CE TRAIM ASTAZI? CE (NU) SE MAI POATE FACE?
Alexandr Soljenitin, in Pavilionul cancerosilor, vrand sa metaforizeze viata in inchisoare – nu doar cea vazuta, dar, mai ales, inchisoarea cea nevazuta – lumea aceasta, foloseste o imagine foarte plastica: cea a unei veverite inchise care alearga la nesfarsit intr-o roata pusa special:
[…] veverita statea, nu se stie de ce, in roata, desi nimeni n-o obligase sa intre acolo si nici n-o momise cu mancare – o atragea doar ideea falsa a activitatii, surogatul de miscare. Incepuse, probabil, atingand usor fuşteiele, din curiozitate, nestiind inca peste ce lucru crud si acaparator daduse (n-o stiuse prima data, fiindca pe urma, dupa mii se ori, stia deja, si totusi!). Dar iata ca totul se-nvartejise pana la turbare! Tot trupul roscat, de suveica, al veveritei si coada cenusiu-roscat
a fluturau de-a lungul cercului, intr-o alergare nebuna, treptele scarii in cerc scanteiau pana la contopire, toate fortele fusesera puse la bataie, astfel incat inima statea sa plezneasca – dar veverita nu reusea sa urce nici macar o treapta cu labutele din fata. […] Nu exista in cusca o forta din afara, care sa opreasca roata si sa salveze veverita, si nu exista nici o inteligenta care s-o convinga: “Lasa asta! Asta nu-i decat desertaciune!” Nu, nu exista decat un singur deznodamant clar – moartea veveritei (Pavilionul cancerosilor, vol. 2, p. 235).
Lumea aceasta si toate aspiratiile lumesti care se ascund in faldurile psihiei noastre ne fac sa alergam, sa alergam, sa alergam, mult, la nesfarsit, dar in roata, in cerc, in zadar. In zadar, pentru ca nu alergam dupa randuiala si astfel nu adunam nimic, pentru ca nu intru Hristos alergam. Sigur ca roata aceasta, nu este doar lumea launtrica ci, acum, din ce in ce mai mult, lumea din afara. Ce suntem acum decat niste veverite prinse-n cusca si puse pe roata? Iata, ne alearga si ei din spate, ne mana cu biciul si, dupa ce ne-au luat paiele de caramizi, acum vor sa facem tot atatea caramizi adunand paie singuri, ca in vechea robie egipteana, unde Faraon avea acelasi scop ca cei de azi: sa ne imputineze considerabil.
Dar mai este un motiv pentru care alergam bezmetic: auto-amagirea, “ideea falsa a activitatii, surogatul de miscare”. Ne amagim ca exista solutii pozitive, constructive, ca am putea, prin faptele noastre, sa deturnam sau macar sa dam catusi de putin inapoi galopul calaretilor apocalipsului. Astfel s-a ajuns chiar ca destui dintre noi sa gaseasca in actuala prabusire a actualului sistem semne pentru un eventual reviriment al societatii visate de ei – fie ea societate cu un guvern minimal, sau societate de mici proprietari condusi de elitele merituoase, “profesioniste” (chiar si daca “profesionismul” poarta stampila masonica a Clubului de la Roma) si cu adevarat “reprezentative” pentru ethosul traditional. Altii cred ca prabusirea poate constitui revirimentul unor forte revolutionare pozitive, descatusate in sfarsit din robia matrixului incarnat in actualul sistem neo-capitalist si globalist.
Nu stiti ce cereti, este cuvantul Evangheliei pe care ar trebui sa ne rasune mai des in constiinta, mai ales cand avem sansa de a primi neincetat cuvintele indreptatoare si dez-amagitoare ale celor insuflati de Duhul. Nu stim ce cerem, pentru ca nu stim nici in al doisprezecelea ceas ce ne este dat sa traim si ce anume se cade sa (nu) asteptam, pentru ca, dupa toate proorociile, semnele si avertismentele primite, tot nu intelegem si unii dintre noi nici macar nu dorim sa intelegem gandul lui Dumnezeu pentru vremurile noastre, gand (si voie) care sta in raspar cu modul in care vedem in actuala criza un posibil reviriment a visurilor noastre de mai bine.
De altfel, toate aceste visuri de mai bine vor fi, intr-adevar, insumate ca un buchet de flori otravite ce va fi oferit omenirii de Marele si Ultimul Inselator. Dar, pana atunci, sa argumentam un pic mai detaliat de ce anume credem noi ca loc de speranta omeneasca nu mai este. Pentru ca problema de ordin duhovnicesc antreneaza dupa ea si o problema ce tine de cunoastere, fie ea si istorica.
De reviriment si restauratie se putea vorbi in termeni cat de cat realisti in secolul al XIX-lea sau, cu greutate, in perioada interbelica. Pentru ca restauratia presupune doua conditii necesare dar nu suficiente: omul vechi si randuiala din parinti. Fara un tip de om specific lumii vechi, crescut si format in respectul fata de lucrul experiat in timp, randuiala din parinti se gaseste in pericolul de a ajunge o teorie, o coaja care nu contine aluatul ce dospeste toata framantatura. Dar care ar fi fost “conditia suficienta”? Voia lui Dumnezeu.
Dostoievski tragea nadejde ca Rusia, de pilda, va spune un ultim si decisiv cuvant nu doar in ceea ce priveste chemarea la ortodoxie, dar si pentru revenirea omenirii la un mod de viata intemeiat pe obiceiurile obstesti ale mujicului rus si pe detinerea unei bucati de pamant – asadar, o ordine sociala specifica satului sau comunitatilor traditionale de mici proprietari (vezi Jurnal de scriitor, vol. 2). Aceasta ordine, intemeiata pe vocatia reala a omului, nu ar fi constituit o societate utopica – de altfel, Dostoievski nu a preconizat niciun moment ca aceasta ordine ar fi efectul unor institutii sau al unor elite profesioniste! Scriitorul rus aduce aminte contemporanilor sai, sedusi de modelul avantului constructivist (tipic pentru manuitorii de mistrie…) european (modernitatea a fost constructivista in aspiratiile ei, subintelegand constructia noii lumi pe ruinele celei vechi, pentru a ajunge in postmodernitate la auto-devorare si la de-constructivism) ca:
Oamenii, oamenii, ei sunt cei mai importanti. Oamenii sunt mai de pret chiar decat banii. Nu vei cumpara la nicio piata oameni si cu niciun fel de bani, pentru ca ei nu se vand si nu se cumpara, ci iarasi se formeaza veacuri la rand; iar pentru veacuri e nevoie de timp, de vreo douazeci si cinci sau treizeci de anisori, chiar si la noi, unde veacurile demult nu mai conteaza. […] Este imposibil sa grabesti in mod artificial momentele istorice si necesare din viata unui popor.
Asadar, oranduirea care ar fi raspuns vocatiei omului ar fi fost efectul unei propovaduiri, al acelui cuvant al Ortodoxiei pe care scriitorul spera ca Rusia il va spune lumii. Iar propovaduirea nu putea sa se faca daca insasi Rusia (intelegand elita aristocratica a ei) nu se intorcea catre popor ca sa redescopere credinta cea adevarata a parintilor. Asteptarile lui Dostoievski nu erau nerealiste – Rusia chiar avea atunci potentialul de a spune acel cuvant, fiind o putere imperiala ortodoxa si conservatoare (marcata insa mult mai profund decat ne imaginam, la nivelul elitelor, de conceptiile liberale si socialiste), iar Europa intreaga era framantata de ideile revolutionare. Acestea inglobau o ambivalenta periculoasa – pe de o parte, contineau un protest fata de nedreptatile vechii lumi (europene!) si o dorinta de a intemeia o societate mai dreapta, vazuta insa ca posibila prin distrugerea in totalitate a vechii lumi. Pe de alta, doreau o distrugere a lumiii vechi pentru visul utopic al unei noi societati ideale. Daca Rusia si-ar fi spus cuvantul, aceste framantari si-ar fi gasit un raspuns pozitiv – si nu ar fi fost deviate in comunism si nihilism. Ce a prevalat in istorie? Stim prea bine – cuvantul pe care Rusia l-a spus omenirii s-a dovedit a fi chiar ceea ce Dostoievski se temea ca va prevala in Europa – comunism, nihilismul, conceptia Demonilor, atat de bine evidentiata de scriitorul rus. Experienta comunismului a insemnat insa si distrugerea omului rus vechi si a vechilor randuieli. A supravietuit doar credinta, Biserica, lamurita prin focul de nedescris al prigoanelor.*
In perioada interbelica, in spatiul nostru au existat oarecari nadejdi cu privire la o posibila revenire la ordinea naturala, organica a societatii romanesti – la viata randuielilor vechi a satului traditional. Fericitul Martir Mircea Vulcanescu a fost unul dintre cercetatorii satului romanesc si ii gaseste un “drept la existenta”, bazat pe traditiile sale (inclusiv de ordin social) intr-un timp in care curgerea dialectica spre societatile progresiste si urbane era dominanta lumii intelectuale**. Profetismul sau “pozitiv” era insa lucid, lipsit de sperante iluzorii; in niciun caz nu gasea ca satul va prevala in mod determinist in istorie, nici nu agrea scenariile de inginerie sociala, ci doar ca AR PUTEA sa fie solutia problemelor contemporane, DACA omul isi vine in fire. De altfel, observa inca din 1932 ca Romania se afla “in ceasul al 11-lea” si ca pana atunci se ratasera toate sansele unei consolidari reale a societatii romanesti traditionale.
Din 1932 pana in al doilea razboi mondial nu s-a facut nimic substantial, stim bine, pentru satul romanesc. A venit regimul comunist si a distrus, dupa modelul aplicat in Rusia, ce mai ramasese din gospodaria taraneasca. Solitar, Mircea Vulcanescu le va spune judecatorilor sai, in procesul criminalilor de razboi unde a primit condamnarea ce il va duce la martiraj, ca tot ceea ce a facut in calitate de subsecretar de stat in guvernul Antonescu a facut avandu-l in fata ochilor mintii pe baciul Vasile (o persoana istorica reala, concreta), iar nu pentru niste principii abstracte sau… de dragul profesionalismului, am adauga noi. In fata unui cioban intelegea Mircea Vulcanescu sa fie tras la raspundere, si doar lui voia sa ii dea socoteala, iar nu unor executanti ai ordinelor venite de la Moscova (vezi Ultimul cuvant). Trebuie subliniat si modul in care Vulcanescu, inca din momentul in care a intrat in guvernul Antonescu, a stiut ca participarea la actul de guvernare ii va duce arestarea si moartea. El, cu siguranta, stia ceea ce ii va aduce istoria si nu isi facuse niciun moment iluzii…
Iata asadar ca Dumnezeu a randuit altfel decat implinirea acestor profetii pozitive din tarile ortodoxe – cuvantul acela ce ar fi putut sa salveze omenirea de la autodistrugere, cuvantul de revenire la ordinea sociala consonanta cu firea omului si voia lui Dumnezeu, acele vechi randuieli au fost distruse, iremediabil si irevocabil. Omul vechi a disparut si el – in lagare, in inchisori si deportari, in razboaie… Astazi nu mai exista omul si pamantul cu care sa speri ca poti cladi o lume normala. In acest sens, distributistii se dovedesc mai utopici chiar decat comunistii – deoarece ultimii isi fundamentau utopismul pe o posibila societate, pe cand primii viseaza la o societate disparuta deja.
De doua veacuri asistam la un continuu progres al nihilismului, al nimicniciei si al tainei faradelegii. Oare chiar nu ne spune nimic acest lucru? Nu ne intrebam niciun moment DE CE a ingaduit Dumnezeu sa fie distrusa lumea veche, ce era, la urma urmei, lumea Lui? Si nu ne intrebam niciun moment CARE ESTE VOIA LUI DUMNEZEU? CE A RANDUIT EL PENTRU NOI? Nu consideram ca istoria are o curgere dialectica in sens heghelian sau marxist si, prin urmare, nu consideram ca actuala prabusire a sistemului social-economic-politic poarta in sine germenele unei noi vechi lumi. Noi incercam sa intelegem legile duhovnicesti care actioneaza in istorie, precum si recunoasterea acelor timpuri continute in profetiile Scripturii si ale Sfintilor Parinti, profetii care, avertizeaza parintele Dionisie, anume pentru noi si a noastra pregatire au fost lasate.
Pana la urma, o astfel de raportare incarcata de asteptari fervente cu privire la momentul actual arata ca pentru cei ce o impartasesc Imparatia Cerului nu a venit cu putere multa. Pentru ei, parca, Cincizecimea nu ar fi avut loc, caci au ramas la stadiul apostolilor lui Hristos care Il intreaba pe Acesta in timp ce se inalta: oare vei pune la loc Imparatia lui Israel? Chiar si dupa Inviere, apostolii, inca neluminati de Duhul Sfant, nu aveau o intelegere duhovniceasca a chemarii lor si a scopului vietii pe care Hristos o sadise in ei. Aveau o intelegere exterioara a tuturor lucrarilor si propovaduirii Mantuitorului – asteptand, chiar si atunci, restaurarea Imparatiei lui Israel in sens lumesc, pamantesc, vazut. O restaurare politica si istorica. Au facut insa ascultare de cuvantul si porunca Mantuitorului de a astepta si au dobandit Duhul Sfant – adica venirea cu putere a Imparatiei Duhului – o venire eshatologica. De atunci, crestinii sunt luminati launtric si sunt chemati sa astepte si sa propovaduiasca nu “imparatia politica” a unui Israel istoric, ci Imparatia Cerului, realitate eshatologica ce isi gaseste finalitatea in Parusie – adica tocmai in “plinirea” si depasirea istoriei.
Una din inselarile cele mai mari si periculoase ce a bantuit, de atunci pana acum, Biserica, a fost tocmaiconfuzia intre eshatologie si istorie, intre imparatia politica si Ierusalimul cel Ceresc.Marile totalitarisme s-au hranit din astfel de asteptari si confuzii si nu este altfel nici acum, cand suntem pe buza ultimului mare totalitarism. Si, asa cum au fost, in trecut, crestini amagiti de asteptarile mesianice ale unei rasturnari de lume sociala si politica, confundand crestinismul autentic cu un program revolutionar, asa vor exista si acum crestini care, lipsindu-se de lumina launtrica a Duhului, fac din cioburile ne-legate ale unor litere moarte, dar parut evanghelice, programe ideologice ale unei lumi visate.
Prabusirea vechiului sistem nu este nicidecum ceea ce li se pare unora ca vad. Nu institutiile supra-nationale se vor prabusi, sau cel mult unele vor cadea numai pentru a lsa locul altora mai “eficiente” si mai globalizante. Ce criza traim? Criza datoriilor publice ale STATULUI. Ale statului national. Asadar, asistam la o criza – provocata – care duce la falimentul statelor nationale. In Europa, deja s-au facut simtite primele consecinte: criza datoriilor publice a dus la “federalizarea bugetelor nationale”, adica la cedarea catre Bruxelles de prerogative bugetare – unul din atributiile esentiale ale suveranitatii. Urmeaza transferul prerogativelor fiscale (absolut de asteptat) si apoi al tuturor celorlalte functii – educatie, sanatate etc. Prabusirea statelor nationale, stranse in menghina obligatiilor de tip FMI-UE si a anarhiei provocate a sindicatelor, duce la centralizarea puterii Uniunii Europene. Evident, problemele economice si sociale nu vor fi rezolvate astfel, ci se vor amplifica. Deja oficiali si oameni de bursa incep sa vorbeasca, fatis, de izbucnirea unui razboi drept consecinta “fireasca” a starii de lucruri actuale, si de necesitatea intrarii pe scena a unui “lider providential” care sa mobilizeze omenirea in deriva pentru a o scoate din impas. Este deja mult prea tarziu pentru orice fel de solutie si mult prea tarziu pentru a mai crede ca cineva poate controla sirul evenimentelor. Iar criza este una sistemica, adica atinge toate palierele si sectoarele vitale ale sistemului, plimbandu-se de la sistemul bancar la state si inapoi. Prabusirea nu va fi doar politica, criza nu va fi doar sociala sau economica, ci TOTALA. Singura atitudine rezonabila fata de actuala stare de lucruri ar fi o mentinere a status-quo-ului, atat cat se mai poate (in termeni eshatologici, acest lucru traducandu-se cu amanarea cu putin a sfarsitului pentru a avea timp de pocainta).
Pentru oricine nu vrea sa se lege la ochi si sa isi astupe urechile, traim inceputul concret al sfarsitului lumii, de care Sfintii nostri ne tot vorbesc in ultimele zeci de ani fara sa fie luati in seama de mai nimeni dintre cei “credinciosi”. Sigur, inca mai putem intalni oameni, care sa aiba chiar chip omenesc si sa te faca sa te odihnesti in omenitatea lor. Inca suntem oameni, inca sunt oameni, adica nu suntem TOTAL salbaticiti, nu suntem TOTAL pervertiti. Dar si acesti oameni care inca mai sunt, sunt tot mai putini, tot mai alergati, tot mai imputinati. Omenitatea noastra este si ea slaba, firava, curge ca un firicel de apa tot mai tulburat si calcat in picioare de lume care, mai mult ca oricand, este sub tirania stapanitorului acestei lumi. Ne aflam intr-un Israel care a intrat in robia babilonica si orice profet Ieremia care spune ca aceasta se intampla din voia lui Dumnezeu este aruncat in groapa cu noroi pentru defetism. Cum, Israelul nostru, fiii si fiicele noastre, pamantul nostru, chiar Templul nostru, sa ajunga in mainile lui Nabucodonosor? Iar falsii profeti “linisteau” poporul si capeteniile asigurandu-le ca victoria va fi de partea lor.
Ce mai poate fi facut in aceste conditii? Sa ne oprim macar un pic din alergatura. Sa stam. Sa ne regasim, sa ne re-descoperim reciproc, intru Hristos. Sa ne venim in fire, pana nu e prea tarziu. Sa nu ajungem ca in cuvantul Sf. Simeon Noul Teolog:
Fiind noi sfarsiti, schiloditi si raniti, nu purtam grija de vindecarea noastra, ravnind in tot chipul mai degraba sa nu facem nimic.
Atat mai poate fi facut, si nu este putin lucru: sa ne retragem din cele exterioare si sa le regasim pe cele launtrice. Si de nimic altceva nu alergam mai abitir decat de noi insine, de constiinta noastra si de pocainta de care am uitat. Mii de pretexte gasim pentru a amana intoarcerea la Tatal, si cele mai insidioase dintre ele sunt si cele mai nobile la aratare – sa facem misiune, sa facem dreptate Romaniei profunde, sa trezim pe cei pe care nici Moise si proorocii nu i-au trezit… Si facandu-le pe acestea, am uitat de celelalte: de credinta, dragoste si milostivire.
Sa iesim asadar din vria aceasta a lumii si a idolilor launtrici, a robiei lui faraon cel turbat – macar cel ganditor, daca de cel simtit nu putem scapa usor – este mare, mare lucru, la care insetam fara sa fi fost in stare sa ajungem. Sa ne aducem ca suntem fiii libertatii duhovnicesti, nu fiii robiei. Iesiti din mijlocul lor si va osebiti. Suntem ai lui Hristos, nu ai lui antihrist.
Note:
* Intre timp, acest ultim cuvant pe care Rusia il mai poate, inca, spune lumii, este pur duhovnicesc. Profetia este inca valabila in aceasta dimensiune duhovniceasca dar depinde, evident, si de oameni ca ea sa fie implinita.
**De altfel, este absolut surprinzator ca cei care propun modelul distributist, bazat pe existenta micilor proprietari (in principal de pamant), desi fac vorbire de modelul interbelic cooperatist, ii citeaza si ii studiaza atat de putin pe interbelici. Verificarea cercetarilor facute de sociologii vremii ce apartineau scolii gustiene in viata satului romanesc le-ar da o lectie de realism, pentru ca ar descoperi o lume astazi disparuta iar atunci in puternica disolutie. Lumea economica a vechiului sat se sprijinea pe gospodaria taraneasca – entitate economica dar si culturala, orientata catre productie autarhica, auto-consum si randuieli specifice. Activitatea in aceasta gospodarie nu era orientata catre profit (asa cum este activitatea distributista) si nici catre client/cerere. Acest element de baza astazi nu mai exista – iar gospodaria taraneasca nu inseamna doar o mana de oameni care isi cultiva pamantul, ci mostenitori ai unei randuieli de viata traditionala. In acest sens, putem spune ca astazi nu mai sunt nici oamenii nici pamantul de altadata – pentru ca nu pamantul ca sol fertil sau nefertil produce o societate traditionala, ci pamantul ca realitate culturala, semnificanta si semnificata.
Post Scriptum: Papa, distributismul si socialismul
Unul din lucrurile care ne-au intrigat de la bun inceput la volumul A treia forta. Economia Libertatii. Renasterea Romaniei profunde (editori Ovidiu Hurduzeu si John Chrysostom Medaille) a fost, pe langa eclectismul bizar de perspective aduse fortat sub aceeasi umbrela a distributismului (un amestec de perspective conservatoare, libertariene, progresist-stangiste, conservator-catolice, catolic-progresiste etc., care ar presupune ca demonstreaza existenta unei tendinte istorice – formarea conditiilor pentru trecerea de la etapa neocapitalista si neoglobalista la etapa distributista a economiei mondiale) prezenta in randurile autorilor selectati a lui Stefano Zamagni. Cine e Stef
ano Zamagni? Este, dupa cum scrie in pagina de prezentare a autorilor,
”profesor de economie la Universitatea din Bologna, consultant al Consiliului Pontifical pentru Justitie si Pace. (…) A colaborat la elaborarea sectiunii economice a enciclicei Caritas in Veritate.”
Sigur, prezenta pe lista de colaboratori ai unei enciclice in care se recomanda consolidarea structurilor de putere (coercitiva, se subliniaza in enciclica) supra-nationala poate nu ar fi fost, in sine, de ajuns, pentru a ne ridica sprancenele cu privire la tendinta istorica cu care se doreste a fi identificat distributismul. Lecturarea articolului semnat de Zamagni arata insa linia de gandire in care se inscrie consilierul pontifical: linia umanist-rawlsiana de cautare a unei teorii a dreptatii universale sociale.
Existenta acestui curent umanist in ”Biserica” Catolica este un fenomen specific al secolului XX si isi arata din plin roadele (sau coltii) astazi, inclusiv prin enciclica pe teme social-economice Caritas in Veritate. Intr-adevar, in context catolic, un ganditor ca Zamagni o rupe cu gandirea traditionala, intemeiata cu precadere pe scolastica inspirata de filosoful grec Aristotel. De altfel, ”aristotelistii” (prezenti si ei in paginile Economiei libertatii) nu sunt orientati catre teme abstracte si catre viitor, ca umanistii, ci evoca mai ales lumea veche, medievala, care avea randuielile, sensurile si scopurile ei specifice, firesti. Cele doua orientari nu pot fi amestecate asa cum uleiul nu poate fi amestecat cu apa. Caritas in Veritas nu pastreaza nimic din filonul traditionalist catolic, aristotelian, ci, mai ales in sectiunile economice, este rawlsiana, de un social-democratism ”crestin” sau, mai scurt, de un socialism cu eticheta crestina. In acest sens, nu este deloc surprinzator ca Papa Benedict statueaza necesitatea unei ordini institutionale mondiale care sa detina putere coercitiva. Este in linia gandirii rawlsiene sa inchipuie modelul dreptatii sociale la scara mondiala, si, evident, este logic sa se caute institutiile capabile sa intemeieze si impuna o asemenea dreptate.
Despre sensul acestor noi orientari ale catolicismului ne prevenise, inca din sec. XIX, cand nimic nu parea sa anunte un asa deznodamant, acelasi Dostoievski. Sesizand pierderea influentei politice pe langa regii timpului de catre Papa, scriitorul rus a profetit ca, pentru a se salva, catolicismul va imbratisa demagogia socialismului:
Infricosatoare profetie, chiar apocaliptica, nu? Si am adauga noi faptul ca interpretul principal si perfect al partiturii descrise mai sus de Dostoievski nu va fi, totusi, Papa, care va avea un rol mai degraba secund, ci insusi antihrist, cel care care va rastalmaci Evanghelia in sensul intemeierii unui rai pamantesc. Si naiv este acela care isi inchipuie ca antihrist si apostolii sai vor propovadui lumii modelele economice ale FMI, BM, neocapitalismul sau neoliberalismul economic... Pentru ca acestea fac parte, nu-i asa, dintr-o lume care se afla in plina prabusire (controlata). Tocmai de aceea a inceput ONU sa se intereseze de asociatiile de tip cooperatist, deoarece se cauta o a treia cale, chipurile, un alt model economic decat cele care ne-au adus astazi la faliment (evident, nimanui dintre cei puternici nu-i miroase gura a usturoi cand se vorbeste despre falimentul lumii economice asa cum o cunoastem).
Asadar, sa luam aminte, ca multi amagitori au iesit si, mai ales, vor iesi in lume, ca sa ii insele, daca se poate, si pe cei alesi!
Ioan Bucur
Cititi si:
- SA INCEPEM SA NE PREGATIM… CUM SI PENTRU CE?
- Cuviosul Selafiil de Tomsk: ACUM NU MAI E TIMP DE ZIDIRI, DE CUPOLE SI DE ILUZII…
- … ceea ce traim acum…
- PARINTELE DIONISIE IGNAT: VREMURILE DIN URMA – SEMNE SAU EXAGERARI? (I)
- PARINTELE IUSTIN: “Sa crezi ca un sistem politic sau economic te mai poate izbavi este o mare inselare…”
- Cuvinte de mare gravitate pentru vremurile de acum de la PARINTELE IUSTIN PARVU
- Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
- VREMEA ESTE A CERNERII!
- Ce vremuri traim si cum sa le infruntam?
- Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul
- PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
- Instaurarea noii lumi demonice prin haos deliberat – profetismul dostoievskian “la lucru”
- Cuv. Serafim Rose despre viitorul Rusiei si sfarsitul lumii
- Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna
- APUSUL LIBERTATII… de acum tot mai pe viu. De ce nu credem, de ce nu vrem sa stim?
- Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma
- Crestinul – intre luarea Crucii si agatarea cu dintii de lumea aceasta
- Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
- Monahul Arsenie Vliangoftis: CATRE O RELIGIE UNIVERSALA?
- CRESTINII IN FATA “NOII ERE” (“NEW AGE”)
- Enciclica-soc a Papei Benedict, moment crucial pentru viitorul Noii Ordini: “ESTE URGENTA INFIINTAREA UNEI REALE AUTORITATI POLITICE MONDIALE”!
- PREMIERUL GORDON BROWN – “MARE PREOT” AL NOII ORDINI MONDIALE.Aluatul fariseilor şi al irozilor – frământătura ce dospeşte noul guvern mondial
- Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Din pacate veveritele noastre nu vor sa iasa din circuit, ele se cred destepte si nu asculta de nimeni.
Ele cred ca pot iesi din vartelnita aia doar cu sufletul, iar trupul poate sa pedaleze mai departe.
P.S. Foarte sugestiva imaginea, cu atat mai mult, cu cat in roata (din imaginea postata) se afla un…popandau.
Dostoievski nu era un idealist care fantasma;spre exemplu nu ni s-a spus la scoala ca Muzeul satului romanesc a fost ridicat la ordinul lui Carol al II-lea,de catre D.Gusti, fiindca acesta(Carol) dorea sa cunoasca sociologic satul romanesc si implicatiile “transformarii” si “dezvoltarii” sale;ghilimelele le-am pus fiindca ,desi aceste cuvinte se doreau serioase,s-a vazut cam cum a dezvoltat Carol al II-lea Romania. Asa ca … ceea ce urmarea pozitiv Dostoievski si nu numai,urmareau si altii ,de “ne-am ras” bine de tot ce-a iesit.
Ok. Deci distributismul e “utopie”. Cititi va rog testul asta: http://www.yousaytoo.com/rdy/on-distributism-marxist-socialism-and-capitalism/12933
si asta despre Soljenitin si optiunea lui economica: http://www.staustinreview.com/ink_desk/archives/solzhenitsyns_distributism/
Am cateva obiectii la acest articol.
1. Spuneti asa: “Dostoievski tragea nadejde ca Rusia, de pilda, va spune un ultim si decisiv cuvant nu doar in ceea ce priveste chemarea la ortodoxie, dar si pentru revenirea omenirii la un mod de viata intemeiat pe obiceiurile obstesti ale mujicului rus si pe detinerea unei bucati de pamant – asadar, o ordine sociala specifica satului sau comunitatilor traditionale de mici proprietari (vezi Jurnal de scriitor, vol. 2). ” Asa e.
Dar nu tot ce spune Dostoievski despre poporul rus si catolicism e in duh Ortodox. De exemplu, ideile lui Dostoievski sunt impregnate de gnosticism atunci cand face din poporul rus poporul care va salva Europa sau/si lumea. Dostoievski predica mesianismul rus, si orice mesianism e gnostic pentru ca se bazeaza pe superioritatea intrinseca a unui popor si pe inferioritatea intrinseca a altuia.
Hristos a spus sa mergem si sa propovaduim popoarelor Cuvantul, dar nu din perspectiva unui popor ales de Dumnezeu (mesianic) – pentru ca Mesia a venit deja si va mai veni o data fara aportul vreunui popor – , ci din perpsectiva personalista. Sfarsitul istoriei (adica sfarsitul popoarelor) nu va fi determinata de actiunea vreunui popor, nici salvarea omului / sau a popoarelor nu va fi determinata de actiunea vreunui popor – nici macar de actiunea poporului evreu ca “popor ales” de Dumnezeu, caci “poporul evreu ales” de Dumnezeu Il va recunoaste pe Hristos la a doua venire – ci de catre acele forte gnostic-demonice care vorbesc in numele oricarui popor, dar nu reprezinta nici poporul in numele caruia vorbesc si, deci, niciun popor din lume.
In schimb, sfarsitul istoriei va fi determinat de actiunea MESIANICA a oricarui popor mare, indiferent ca el e evreu sau rus. Asta pentru ca MESIANISMUL unui popor (mare, se intelege, caci numai popoarele mari sunt mesianice!!) poate oricand coabita cu MESIANISMUL altui popor mare si se pot altoi unele pe altele. Sunteti sigur ca MESIANISMUL poporului rus nu se va altoi perfect cu MESIANISMUL poporului evreu si or sa va puna tuturor cipuri in creier ca sa va salveze de la eresul catolic? N-as fi atat de sigur.
Ceea ce vreau sa subliniez e ca un popor mare devine cu atat mai distructiv pentru el insusi cat si pentru celelalte popoare ale lumii cu cat setea lui de a salva alte popoare e mai mare; tentatia MESIANICA a popoarelor e prezenta NUMAI la popoarele mari. Din pacate Dostoievski, facand parte din marele popor rus, nu a fost indeajuns de luminat ca sa scape de meteahna MESIANICA a propriului popor.
Marile popoare cad in tentatia gnostic-mesianica de a salva alte popoare, iar micile popoare – cum suntem noi romanii – cad in tentatia gnostic-inferioara de a crede in mesianismul marilor popoare. Mereu pe noi ne slaveaza “marele popor rus si ortodox” sau “marele popor american si crestin”. Trebuie sa ne debarasam de ambele metehne gnostice daca vrem sa vorbim in duh Ortodox despre poporul roman. Conceptia personalist-crestina afirma ca orice popor are in el germenii necesari propriei dezvoltari si prosperitati, nu trebuie sa apeleze sa fie salvat de niciun alt popor.
2. Apoi, Romania s-a dezvoltat pe baze distributiste pana in 1945. Nimeni nu neaga asta, nu inteleg de ce atata ura impotriva istoriei Romaniei. Nu inteleg de ce atata ura impotriva distributismului incat sa mintiti si sa scrieti ca distributismul favorizeaza maximizarea profitului si nu ferma de familie.
Spuneti ca “Lumea economica a vechiului sat se sprijinea pe gospodaria taraneasca – entitate economica dar si culturala, orientata catre productie autarhica, auto-consum si randuieli specifice. Activitatea in aceasta gospodarie nu era orientata catre profit (asa cum este activitatea distributista) si nici catre client/cerere.”
Dumneavoastra credeti ca economia autarhica taraneasca si distributista nu facea COMERT? Pe maximizarea profitului e clar ca nu se baza, distributismul nu se bazeaza pe maximizarea profitului, dar COMERTUL e cu totul altceva. Dumneavoastra credeti ca taranul roman NICIODATA nu a vandut nimic din produsele lui nici macar vecinului care ii cerea sa ii vanda – pe bani, desigur – o litra de tuica? Asa ceva nu se poate sustine, e aberant, comert facea si Sf Ap Pavel si alti Sfinti Parinti faceau comert ca sa poata trai. Comertul e incurajat de Sf Iona Gura de Aur. Nu inteleg ce intelegeti dumneavoastra prin “economie autarhica.” Iposibilitatea de a face COMERT? E ridicol si anti-crestin.
3. Dati apoi de inteles ca ONU s-a bagat acum ca sa sprijine distributismul din considerente oculte. ONU, ca orice organizatie internationala, sprijina orice fel de initiativa, de la cele conservatoare pana la cele socialist/progresiste. Acum cine are cap ca sa “vanzeze” momentul, are, cine nu, asteapta salvarea de la poporul rus si ortodox sau de la poporul american si crestin. ONU a sprijinit distributismul si in interblic, nu numai in prezent – atunci era Liga Natiunilor. Deci nu imi dau seama pe ce va bazati cand spuneti ca ONU sprijina distributismul ca sa vina Antihristul mai repede….
Distributismul nu e deloc un model economic NOU, e vechi de cand lumea, numai ca intre timp a fost pus la zid si azi unora le pare nou pentru ca nu mai au memorie.
4. Va luati apoi de Zamagni si de Caritas in Veritate. Enciclica Papei, mai exact fragmenul unde Papa recomanda guvernul mondial, a fost criticat dur de distributisti, de Donald Goodman, Distributist Review, septembrie:
“The Pope calls for a world government with “real teeth,” but seems to have no appreciation for what that really means. He ignores the problems of actually forming such a world government, ignores the fact that nearly all of the potential member states are non-Christian or even anti-Christian, and fails to recognize numerous, less drastic measures which would suffice to solve the problems for which he proposes this world authority as a solution. At worst, this organization would be an unmitigated disaster, the total destruction of meaningful national sovereignty within the state, and thus of the common good, which depends upon the sovereignty of the state; even at best, it’s simply enormous overkill, with unintended consequences beyond count or measure. But the Pope gives no indication that he even recognizes any of these problems, much less offers any solution to any of them. The distributist must look with great caution at any call for a world government, even when it comes from the Pope. I urge all distributists to do so. ”
Enciclica Papei , acolo unde se referea la guvernul mondial, nu era in spirit distributist, dar in celelalte aspecte era distributista. Justitia sociala catolica despre care scriu distributistii nu are nimic in comun cu socialismul sau cu progresismul cum credeti dumneavoastra, e justitie sociala inteleasa in mod traditional cum era pana la monopolurile capitaliste si comuniste/ socialiste, in sens de redistribuire radicala a proprietatii personale, nu de stat.
Cititi asta ca sa va lamuriti: http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/ion-mihalache-detinutul-nr-51-de-la-stima-la-umilinta-105001.html Cooperatia nu e socialism.
5. Aratati-mi si mie, cu citat si pagina, unde se propun in “Economia libertatii” programe “progresist-stangiste” cum spuneti.
6. Spuneti ca:
“acele vechi randuieli au fost distruse, iremediabil si irevocabil. Omul vechi a disparut si el – in lagare, in inchisori si deportari, in razboaie… Astazi nu mai exista omul si pamantul cu care sa speri ca poti cladi o lume normala. In acest sens, distributistii se dovedesc mai utopici chiar decat comunistii – deoarece ultimii isi fundamentau utopismul pe o posibila societate, pe cand primii viseaza la o societate disparuta deja.
De doua veacuri asistam la un continuu progres al nihilismului, al nimicniciei si al tainei faradelegii. Oare chiar nu ne spune nimic acest lucru? Nu ne intrebam niciun moment DE CE a ingaduit Dumnezeu sa fie distrusa lumea veche, ce era, la urma urmei, lumea Lui? Si nu ne intrebam niciun moment CARE ESTE VOIA LUI DUMNEZEU? CE A RANDUIT EL PENTRU NOI?”
Imi pare rau, aici cadeti in capcana sistemului. Stiti ce vrea sistemul? Sa credeti ca TOTUL e pierdut si nu se mai poate face nimic. Niciodata in istorie nu e pierdut totul. Perioadele istorie de mare efervescenta crestina nu au izvorat dintr-o asemenea atitudine pesimist-tragica fata de prezent. Din contra, perioadele istorice de inalta traire crestina au existat cand atitudinea generala era ca omul poate sa ajute la crearea comunitatilor crestine autentice. Asa ceva nu reiese din ce spuneti. Va complaceti in sfarsitul istoriei, totul e pierdut.
In Marea Britanie distributistii de la putere au eliminat cipurile de pe cardurile de identitate: http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/politics/7864098/Your-Freedom-Britains-liberty-is-at-stake-it-is-time-to-have-your-say.html In Manifestul de guvernare se spune ca cipurile vor fi abolite- http://www.conservatives.com/Policy/Manifesto.aspx
In discursul de saptamana trecuta al ministrului de externe britanic se spune ca UE trebuie sa treaca de la federalizare la o forma ASOCIATIVA (distributista) de state- http://www.conservatives.com/News/Speeches/2010/07/William_Hague_Britains_Foreign_Policy_in_a_Networked_World.aspx
Spuneti ca sunteti ortodocsi si respingeti distributismul. Stiti ce e distributismul? INDEPENDENTA LOCALA, DESCENTRALIZARE TOTALA. Vreti sa aveti scoli libere, vreti ca scolile sa apartina parintilor si sa nu se mai predea in scoli ce vor birocratii de la Brixelles? Atunci informati-va, vedeti ce e distributismul ca tocmai asta propune distributismul. http://www.opendemocracy.net/ourkingdom/jonathan-rosenberg/if-thou-wouldst-what-true-freedom-is-thou-shalt-see-it-lies-in-take-bi
Imi pare rau sa vad ca proiecte politico-crestine care au menirea sa desfiinteze centralizarea politica, economica si tehnologica a societatii sunt respinse cu atata nonsalanta fara sa se stie despre ce e vorba. Singuri va distrugeti, singuri luptati impotriva crestinismului si apoi va vaitati ca traiti in vremurile prigoanei.
Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in traista.
Dumnezeu nu vrea raul omenirii asa cum gresit credeti, aceasta lume e via pe care Dumnezeu a dat-o omului ca sa aiba grija de ea, nu ca sa o distruga “stiind” el ca Dumnezeu “ingaduie” ca timpul sa se sfarseasca.
http://www.israeltoday.co.il/default.aspx?tabid=128&view=item&idx=1347
iertare, dar eu tot nu am inteles de ce trebuie sa renuntam la a mai cere documente fara cip? nu e o lupta de strada sau o revolta, si nici nu cred ca vom impiedica desfasurarea Apocalipsei, pt ca ea a fost profetita in Biblie, care e Cuvantu Domnului, dar stiu ca nu are o data fixa; ea vina in functie de cat de repede ne vom lepada de credinta. ue nu ne-a impus acum aceste documente, graba vine din romania, din interesele financiare ale unora. asa ca, trebuie sa abandonam ideea unui referendum sau a unor solutii alternative la documentele cu cip sau nu? ce vom face de la anul, cand vom primi buletine cu cip? ce vom face cu copiii nostri care trebuie sa mearga la scoala? as vrea sa imi dati un raspuns, daca se poate, formulat de dvs. multumesc! Doamne-ajuta!
@ Danutza:
Pentru ca s-au epuizat demersurile posibile si s-a vazut clar care sunt sortii de izbanda. Cu pasapoartele cel putin.
Din pacate, ni le-au impus, chiar daca nu neaparat foarte fatis.
Nu stim ce vom face. Stim doar ca pana acolo s-ar putea sa avem alte necazuri mai mari, iar a ne centra numai pe acest subiect, mai ales daca il abordam prost, este tot o diversiune care serveste de minune “sistemului” si… pierderii sufletului nostru, pana la urma.
Totusi nu acesta era subiectul articolului de fata. Singura legatura este ca tot evitam sa ne ocupam de cele launtrice si ne tot agatam de iluzii, pt. ca…
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/09/19/crestinul-intre-luarea-crucii-si-agatarea-cu-dintii-de-lumea-aceasta/
@ Gideon:
Parinte, sfintii inchisorilor au trait cu trupul in celulele cele mai infernale, si pare-se ca nu asta i-a impiedicat la sfintenie.
Iar unele veverite totusi asculta.
Binecuvantati si iertati!
@admin,
Stiu ca unele asculta, alea foarte putine, dar sunt multe care stiu ce le asteapta si nu se pot rupe nicicum de sistem, isi declara dependenta de el.
Cum insa credeti ca se poate rupe cineva de sistem? Numai cu mintea sau cu sufletul?
Intre noi si sfintii inchisorilor este o diferenta cam mare. Ei au putut sa renunte la tot ce este material cautand Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, dar veveritele noastre nu pot renunta la nimic (sau nimicuri) material sau trecator. Au spus-o sfintii, o tot spune parintele Justin, in zadar. Si am vazut reactiile, unele foarte virulente. Ca si cand Noe nu si-ar mai fi facut corabia si ar fi asteptat increzator…altceva.
Dumnezeu sa va binecuvinteze!
@ Gideon:
Numai sa avem si dreapta socoteala.
Mare adevar, admin, in lumea aceasta toate sunt cantarite cu dreptate, dreptatea lui Dumnezeu. Cine se vaita, mult greseste. Tot ce primim, meritam din plin. “Daca stiti acestea, fericiti veti fi cand le veti si face”. Amin!
Dumneavoastră spuneţi: “Dostoievski tragea nadejde […] pentru revenirea omenirii la un mod de viata intemeiat pe obiceiurile obstesti ale mujicului rus si pe detinerea unei bucati de pamant – asadar, o ordine sociala specifica satului sau comunitatilor traditionale de mici proprietari”. Îmi pare rău dar… aberaţi. Despre care societate de mici tradiţională de mici proprietari vorbiţi? În Rusia abia ce fusese desfiinţată IOBĂGIA la 1861, dar să mai vorbim de crearea atitudinilor de proprietari. Să vă reamintesc faptul că noi, “înapoiaţii” de valahi, desfiinţaserăm iobăgia cu un secol deja? Că la acea oră pe aici se vorbea de REFORME AGRARE? Altceva vroia să spună Dostoievski! Că reformele treptate ale Ţarului Alexandru al II-lea trebuiau spirjinite şi de intelighenţie, sprijinite moral – spre marea uimire mânioasă a radicalilor ruşi. Eşecul în Rusia a constat în faptul că reformele au venit prea târziu.
@ Gideon:
Noi ziceam despre dreapta socoteala, adica discernamant. Dreptatea e altceva. Noi nadajduim mai ales spre mila Sa cu noi, ca numai dupa dreptate nu stiu care din noi se va mantui…
@ Donkeypapuas
E exact cum am scris:
Deci, ca sa va traduc din romana in romana. Dostoievski spera ca omenirea va avea o viata mai fireasca daca:
a) va trai ca o comunitate al carei model era obstea sateasca din Rusia – in ce avea ea mai bun (obste care se gasea si la noi si e specifica ordinii traditionale a societatilor) si
b) pe detinerea unei bucati de pamant.
Acum, dvs. ati inteles cu totul altceva, ca eu ma refeream la o societate ruseasca de mici proprietari de pamant, ceea ce nu e cazul, nici istoric, nici cu privire la ce a sustinut Dostoievski, nici cu privire la textul incriminat. Nu, draga MagarPapuaş, nu am afirmat asta nicidecum, ci am redat pur si simplu reveriile lui Dostoievski – pastrarea, din ordinea veche, a obstei satesti, si improprietarirea oamenilor cu o bucata, fie cat de mica, de pamant.
In rest, aberatiile va apartin in totalitate. Dostoievski nu a privit reformele de abolire a iobagiei asa idealist precum pretindeti. Observa si efectele sale “secundare” – o dezintegrare din ce in ce mai accentuata a satului rusesc, o disolutie a vechiului mod de viata, raspandirea flagelului betiei etc. Sigur, ele erau necesare, insa esential, pentru scriitorul rus, era intoarcerea catre popor a intelighentsiei, nu sprijinirea lui, ca nu avea cu ce sa il sprijine, ci invatarea de la el a ortodoxiei. Asta voia profetul nostru.
Acum, apropo de reforme. Le laudati pe cele ale lui Mavrocordat. Cititi-l pe Eminescu, si cititi si o istorie buna a perioadei. Scopul reformelor de abolire a iobagiei nu a fost nicidecum sa dea taranului demnitatea unui mic proprietar de pamant, ci sa il scoata de sub autoritatea boierului si sa il transforme in platitor de taxe direct catre domnitor. Adica, nu stia fanariotul cum sa mai puna taxe pe popor! Si uite asa a venit cu pretexte iluministe! Taranii s-au bucurat asa de mult pentru aceste reforme, incat pe alocuri s-au aliat cu boierii si s-au rasculat impotriva noilor impuneri fiscale!
Asadar… stiti ceva? Nu ar fi mai bine sa cititi mai intai pe Dostoiesvki si sa cercetati mai atent istoria, si apoi sa veniti sa comentati?
@Ilie Catrinoiu:
Frate, pe subiectul vremurilor de pe urma si al lui antihrist te afli in mare eroare. Cel putin daca ai intentia sa respecti ce spune Biserica pe aceasta tema. Iti reamintesc ca, in Biserica, reperul pentru validitatea unei opinii este Traditia, care se regaseste in scrierile Sfintilor Parinti precum si in scrierile cu caracter liturgic – sinaxare, vietile sfintilor, proloage etc. Ei bine, conform Traditiei, antihristul este o persoana si vremurile de pe urma se inteleg prin raportarea la semnele vremurilor, la evenimentele descrise de Mantuitorul precum si la starea duhovniceasca a lumii, in general. Aceste semne nu le descriem noi, asa, arbitrar, din mintea noastra, ci sunt aratate de sfinti parinti ai vremurilor noastre. Asadar, ca sa inchei pe tema asta:
1. Biserica spune ca exista un sfarsit al lumii acesteia care va fi determinat de degradarea neinchipuita a lumii si de o serie de crize de amploare neintalnita in istorie, culimnand toate cu Imparatia lui Antihrist;
2. Biserica, prin Sfintii Parinti contemporani noua, afirma ca noi, generatia noastra, traim exact aceste vremuri.
Daca tu ai alta opinie, este dreptul si libertatea ta. Dar e bine sa stii unde te situezi fata de Biserica in acest caz. In acest sens, discutia legata de mesianismul slav este o fundatura, nu duce nicaieri si nu are nicio relevanta cu logica in care am scris noi. In plus, exagerezi considerabil mesianismul slav al lui Dostoievski. Parerile sale erau mult mai nuantate si nu erau legate atat de rusism cat de ortodoxie.
Respingi faptul ca distributismul este o utopie facandu-ne chietisti. Este lipsit de logica si necinstit intelectual. Argumentele aveau sensul lor – pe care l-ai eludat prin trucul ieftin cu chietismul. Asadar, reiau pe scurt: distributismul, atunci cand cere reinvierea societatii de mici proprietari de pamant si spune ca aceasta societate ar fi aceeasi ca cea din interbelic, este utopic si fals. Este fals pentru ca ordinea traditionala din interbelic (acolo unde mai exista) era IN PRIMUL RAND CULTURALA si abia apoi SOCIAL-ECONOMICA. Pentru a avea acea societate trebuie sa ai, in primul rand, CULTURA (traditionala, se intelege) a acelei societati. Avem aceasta cultura? Avem acei oameni ai lumii vechi? NU! Avem programe UE de subventionare a fermelor, in schimb, si o serie de cooperative care nu pot supravietui decat daca intra in competitie, pentru profit, pe piata! Profitul e esential, asa cum o arata singurele exemple de cooperative din lume, cele din Spania si Italia. Daca nu ar avea profit, aceste cooperative nu ar mai exista.
Dar ia pune tu mana si documenteaza-te si vezi CULTURA unei gospodarii taranesti! Ia un Mircea Vulcanescu, Scrieri economice, de pilda. Vei gasi acolo ca o gospodarie taraneasca NU FUNCTIONA, daca era traditionala, in logica pietei. Producea strict autarhic. Si era foarte bine asa. Pentru ca, acolo unde taranii incepeau sa ia contact cu orasul si sa produca pentru bani, sa mearga la piata, ordinea traditionala a satului intra in disolutie. Vezi cazul Nerejului si al vestitei Republici Taranesti din Vrancea. De unde ai scos-o, atunci, pe asta cu ura fata de istoria Romaniei?!
Subiectul cooperatiei este unul diferit. Nu neg ca el a existat ca realitate social-economica si chiar ca proiect de societate in Romania interbelica. Din pacate, nu a ajuns sa prinda contur cu adevarat. Mircea Vulcanescu nu degeaba a scris articolul-alarma “Ceasul al 11-lea”. Dar noi spunem ca, daca atunci nu s-a reusit, cand exista o lume a satului cu potential de organizare fireasca, unde vedeti voi materia prima cu care sa edificati, cu mistria (cum spune nefericit Ovidiu Hurduzeu), societatea multilateral dezvoltata a distributismului?
In privinta ONU si Enciclicei: Frate, incearca sa raspunzi la argumente cu argumente si nu cu etichete. Argumentul esential referitor la Enciclica Papala si la Zamangi este urmatorul: curentul de gandire care fundamenteaza modelul socio-economic propus acum de Vatican este unul de factura moderna, kantian-ralwsiana, in spiritul modernizarii “Bisericii” Catolice inregistrat de la Conciliul II incoace. Nu are nimic de-a face cu Chesterton si cu acea traditie de gandire ancorata in paradigma aristotelica si orientata catre trecutul medieval.
Cat priveste ONU… aveti o mare problema daca va bucurati ca UE si ONU isi asuma renasterea societatii de mici proprietari. La urma urmei, ati uitat prea repede, fratilor, ca bolsevicii au promis taranilor pamant in etapa initiala de dobandire a puterii politice.
Redam aici cateva notatii facute la lecturarea Enciclicei Papei Benedict, Caritas in Veritate, pentru a arata mai clar care este filonul de gandire la care se ataseaza. Prima parte a notatiilor, care vor fi redate mai jos in acest comentariu a aparut si in cadrul unei publicatii, restul nefiind inca publicate.
Papa Benedict propune ca soluţie pentru criza actuală şi ca mijloc de realizare a „umanismului integral” o autoritate mondială politică efectivă
Motto: „Idealismul umanitar este ceea ce rămâne din creştinism atunci când adevărul său specific s-a evaporat. Este singurul temei al unirii creştinilor cu necreştinii căci, deşi provine din creştinism şi îşi trage coloratura specifică din învăţătura creştină, el se adresează oricui crede în primul rând în om şi în fericirea pământească….Idealurile Papei nu provin de la Hristos, nici de la Apostoli şi nici de la Părinţii Bisericii lui Hristos, ci mai curând de la visătorii raţionalişti ai epocii moderne ce au reînviat vechea erezie a hiliasmului, visul unui mileniu pământesc. “ (Eugene/Serafim Rose)
Citatul din părintele Serafim Rose provine din analiza făcută de acesta atitudinilor şi declaraţiilor Papei Paul al VI-lea în anii ’60 ai secolului trecut. Ele se potrivesc cu atât mai mult poziţiei Papei Benedict care va fi prezentată, pe scurt, în acest articol, cu cât Papa Paul al VI-lea este revendicat, de către Benedict, drept precursor şi întemeietor al învăţăturii Bisericii Catolice cu privire la starea socială şi politică a omenirii în acest veac.
Să prezentăm, pe scurt, evenimentul: la începutul lunii iulie a fost făcută publică Enciclica Papei Benedict intitulată „Caritas in veritate” (Dragoste în adevăr) care a surprins mass-media şi mediile catolice prin propunerile îndrăzneţe referitoare la reformele sociale şi politice ample prevăzute drept necesare pentru depăşirea crizei precum şi pentru recomandarea ca acestea să fie implementate de o autoritate politică mondială efectivă. Afirmaţiile în cauză se regăsesc în capitolul 5 al enciclicii, intitulat sugestiv Cooperarea familiei umane:
Reacţiile în mediul catolic au fost diverse. Cele apreciative faţă de enciclică pun în evidenţă faptul că este o teorie etică a progresului, sau că Papa preia comandamentele catolice legate de apărarea vieţii, criticând homosexualitatea, avortul, eutanasia şi alte plăgi etice ale timpurilor noastre. În ceea ce priveşte „autoritatea politică mondială reală”, susţinătorii consideră că principiile subsidiarităţii evocate de Papă arată că acesta nu cere, de fapt, un guvern mondial (John-Henry Westen, Lifesitenews.com). Pe scurt, Enciclica Papei Benedict este caracterizată drept un „umanism creştin profund” (Richard Garnett, prof. la Univ. Notre Dame, J. Brian Benestad, Univ. Scranton), ceea ce corespunde, de altfel, şi îndemnului papal de la finalul enciclicei:
Reacţiile critice faţă de Enciclică au caracterizat recomandările Papei drept un gir dat de şeful Bisericii Catolice proiectului masonic de instaurare a unui stat mondial care va fi, într-un final, condus de antihrist. În sprijinul acestei critici au fost aduse mărturii din papi mai vechi precum şi din autori catolici. Astfel, este citat un alt Papă Benedict (al XV-lea), din anii ’20 ai secolului trecut, care a declarat într-un cuvânt motu proprio (cuvânt papal care prezintă o opinie personală a acestuia, adresat bisericii catolice):
O opinie radical diferită faţă de cea a actualului Benedict… Autorul tomist Joseph Pieper scria, la rândul său, în anii ’50:
De altfel, citatele din enciclică vorbesc de la sine: Papa Benedict, stipulând noul imperativ categoric al dezvoltării umane integrale (care include şi respectarea valorilor etice ale vieţii precum şi un spaţiu public liber pentru religii) consideră că garantarea acestuia se poate face doar prin intermediul unei autorităţi politice reale care să aibă şi forţa coercitivă necesară pentru a executa aplicarea deciziilor sale. Două nelămuriri survin:
de când este idealul dezvoltării umane integrale (ideal pur umanist), care include asumarea progresului material, ideal evanghelic?
Şi de când puterea politică (mondială!) este văzută drept mijlocul de realizare a idealurilor etice referitoare la dezvoltarea plenară dar şi la realizarea fraternităţii între toţi oamenii?
În privinţa argumentului adus de suţinătorii enciclicei, referitor la faptul că evocarea principiului subsidiarităţii ar reduce din „periculozitatea” proiectului autorităţii statale mondiale, este necesar să ne aducem aminte că Uniunea Europeană, acest Turn Babel autoritarist şi nedemocratic, are ca principiu formal de constituire tocmai subsidiaritatea, fiind înscris în tratatele sale fundamentale. Trebuie adăugat faptul că principiul subsidiarităţii este specific Bisericii Catolice, ceea ce este foarte sugestiv, din acest motiv: este o formă de acţiune locală a unui organism centralizat şi condus de un şef absolut- Papa. Prin urmare, este perfect compatibilă posibilitatea instaurării unui stat mondial autoritarist concomitent cu evocarea principiul subsidiarităţii…
Aceste probleme sunt doar câteva din cele mai grave puse de Enciclica Papei Benedict. Trebuie adăugat faptul că propunerea Papei Benedict de realizare a unei autorităţi mondiale reale nu este singulară: numeroşi lideri politici ai puterilor lumii au reclamat necesitatea unui guvern (uneori guvernanţe) mondial. De asemenea, ele concordă şi cu profeţiile Bisericii legate de împărăţia universală a lui antihrist. Căci despre alt gen de împărăţie lumească universală, în această lume şi în acest veac, Biserica nu a vorbit niciodată.
Mai departe, o analiza ne-terminata care intra mai in amanunt in textul Enciclicei:
„Tradiţia” progresului şi a statului mondial la pontifii romani
Enciclica Charitas in Veritate se distinge în mod deosebit prin ideile progresiste susţinute precum şi prin idealul dezvoltării plenare a omului, dezvoltare care este înfătuibilă prin intermediul reformelor urgente şi „curajoase”, în cadrul unei ordini mondiale în care domneşte justiţia, pacea şi libertatea (mai degrabă, emanciparea). Idealul etic definit de Papa Benedict este identic cu cel umanist de inspiraţie kantiano-ralwsian-habermas-ian si nu a aparţinut dintotdeauna pontifilor romani. Punctul de cotitură, cum vom vedea, este reprezentat de Ioan al XXIII-lea şi de Conciliul Vatican II. Vom analiza, în această parte, pentru început, ideea dezvoltării plenare a omului aşa cum a fost formulat de Papa Paul VI şi apoi, preluat de Papa Benedict. Ea este formulată îndeosebi în Capitolul I al Caritas in Veritate: Mesajul Populorum Progressio.
Este un capitol în care Papa Benedict reia, practic, opiniile predecesorului său, Papa Paul al VI-lea, exprimate în cadrul unei enciclice intitulate „Populorum Progressio” şi care exprimă doctrina socială oficială a Bisericii Catolice. Prin doctrină socială se înţelege, de fapt, o definire a momentului istoric pe care o dă Biserica Catolică precum şi o recomandare normativă legată de această descriere a stării de fapt. Este importantă deoarece, în funcţie de cum alege să descrie starea de fapt şi ce fel de recomandări normative face, pontiful îşi dă girul unor viziuni despre om şi destinul său politic (fiind vorba de o doctrină socială).
Astfel, cu titlu de „adevăruri” doctrinare, Benedict reia două linii de forţă afirmate în Populorum Progressio:
Şi, mai departe:
Aşadar, în Populorum… sunt afirmate două imperative categorice care stabilesc drept scop al lucrării bisericeşti dezvoltarea umană în integralitatea sa. După cum vom vedea mai jos, dezvoltarea nu este decât un al termen, mai filosofic, pentru progres. În toată enciclica se vorbeşte, de altfel, despre dreptul la pâine şi apă, despre securitatea socială, combaterea foametei şi a altor plăgi sociale, alături, e drept, şi de alte plăgi etice. Chestiunea socială este subiectul acestor preocupări, la care se adaugă, ca să nu pară, totuşi, o abordare pur socialistă a istoriei, dimensiunea spirituală a omului.
Este de reţinut însă cum Paul VI defineşte idealul etic al dezvoltării umane, care priveşte la atingerea unei stări de bine pământesc, o propăşire prosperă a întregii umanităţi, văzută în toate aspectele sale, drept ideal al bisericii.
Este oare acest lucru un ideal bisericesc sau este mai degrabă idealul Marelui Inchizitor al lui Dostoievski?
Să ne reîntoarcem însă la textul din enciclică:
Mai mult, pentru Papa Benedict, „ideea unei lumi fără dezvoltare arată o lipsă de încredere în om şi Dumnezeu”. Mai departe:
Evanghelizarea este echivalată, de Papa Paul VI şi, după el, de Papa Benedict, cu reforma politică şi socială. Scopurile pur politice (şi nu numai politice, ci şi socialiste) ale dezvoltării, progresului, dreptăţii şi păcii sunt văzute ca scopuri evanghelice. Tot ce trebuie să facă biserica, după Papă, este să „analizeze semnele vremurilor şi să le interpreteze, oferind lumii ceea ce are ea mai caracteristic: o viziune globală a omului şi a rasei umane”. Iată, aşadar, ce înseamnă pentru noii Papi interpretarea semnelor vremurilor – o justificare, prin intermediul unei viziuni antropologice, a planurilor de edificare a unei noi ordini mondiale. Biserica înhămată, cu tot arsenalul său etic, în slujba marilor arhitecţi.
În continuare, este evocat Paul VI cu imperativul categoric al dezvoltării plenare a omului:
Mai departe, se arată că
Urgenţa este justificată nu numai din derularea evenimentelor, ci şi pentru „însăşi problema care se află în joc: întemeierea unei autentice fraternităţi”.
Pe bună dreptate ne întrebăm: când au vorbit despre aceste scopuri politice Evangheliile? Când Apostolii şi când Sfinţii Părinţi? Să nu ne lăsăm înşelaţi: toate aceste scopuri umanist-utopiste sunt prevăzute a fi atinse prin „acţiuni energice”, prin reforme, prin construirea unor structuri politice, adică de putere.
Să recapitulăm: adevărul etic pe care biserica catolică îl propovăduieşte, prin Papa Paul VI şi Benedict, este dezvoltarea plenară a omului, în particular, şi progresul întregii umanităţi, în general. Acest ideal de dezvoltare plenară este, de fapt, legat intim de imperativul evanghelizării; mai mult, evanghelizarea este de fapt ideal social al dezvoltării. Biserica este chemată să mobilizeze lumea în jurul idealului, prin oferirea unei viziuni etice justificatoare. Pentru împlinirea dezvoltării plenare şi a progresului este nevoie urgentă de reformă şi de acţiune curajoasă. Miza este uriasă: realizarea fraternităţii universale.
Toate aceste concepte nu sunt noi, ci au circulat bel et bien prin văzduhul agitat al ideologiilor politice mai mult sau mai puţin totalitare. În special mitul dezvoltării plenare a omului este de factură iluministă şi a fost, de asemenea, promisiunea cea mai ispititoare a comunismului. Toate făgăduiau omului eliberarea, emanciparea de constrângerile istorice, sociale, de nedreptăţile societăţii vechi în care trăiau, de alienarea provocată de progresul
mijloacelor de producţie, schiţând zorile unei noi societăţi, a unui nou om, împlinit în mod integral. Cat de multa legatura are acest ideal cu Evanghelia se vede comparand imperativele categorice enuntate de Papii recenti cu Fericirile: fericiti cei saraci, cei ce plang… versus fericiti cei ce se dezvolta (dpdv social) plenar.
Ce este nou (deşi nu foarte recent) este faptul că biserica (fie ea şi cea catolică) îşi asumă acest ideal umanist, pe care îl „amendează” doar în partea sa agresivă faţă de religie. Până la mjlocul veacului XX bisericile erau, de bine, de rău, vocea conservatoare care propuneau lumii o altă viziune etică asupra omului care era incompatibilă cu cea propusă de utopiştii umanişti. Împlinirea omului era întotdeauna văzută dincolo, în împărăţia lui Hristos, care nu este din această lume. Edificarea unei lumi a dreptăţii, fericirii şi păcii universale era văzută drept curată nebunie sau pretext de întemeiere a unei dictaturi universale (cum şi este).
Între timp s-a petrecut ceva. Nu este greu de închipuit ce, dacă aruncăm o privire asupra istoriei Bisericii Catolice. Astfel, începând cu anul 1958 nu a mai existat nici o condamnare a Francmasoneriei, ultima fiind realizată de Pius al XII-lea cu câteva luni înainte de a muri. Punctul de turnură, după unii istorici ai B.C., îl reprezintă pontificatul lui Ioan al XXIII-lea (citat şi el ca predecesor de Papa Benedict) care nu numai că nu a mai actualizat vreo condamnare a francmasoneriei, ci a şi iniţiat deschiderea faţă de reprezentanţii acestei organizaţii secrete. O deschidere care se face simţită, în primul rând, la nivelul ideilor. Salvini, Mare Maestru al Masoneriei, declara:
Într-adevăr, cele două „documente” citate de marele maestru sunt două enciclice care încep să abordeze problema progresului (Mater et registra) şi a stabilirii unei „ordini universale a păcii în adevăr, dreptate, filantropie şi libertate” (Pacem in Terris). De asemenea, în ultima enciclică este de notat că Papa se adresează, pentru prima oară, „tuturor oamenilor de bună credinţă”, mesajul fiind, astfel, universal şi nu doar adresat credincioşilor catolici.
Ideile expuse în Pacem in Terris au fost exploatate şi folosite pe larg în ceea ce a constituit un adevărat şoc pentru Biserica Catolică: Conciliul Vatican II. Început sub pontificatul lui Ioan al XXIII-lea, Conciliul este încheiat sub Papa Paul VI, citat masiv, după cum am văzut, în encilica Caritas in veritate. Vatican II este vestit pentru declanşarea procesului de aggiornamento în Biserica Catolică, pentru deschiderea faţă de ecumenism precum şi faţă de lumea modernă, de fapt, un mod eufemistic pentru a desemna înclinarea bisericii catolice faţă de ideile moderniste umaniste.
Un alt moment de revigorare a acestor idei „generoase” a fost reprezentat de pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Predecesorul lui Benedict a avut unele atitudini cât se poate de făţişe în favoarea unei ordini universale a dreptăţii şi păci, intitulată de unii lideri politici şi de unii analişti „noua ordine mondială”. De asemenea, a pus o greutate în plus asupra idealului umanist, făcând, practic, din OM, adevăratul scop al devoţiunii religioase:
Într-adevăr, accentele puse schimbă cu totul sensul revelaţiei şi taina lui Hristos, cea din veac ascunsă, pe care o aduce Mântuitorul. Dacă taina lui Hristos este cu adevărat revelarea adevăratei firi a omului, însă o fire dezrobită de tirania păcatului şi îndumnezeită, prin Răstignire faţă de această lume şi faţă de firea cea căzută, în citatul de mai sus Ioan Paul al II-lea face ca taina lui Hristos să fie subordonată şi definită, de fapt, evoluţiei istorice a omenirii. Acesta este sensul adăugirii viclene „a omenirii de-a lungul timpului”, precum şi a afirmaţiei „tot ce esenţial uman este însumat în taina lui Hristos”. Cu alte cuvinte, Hristos nu a făcut altceva decât să descopere omenirii ceea ce era deja, ceea ce omenirea este din punct de vedere istoric şi prin evoluţie.
Istorismul care face din OM centrul Evangheliei (şi, deci, nu din Hristos-Omul) este, la rândul său, o redută cucerită prin intermediul papilor: astfel, papa Paul VI a abolit condamnarea făcută noţiunii de evoluţie (şi, în general, modernităţii) de Pius al X-lea. Aşadar, în spatele imperativelor etice ale dezvoltării plenare a omului se află, de fapt, un umanism evoluţionist şi istorist care înlocuieşte complet pe Hristos, Dumnezeu-Omul, cu omul, făptura istorică ce găseşte singură drumul către îndumnezeire şi înveşnicire.
Acesta este, aşadar, fundalul în care aceste idei umaniste, progresiste, de factură clar socialistă, au penetrat adânc în Biserica Catolică prin intermediul papilor. Pentru acest lucru, de altfel, sunt citaţi în mod covârşitor papii Paul VI, Ioan XXIII şi Ioan Paul al II-lea.
“Intru aceasta va bucurati,macar ca acum ar trebui sa fiti tristi,incercati fiind de multe feluri de ispite pentru putina vreme” (I Petru 1:6)