI POSTMODERN: SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi luptători ai diavolului?”
- Ravna fara socotinta sau “boala supercorectitudinii”
- Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
- PARINTELE SOFIAN SI “MARTURISITORII” CALOMNIEI: “Pana cand va ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori, socotindu-l ca un zid povarnit si ca un gard surpat…”
- Despre cei ce otravesc Biserica cu ponegriri si agita spiritelecu gand de osanda
- Fanatism sau relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
- Cine are urechi de auzit…
- Sfantul Nectarie de Eghina despre ravna cea inselata si ravna cea adevarata
- Dreptatea adevarata si zelul cel nebun. De la Avva Isaac Sirul
- LECTIA ESENTIALA A DISCERNAMANTULUI – FOARTE ACTUAL!
- “Biserica se teme de dezbinari si de schisme, care au ca baza demonicul egoism”
- “Ravna aveti, entuziasm aveti, dar in afara de asta mai aveti ceva?”
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Despre cinstirea si nejudecarea episcopilor si a clericilor, un interviu cu Pr Savatie din 2005. http://www.laurentiudumitru.ro/pr-savatie-bastovoi-interviu.php
Minunat! Pietismul! Oglinda in care ne reflectam (aproape) toti. Este descrierea cea mai completa de departe a pietismului pe care am vazut-o pana acum, si este atat de actuala, din pacate … Traim intr-un ocean de pietism. Macar la una dintre caractersticile enumerate ne-am incadra fiecare dintre noi. Multi ne straduim (cu sinceritate) sa avem o viata religioasa, fara sa intelegem suficient de bine ce implica acest lucru. Poate pietismul sa fie o etapa „obligatorie” ca si o boala contagioasa pe care o fac multi (nu toti) in copilarie, pentru ca mai apoi organismul sa se imunizeze si sa poata lupta cu „microbii”. In categoria zelotistilor si ca exemplu de referinta, poate fi recunoscut fara dificultate amicul DV …:). Mare povara isi iau in carca zelotistii, fiind cei prin care, vai!, poate veni sminteala. Dorinta „modernizarii” credintei cu pretul ereziilor aggiornante si a unui limbaj de lemn specific si fara continut, in care sunt tarate filozofii si curente de gandire razvratite, poate cobora credinta la nivelul de intelegere a lumii de azi. Rationalismul inghetat si septic, cultura vasta, duc la abordarea credintei ca un rationament stiintific, adica ridica un zid de mandrie si autosuficienta intre inima omului si Dumnezeu. Majoritatea intelectualilor de „notorietate” se incadreaza din pacate in aceasta categorie. Criticismul este la romani „specialitatea casei”. Nu cred sa existe o alta natie pe suprafata pamantului care sa judece, sa critice si sa”omoare” atat de usor tot ce-i mai frumos in aproapele. Legenda Mesterului Manole tot pe aici s-a tesut, si Miorita … Asa cum s-a spus, ar trebui sa incepem critica cu noi insine, si dupa ce am terminat (oare vom termina vreodata?) sa ne indreptam si spre celalalt. Poate vom deveni si noi o natie in care cu dragoste sa indreptam greselile aproapelui, in loc sa stam la panda si sa i le vanam. Poate, daca asa cum spunea parintele Sofian, lasam deoparte mandria …
Admin
Mai înainte de a comenta la obiect, vă atrag atenţia că e, mi se pare, o lipsă de logică în secţiunea de mai sus privind “Intelectualismul”. După ce primul paragraf vorbeşte despre “intelectualii care nu doresc să cunoască până la capăt învătătura si trăirea crestină”, paragraful al doilea trage o concluzie, pe care o anunţă prin cuvintele “de aceea”:
“(…)De aceea trebuie să recunoastem că, în unele cazuri, asa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, “nu densitatea în elementele proprii face teologia neagreată de intelectuali, ci prezentarea ei în clisee stereotipe, fără adâncire personală, fără trecerea ei prin intimitatea sufletească a teologului, de unde să se îmbrace în dogoarea convingerilor“”.
În acest pasaj, dacă îl citiţi cu atenţie, părintele Stăniloae face critica nu a intelectualismului, ci a… academismului teologic!. El spune că din acest motiv intelectualii nu agreează teologia: pentru că este prezentată de către teologi în clişee stereotipe, fără trecere prin intimitatea sufletească etc. etc. Cu alte cuvinte, cei acuzaţi de părintele Stăniloae sunt teologii, nu intelectualii. Cel mai probabil, acest al doilea paragraf a fost preluat greşit din contextul cărţii părintelui (carte pe care nu o am, ca să verific).
Am dreptate – sau îmi scapă mie ceva?
Forme subtile de inselare?
Sunt atat de vizibile si de des intalnite…numai cine le “traieste” nu le vede.
Daca am merge la Biserica cu gandul sincer de a urma lui Hristos si de a fi asemenea Lui, nu ne-ar mai pacali vrajmasul cu asa “subtilitati”.
Mitropolitul Pireasului(Să mi se îngăduie să spun că atât zelotismul radical, cât şi ecumenismul sincretist constituie două părţi ale aceleiaşi monede înşelătoare şi sunt despărţite de comuniunea cu Dumnezeul cel întreit sfânt al adevărului şi al dreptăţii).
http://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/26/33-mitropolitul-serafim-de-pireu-o-ratacire-comuna-zelotismul-radical-%c8%99i-ecumenismul-sincretist/
vaiiii, cred ca fac parte din toate categoriile. am de reflectat in noaptea asta!!!multumesc pt postare. e ca un dus rece.
@ Daniel Terpea:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/08/19/mitropolitul-serafim-de-pireu-o-ratacire-comuna-zelotismul-radical-si-ecumenismul-sincretist/
vai de mine… ca la mine e doar eticheta de crestin si aia sta sa se dezlipeasca si sa cada….eu citind articolul de dimineata, pot sa spun ca m-a urmarit toata ziua….dar tot n-am reusit catusi de putin sa ma schimb. Trebuie lucrat mult si indarjit.
Cred ca un singur medicament ar rezolva toate bubele astea si anume SMERENIA.
@Ioan Florin Florescu
o fi asa cum afirmati…poate..dar pe marea majoritate a intelectualilor din jurul meu departe de biserica ii tine Mandria, care e cocoana mare pe care o intalnesti azi pe toate drumurile, te trage de manca, te inteapa, te sileste sa stai cu ea. Ca si daca ar vedea cea mai sincera babuta rugandu-se, poate s-ar uita lung la ea, poate li s-ar strecura o lacrima, le-ar tresari sufletul pentru o clipa, dar cu siguranta ca n-ar vrea sa fie ca ea…”asa inapoiata in ev mediu'”….mandria ii opreste sa se considere robii lui Dumnezeu, mai bine se considera ca se trag din maimute…cum isi bate necuratul joc de ei….
La cate curse ne intinde cel cu codita (unele dintre cele mai fine fiind prezentate mai sus) numai smerenia ne poate tine departe de el.
Pe scurt, fenomenul asta se numeste SMINTEALA. Adica atunci cand vedem lucrurile distorsionat, pe cele bune le interpretam critic drept rele, si pe cele rele le musamalizam prin indreptatire. Sminteala este mama crestinilor din secolul nostru. Spunem adesea: Cutare m-a smintit, preotul ala ne sminteste…De fapt sminteala asta reprezinta reactiile noastre neadecvate fata de realitatea din jur. Si apogeul acestui fenomen este atins atunci cand CONSIDERAM CA DIN CAUZA DECADERII ALTORA NU NE PUTEM NOI MANTUI, NU PUTEM SPORI. Cunosc dintr-o amara experienta a adolescentei mele aceste fenomene din postarea asta. Este foarte greu sa te ridici din asa ceva, sa recunosti ca TU ESTI CAPUL RAUTATILOR SI NIMENI ALTCINEVA. Si dupa ce ai constientizat asta sa iei masuri si sa lupti ani de zile de acets obicei de a critica, de a vedea totul de sus…Daca ar fi fost usor sa scapi de mandrie, cred ca Lucifer s-ar fi smerit pana acum…
da , foarte adevarat…
Camara Ta Mantuitorule, o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-ansa.. ci am tot felul de haine mincinoase si de farduri si orice as face nu ma pot debarasa de ele Mantuitorule ca sa ma imbrac in haina de lumina placuta Tie.. Acum stiu ca lepadarea pe care mi-o ceri este sa ma recunosc invins si rapus de patimi si sa nu mai stau departe de Tine si sa ma apropii de Lumina Ta .. Cand ma apropii O durere! ce vad? vad in Lumina Ta patimile mele, ca pe niste rani cumplite, ca nu este loc sanatos pe trupul si sufletul meu! si cu durere vazandu-ma astfel si neputandu-ma schimba mai tare ma apropii de tine de focul Tau Luminos si strig cu duhul umilit si cu inima infranta de pacate si de patimi si cu o smerenie vecina cu renntarea la sine.. Nu ma vreau sa traiesc asa Mantuitorul meu, Nu mai vreau si nu mai pot! Nu pot!orice as face! si O minune! pe masura ce-mi vad si-mi recunosc patimile,infrangerea si totala ,infinita, desavarsita neputinta de a lupta cu pacatul ,iata in Lumina Ta ma vindec, iata inima mea infranat se strapunge de Lumina Ta si SIMT Harul Tau in sufletul meu daruindu-mi viata si luminandu-mi cu nadejde si cu arzatoare dragoste inima! ca mai multe Te iubesc Mantuitorule, Datatorule de Lumina si mai mult ii iubesc si pe fratii mei, aproapele meu, bietii mei frati cazuti de suferinta si o mila nesfarsita si sfasietoare ma cuprinde cahiar si fata de vrajmasii mei..ccai aceleasi rani si aceleasi neneorocite patimi ii fac si pe ei uraciosi ca si pe mine.. acum ii inteleg si cand ma ocarasc simt mila fata de ei.. (Gandul “nu pot, sunt infranta de pacate !” la care ne indeamna Sfantul Siluan, acest Sfant cu inima arzanda de dragoste fata de orice faptura si mai ales fata de orice om, ne invata taina smeritei cugetari si arderea patimilor nu prin lupta surda care orice am face nu o putem castiga ci prin insasi recunoasterea infrangerii..cu moartea pe moarte calcand.. pierzand si recunoscandu-ne invinsi noi devenim apti pentru mantuire, ne lepadam de sine)..
Fie ca si noi cu ajutorul si cu citirea deasa, zilnica a Sfantului Siluan sa invatam sa ne tinem mintea in iad caci suntem deja acolo, numai ca trebuie sa recunoastem asta si sa nu ne mai mintim si sa nu ne mai invelim cu frunze.. pe care vrajmasul ni le ofera din belsug..
Doamna ajuta si ma iertati.. eu sunt primul care are nevoie sa puna in practica cele spuse mai sus, deocamdata fiind rusinat de insesi vorbele mele ,caci ma gasesc punand caramizi pe la case straine eu insumi locuind sub cerul liber..
Pentru cei…sarmani si goi…ca mine…se roaga Sfintii catre Domnul, pe Care ei Il cunosc:”Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi.”
Doamne, ajuta!
Asteptam de mult o explicatie atat de clara a pietismului. Multumim baieti.
Ca in pilda semanatorului, ma regasesc in fiecare ipostaza cu cate ceva…
Foarte buna punere la punct. Si excelenta observatia:”majoritatea persoanelor care descoperă Biserica si doresc să se apropie de ea trec, în devenirea lor spirituală, printr-o etapă caracterizată de pietism”. Ha! Mi-am adus aminte, asta asa ca sa mai ridem outin, de mine cum eram la inceput cind credeam ca stind cit mai aproape de preotul care citea dezlegarile (aproape in sens strict fizic- distanta mica)rugaciunile ar fi avut efect mai mare! Si ce mai ma enervam daca cineva “imi lua locul”. Pina cind intr-o zi parintele m-a scuturat zdravan ordonindu-mi sa fac bine si sa stau cit mai departe de locul unde citea rugaciunile. Si abia atunci am inteles si eu unde greseam. Si cite altele. Asta nu inseamna ca la ora actuala stau mai bine din alte puncte de vedere.
Vreau doar sa atrag atentia ca, pina la un punct, pietismul, zelotismul si criticismul se suprapun: fixitatea de idei(de faptu putinatatea lor si saracia lor de continut) si mai ales critica plina de avint a celorlalti. Si cum bine spunea cineva, noi romanii suferim cel mai tare de chestia cu critica..intre noi(mai p-a dreapta spus invidia activa si distructiva)
, care a dus la dezbinare, mincatorie, dispretuirea valorilor nationale, si in final am lasat cale larg deschisa tuturor celor care ne balacaresc, ne distrug imaginea in fata lumii dar mai ales constiinta noastra de popor, care a mai ramas.
Si pe mine m-au impresionat cuvintele din material, ce mare nevoie as fi avut de ele acum cativa ani… Poate nu as mai fi pierdut atata timp pana sa imi dau seama de unele lucruri!
De fapt pietismul si criticismul sunt atitudini ale crestinului superficial, care a ajuns doar la suprafata vietii de credinta, dar care are impresia ca a cunoscut profunzimile ei:-(
Nu se pot prezenta drept defecte incercarile unora de a atrage atentia ca ne indreptam intr-o directie gresita. Desigur, exgagerarile pot fi nocive. Lucrarea de Duh Sfant se deosebeste de lucrarea pur intelectuala, desigur, care poate izvori si din mandrie, nu numai din dorinta de a apara credinta. Dupa roadele ei se cunoaste.
Dar nu e necesar si nici corect sa catalogam drept inselare orice forma de impotrivire fata de innoirile otravitoare, caci si aceasta este tot o inselare.
Daca marturisitorul este sincer, Dumnezeu il lumineaza. Dumnezeu poate observa intentia cea buna, caci El implineste lipsurile si El albeste si transforma launtric. Duhul Sfant a facut din pacatosi – sfinti marturisitori intr-o clipa. O descurajare subtila a celor care se opun innoirilor si o adormire a constiintei nu mise pare benefica.
@Antonia:
Daca innoirile se refera la innoirea noastra interioara pentru a deveni mai buni crestini si oameni mai buni in general, atunci orice innoire este bine venita. „Innoirile” care s-au facut insa in biserica, oricat de sincere au fost si de bine intentionate, s-au dovedit de-a lungul timpului foarte inselatoare si producatoare de erezii si schizme. Putem vedea la ce au dus acestea la catolici, protestanti si neoprotestanti, care au dus-o dintr-o innoire in alta
“Practica vădeşte firescul teoriei, natura acesteia, dacă ea vine de la Dumnezeu, de la fire sau de la celălalt. Dacă este după fire, mai presus de fire sau împotriva firii. Creştinul practicant realizează imediat acest lucru. Îi „şopteşte” experienţa, practica intrată în fire. El deosebeşte falsul, spectaculosul, excentricul – forme ale patologicului – de purtarea sănătoasă, cuviincioasă, smerită, după Dumnezeu. Atitudinea lui e liberă, degajată, lipsită de ostentaţie şi intenţii obscure.” par Dumitru Staniloae