Ce inseamna faptul ca Buna Vestire se savarseste aproape intotdeauna in timpul Postului Mare, care este vreme de plans si de tanguire? CE ESTE BUCURIA?

25-03-2011 Sublinieri

După cum Fiul lui Dumnezeu intră în împărtăşire cu firea noastră, pe care El a numit-o templu, asa şi noi suntem datori să intrăm în biserică, care e trupul Lui.

Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi ii cheama la veselie, si cerul, si pamantul, si ingerii, si oamenii, toata faptura văzuta şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte [1]. In mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?

Cu toţii iubim bucuria, cu toţii căutăm bucurii. Lanţurile necazului ne apasă; întristarea ne strâmtorează pieptul, ne întunecă mintea, ne răneşte su­fletul, ne aruncă în neorânduială trupul. Dacă cineva e bogat, ar fi gata să dea toată averea sa, numai să îşi recapete veselia; dacă este celebru, până şi celebritatea cea mai măgulitoare îl apasă, dacă nu are bucurie îndeajuns; dacă se bucură de onoruri, pe toate le dispreţuieşte dacă inima lui se chinuie într-o frângere lipsită de bucurie. Totuşi, fraţilor, cu toate că este atât de firească şi de obştească dorinţa bucuriei, omul se poate bucura şi spre binele, dar şi spre răul său, şi spre laudă, dar şi spre osândă; se poate bucura făcând plăcere lui Dumnezeu, dar se poate bucura şi intristându-L – iar asta ţine de obiectul şi de împrejurările bucuriei noastre. Tocmai de aceea trebuie să ştim cum se face deosebire între o bucurie şi alta, ca să ne bucurăm nu spre osândă, ci spre mântuire. Să învăţăm, deci, această pricepere de la sfânta noastră maică, Bi­serica, ce se revarsă acum în răpiri de bucurie pentru noi şi de dragul nostru.

Aici, în primul rând, ne dă o lecţie foarte cuprinzătoare împrejurarea vremii. Ce înseamnă faptul că Buna Vestire, care se prăznuieşte în chip luminat, se săvârşeşte aproape întotdeauna în Postul Mare – vreme de plâns şi de tânguire? Oare nu este limpede că prin această rânduială a Sfintei Biserici Dumnezeu ne dă de înţeles că nu trebuie să ştim de nici o bucurie în afara celor pe care ni le descoperă Buna Vestire? Intr-adevăr, aşa este. Nu ne putem bucura fără o osebită îngăduinţă dumnezeiască, fără ca El să ne dea voie nemijlocit să ne bucurăm? Pentru că unde suntem noi? Pe pământ — loc al nevoilor şi necazurilor. Raiul desfătării a fost închis prin căderea în păcat, şi celor căzuţi li s-a zis, bărbatului: întru necazuri vei mânca, iar femeii: întru dureri vei naşte (Fac. 3, 16-17). Nu i s-a dat bucurie neamului nostru: el este sub oprelişte în această privinţă. Strămoşul Adam, şezând înaintea raiului, se bătea în piept de necaz, tânguindu-se: şi noi, fiii lui, suntem datori să ne petrecem viaţa în lacrimi şi în durere. Dumnezeu ne-a pedepsit ca să ne întristăm şi să trăim cu necăjita conştiinţă a vinovăţiei noastre: si este, oare, cuviincios să ne dedăm bucuriei şi plăcerilor atunci când simţim asupra noastră mânia lui Dumnezeu? Dacă robul, aflându-se sub pedeapsă, se veseleşte, nu arată oare că nu se teme de domnul său, că îi dispreţuieşte ameninţările, că nu dă doi bani pe pedeapsa lui? Oare nu acelaşi lucru îl vădim fată de Dumnezeu si noi, cei osândiţi, atunci când ne alcătuim de capul nostru plăceri? Dacă noi înşine îi osândim pe cei care în zilele de doliu se îmbracă în haine de veselie, oare nu cu atât mai mult Dumnezeu? Uitând de pedeapsă, dedându-ne desfătărilor, nu doar că ne lipsim de orice milostivire şi împreună-pătimire, ci ne atragem şi mai mare pedeapsă pentru samavolnicie şi pentru neluarea aminte la rânduielile dumnezeieşti.

Dar îndată ce Dumnezeu Insuşi ne descoperă şi ne dăruieşte vreo bucurie, atunci bucuria cu pricina este binecuvântată chiar în acest loc al surghiunului, şi trebuie să spunem că este singura binecuvântată, pentru că de vreme ce Dumnezeu a pus asupra noastră necazul şi întristarea, El este singu­rul care poate să le înlăture sau, cel puţin să le îndulcească trimiţând bucurie şi mângâiere. Binecuvântarea lui Dumnezeu dezleagă toate – şi atunci nu mai este lucru vinovat dacă se bucură cineva, ci dacă nu se bucură, si cu atât mai mult dacă nu e în stare să se bucure sau chiar nu ştie de bucurie. O asemenea bucurie este socotită chiar merit, pentru că presupune îndulcire de rânduială dumnezeiască, presupune că omul este gata să ia parte la ea cu lucrul. Aşadar omul care se teme de Dumnezeu nu-şi va îngădui nicidecum să dea întristrarea pe bucurie, să se dezbrace singur de straiul tânguirii, care a fost pus pe toti. Intr-adevăr, el mai mult se tânguie, iar dacă se bucură, o face doar cu bucuria pe care Insuşi Dumnezeu a îngăduit-o.

O asemenea bucurie îngăduită de Dumnezeu există deja. Ne-a adus-o acum Arhanghelul Gavriil nouă, surghiuniţilor, din cer, din partea lui Dumnezeu. El a stătut înaintea Preabinecuvântatei Fecioare Maria si a zis: Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! (Lc. 1, 28). Şi iată că celor ce şedeau pe tărâmul şi în umbra morţii le răsare pentru prima dată rază de bucurie, iată că în valea cea întunecată a plângerii se aude pentru prima dată cuvântul: „Bucură-te!”. Deci să luăm aminte! Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Pamântul văduv este logodit iar cu Cerul. Ne-am depărtat de Dumnezeu, însă Dumnezeu nu ne-a părăsit. Insuşi vine, căutându-ne pe noi, cei rătăciţi, ne ia pe umerii Săi şi ne duce la Sine. Nu degrab vine, căci vrea să pună la încercare răbdarea şi să stârnească setea de ajutor; iar între timp să pregătească, să curăţească şi să arate sălaşul pe care Şi l-a ales: Bucură-te, ceea ce eşti plină dn har! Binecuvântată eşti tu între femei.

Femeia se înfăţişează din partea neamu­lui nostru ca o începătură a binecuvântării, care prin femeie a fost pierduta. Preacurata Fecioară află harul de care ne-a lipsit strămoaşa Eva.

Ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece, şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele Lui „Iisus” (Lc. 1, 30-31).

De la picioare până la cap nu era în noi loc întreg, şi nu era a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături (Is. 1,6): vine Iisus, Tămădu­itorul tuturor bolilor noastre, atât sufleteşti, cât şi trupeşti; vine nu Sol, nici Inger, ci Insuşi Domnul întrupat.

Acesta va fi mare, şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Lc. 1, 32-33).

Dumnezeu – Impăratul nostru – ne-a lăsat, dându-ne libertate, o parte a nemărginitei Sale stăpâniri asupra noastră, pentru ca aducându-ne Lui jertfă de bunăvoie să Ii slujim în chipul cel mai desăvârşit; noi însă ne-am făcut tulburi şi am prefăcut darul libertăţii în pricină de samavolnicie; am fugit din Impărăţia lui Dumnezeu, şi încotro? Ca să ajungem robi în primul rând la stăpânitorul acestui veac, prin el – păcatului, iar prin păcat – morţii şi iadului. Vine, în cele din urmă, Domnul, Cel atotputernic, ca să il lege pe cel tare (v. Mt. 12, 29), să-l dea jos de pe tron (v. Lc. 10, 18), să-l arunce afară (v. In 12, 31) şi să-l închidă în adânc (v. Apoc. 20, 3), iar nouă să ne dea înapoi libertatea în adevărata slujire adusă lui Dumnezeu, să refacă stăpânirea dumnezeiască, să ridice în noi şi prin noi Impărăţia Sa harică.

Şi iată-ne, fraţilor, bucuria binecuvântată de Dumnezeu! Bucurati-vă, fiindcă s-a întocmit Impărăţia lui Dumnezeu! Domnul însuşi a venit în lume, a săvârşit lucrarea răscumpărării noastre, a întemeiat Sfânta Biserică şi în ea îi mântuieşte pe cei ce vine prin El la Dumnezeu. Ca atare, aceasta este singura bucurie cu care trebuie să ne bucurăm – să ne bucurăm de parcă celelalte bucurii nici nu ar exista pentru noi, de parcă nici nu le-am băga de seamă, de parcă nici măcar nu le-am numi „bucurii”. Atunci când prin bunăvoinţa împăratului i se vesteşte celui surghiunit că poate să se întoarcă în patrie, el are în inimă doar bucuria aceasta; căpătând libertate, cel închis în temniţă se gândeşte numai la ea; însănătoşindu-se, bolnavul e înghiţit cu totul, ca să zic aşa, de simţămintele bucuroase pe care i le dă sănătatea. Aşa trebuie să facem şi noi: să ne bucurăm doar de aceea că Dumnezeu, Impăratul nostru… a lucrat mântuire în mijlocul pământului (Ps. 73, 13), să simţim din plin această bu­curie şi apoi s-o mărturisim în auzul tuturor prin propovăduire înaltă. Dacă ne întreabă cineva: „Care este la voi cea dintâi bucurie?“, îi vom răspunde: „Aceea că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a venit pe pământ”. „Care e cea de-a doua?” „Aceea că ne-a izbăvit pe noi de toate bolile, atât sufleteşti, cât şi trupeşti”. „Care e cea de-a treia?” „Aceea că i-a doborât pe vrăjmaşii noştri – diavolul, moartea, iadul”. „Care e cea de-a patra?” „Aceea că a întemeiat pe pământ împărăţia Sa –  Sfânta Biserică, cea una, prin care aducându-i la Sine pe oameni, îi umple cu prisosinţă de binecuvântări de tot felul în cele cereşti, întru Hristos (Efes. 1,3).

După ce am înşirat astfel, fraţilor, toate bunătăţile aduse pe pământ de către Fiul lui Dumnezeu, nu vom mai aştepta până se va putea aminti, în cele din urmă, şi de celelalte bucurii, cele pământeşti, până şi de cele care sunt socotite nevinovate: poate că pentru ele va rămâne abia locul o mie, şi asta cu mari îngrădiri. Aşadar, fraţilor, Sfânta Biserică, întocmită de Domnul nostru Iisus Hristos, este cetate pe munte, care nu poate să se ascundă: toate celelalte sunt nimicnice în fata ei. Aduceti-vă aminte că toată istoria neamului omenesc este mărginită de două minunate hotare: la început raiul pământesc, cel de scurtă vreme, iar după sfârşitul veacurilor – raiul ceresc şi iadul nesfârşit; între acestea se cuprinde un şir necontenit de schimbări, ce poartă un singur inscris: plângere, şi jale, şi vai (Iez. 2, 10). In acest tărâm al întunericului, un singur lucru este aducător de bucurie, luminos, minunat, şi anume lucrurile mântuirii săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos: Impărăţia Lui Sfântă, Sfânta Biserică, cum a văzut deja Prorocul Isaia din trecutul îndepărtat în viitorul cel tăinuit: şi va fi, zice, în zilele cele de apoi, arătat muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor (Is. 2, 2), casă plină cu prisosinţă de lumină şi fericire. Lipeşte-te, deci, creştine, cu toată luarea-aminte de acest munte şi de această casă minunată, şi să rămâi acolo cu gândul şi cu inima fară a mai pleca! Aflându-se în robia babilonienilor, Daniil şi-a pus lege să se întoarcă mai des spre Ierusalim şi să se închine templului de acolo, singu­rului adevărat. Urmează şi tu acestei sfinte fapte. Când te scoli, aminteşte-ţi că există Biserica lui Dumnezeu pe pământ, închină-te lăuntric şi bucură-te de mila lui Dumnezeu ce ni s-a arătat în ea. Când mergi spre somn, aminteste-ti că există Biserica lui Dumnezeu, care face ca tu să te culci, să adormi şi să te scoli neprimejduit. Şi între lucrurile tale obişnuite adu-ţi aminte mai des de lucrurile cele minunate ale iconomiei lui Dumnezeu din Sfânta Lui Biserică, de la care iese binecuvântare pentru tot lucrul bun. Dacă într-un oraş se înalţă un monument, la început oamenii vorbesc numai despre el şi se gândesc numai la el acasă şi afară, la treabă şi în timpul liber: atenţia tuturor este îndreptată numai spre el. Dar ceea ce în privinţa monumentului se face la început, noi trebuie să facem necontenit în privinţa Sfintei Biserici: să luăm totdeauna aminte, în minte şi în inimă, la faptul că există pe acest pământ casa mântuirii, să ne bucurăm cu precădere de acest lucru şi să dăm mulţumită lui Dumnezeu, Care a ridicat în neamul nostru acest minunat monument.

Această bucurie a noastră, fraţilor, nu este însă deplină şi nici măcar sinceră dacă nu ne-o vom însuşi, dacă nu vom face din bucuria de obşte si bucurie a noastră aparte. Nu îl socotim fericit pe cel care doar îşi închipuie un ospăţ împărătesc, ci pe cel ce se învredniceşte să ia parte la el şi să se îndulcească de el; nu îl fericim pe acel bolnav care doar vede cum unul, al doilea, al treilea, capătă vindecare, iar el rămâne tot bolnav, nici pe cel ce vede cum mulţi sunt primiţi cu milostivire în graţiile împăratului, iar el rămâne dispreţuit şi nebă­gat în seamă. Ce mângâiere este doar să priveşti şi să admiri minunata lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu în neamul nostru, fără să iei parte la roadele ei? Sfânta Biserică nu a fost ridicată pe pământ pentru a fi obiect de curiozitate deşartă, ci pentru ca noi toţi să intrăm în ea, să ne facem părtaşi bunătăţilor ei şi bine să cuvântăm pe Dumnezeu. Şi sfântul proroc, care a văzut înălţarea muntelui şi a casei lui Dumnezeu pe vârful acestuia, a văzut totodată şi că toate popoarele strigau într-un glas: Veniţi, şi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacov, şi ne va spune nouă calea Sa, şi vom merge pe dânsa (Is. 2, 3).

Amintiţi-vă pilda celor chemaţi la nuntă! Faptul că ei ştiau de nuntă şi chiar fuseseră poftiţi nu le-a fost de nici un ajutor: era nevoie să ia parte, dar ei n-au vrut; de aceea au şi fost trecuţi cu vederea, ca nişte ne­trebnici. Mare bun este faptul că Biserica lui Dumnezeu ne adumbreşte ca un cort, că ea există în neamul nostru şi-i face fericiţi pe cei ce intră în ea: să nu uităm, deci, că acest bun poate rămâne aici numai prin noi, numai atunci când fiecare în parte va lua parte în chip viu la bunul acesta. Refuzând să luăm parte la el, prin însuşi acest fapt îl micşorăm cumva în neamul nostru şi, prin urmare, de la simpla nepăsare ajungem la stricarea bunului obştesc, iar aşa ceva face doar răutatea.

Vedeţi acum ce mai trebuie pentru ca bucuria noastră să fie deplină? Trebuie ca fiecare din noi să aibă împărtăşire vie cu trupul Bisericii lui Hristos, ca să primim în noi înşine toate bunătăţile cuprinse în ea. Nici Arhanghelul nu s-a mărginit doar să vestească despre împăratul şi împărăţia ce aveau să se nas­că, ci n-a contenit cu binevestirea până ce n-a rostit: Duhul Sfânt Se va pogorî tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri şi n-a auzit: Iată roaba Domn­ului! (Lc. 1, 35, 38) Aici se arată cum Cuvântul trup S-a făcut, şi totodată este ascunsă pentru noi o povăţuire: cum să împlinim ceea ce lipseşte pentru ca bucuria noastră să fie desăvârşită. Adică, după cum Fiul lui Dumnezeu intra în împărtăşire cu firea noastră, pe care mai târziu El a numit-o „templu”, şi noi trebuie să intrăm în Biserică, trupul Lui.

Când Preabinecuvântata Fecioară Maria l-a întrebat pe Arhanghel: Cum va fi aceasta?, cum va întocmi Dumnezeu trup în ea, Arhanghelul a răspuns: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Numai Duhul Sfânt ne poate aduce in Împărtăşire vie cu împărăţia lui Hristos, care stă nu în cuvânt, ci în putere, adica în puterea Duhului. Atrage Duhul, ca să fii pus, ca o piatră vie (I Petr. 2, 5), undeva în clădirea duhovnicească a templului Bisericii lui Hristos; fă-te locuinta a Duhului, ca Duhul să te cuprindă în locuinţa lui Dumnezeu, care este Biserica.

Iar pentru asta apropie-te de vasele harului — Sfintele Taine – şi bea din ele apă vie până ce ţi se va potoli setea – atâta doar că trebuie să deschizi gura dăruindu-te desăvârşit lui Dumnezeu. Şi în Preabinecuvântata Fecioara Duhul Sfânt nu a început să lucreze pentru a-L face părtaş trupului pe Dumnezeu Cuvântul înainte ca ea să se dăruiască pe de-a-ntregul atotlucrării lui prin cuvintele: Iată roaba Domnului! (Lc. 1, 38) Pune-te pe tine însuţi în mana lui Dumnezeu: atunci, într-o tăcere adâncă a mişcărilor fireşti ale duhului şi trupului tău, se întipăreşte în tine graiul Duhului, care aduce în împărtăsire de taină cu Sfânta Biserică, iar prin ea cu Insuşi Domnul şi Mântuitorul. Tocmai atunci se va bucura inima ta cu bucurie negrăită, pentru că Impărăţia lui Dumnezeu… este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Şi iata al doilea obiect al bucuriei adevărate – dacă am cunoscut deja mila harică Dumnezeu faţă de noi, dacă am fost primiţi în sânul Sfintei Biserici, dacă intrat în împărtăşire cu poporul lui Dumnezeu, dacă suntem înscrişi în randul fiilor Impărăţiei şi dacă umblăm printre bunătăţile şi făgăduinţele ei.

Aceste două bucurii anume – adică faptul că există pe pământ Sfânta Biserica si că noi înşine facem parte dintre mădularele vii ale Bisericii celei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti – trebuie să ne stăpânească în toată vremea vieţii noastre, înlăturându-le pe toate celelalte, pentru care nu trebuie să avem, prin urmare, nici timp, nici inimă.

Aşa de simplu şi de firesc este, s-ar părea, să băgăm de seamă aceste obiecte ale bucuriei şi să ne bucurăm de ele, dar dacă ne întoarcem către noi înşine însă, nu vedem întâmplându-se aşa ceva. Adevărata noastră bucurie – şi, prin urmare, orice bucurie — este pierdută. Ce-i drept, după ce am pierdut bucuria adevărată, ne-am născocit acum o mulţime de bucurii străine – însă ce bucurii sunt astea? Aproape că nici nu mai e nevoie să vorbim despre cât suntem de amăgiţi în această privinţă, nici să dăm în vileag rătăcirea: oricine dintre noi ştie lucrul acesta din experienţă. Daţi-i flămândului o piatră în loc de pâine: îndată îşi va da seama că nu e pâine. Şi noi am făcut cunoştinţă cu toate „bunătăţile” pe care ni le-am născocit şi ştim că ele nu aduc bucurie: nu aduce bucurie bogăţia, nu aduce bucurie celebritatea, nu aduce bucurie nici una dintre desfătările simţurilor – nici ale gustului, nici ale mirosului, nici ale pipăitului, nici ale auzului, nici ale văzu­lui – şi mei măcar cele cunoscute sub numele de „plăceri elevate”. Pustiul din suflet, tulburarea şi istovirea din inimă arată limpede că în ele se ascund amă­girea şi înşelarea.

Dar ce să fie cu această nefericită moleşeală ce ne-a cuprins? Ne dăm seama limpede că suntem amăgiţi, dar nu găsim putere să renunţăm la viaţa dusă în amăgire: de aceea alergăm şi prin faptă, şi prin cuvânt după desfătări mincinoase, deşi avem încredinţarea că ele sunt pentru noi zdrobire a duhului, şi uneori chiar aflându-ne în starea de zdrobire a duhului. Nu gustăm desfătările mincinoase, de cele adevărate ne depărtăm, şi astfel stăm undeva la un mijloc tulbure fără de bucurie; ne învârtim şi acţionăm parcă la insuflarea cuiva, ca nişte unelte; ne plângem unul altuia de un asemenea mod de viaţă, dar tot rămânem în el ca şi înainte. O, Doamne! Când ne vom izbăvi, în cele din urmă, de această orbire? Solomon s-a dedat desfătărilor mincinoase în timp ce purta în sine izvorul adevăratelor desfătări – înţelepciunea dăruită de Dumnezeu; după ce a cunoscut însă prin cercare că totul este pe pământ numai zdrobire a duhului, îndată a lăsat toate şi s-a întors la adevăr. Ne îngăduim, fraţilor, să credem şi despre noi înşine că orbirea noas­tră este doar în parte, numai pentru o vreme. Domnul, Cel milostiv, nu ne va lăsa să rămânem pentru totdeauna în acest fum, în acest abur şi în această beţie a simţurilor. Va da Dumnezeu să ne deşteptăm, şi iarăşi vom cunoaşte şi vom mărturisi bucuria adevărată, şi atunci bucuria noastră deja nu o va mai lua nimeni de la noi (v. In 16, 22). Numai că, fraţilor, să adeverim până la o vreme această nădejde măcar cu o singură faptă văzută a cucerniciei: să privim cu evlavie la Sfânta noastră Biserică, să ţinem cinstit rânduielile ei, să umblăm neabatut întru hotărârile ei. Atunci, Dumnezeu, Care nu uită lucrurile şi ostenelile dragostei (v. Evr. 6, 10), ne va milui chiar şi pentru acest singur lucru, si prin lucrarea Duhului Său ne va muta de la cele dinafară la cele lăuntrice.

Cugetarea deşartă, cea fărădelege şi împotrivitoare de Dumnezeu, n-are decât să îşi născocească o slujire proprie, fără Biserică şi fără cinul ei cel cu bun chip intru sfinte posturi, întru praznice, întru slujbe. Să rămânem mai bine în smerita parte a oamenilor credincioşi Bisericii, fără a desfiinţa rânduielile ei şi fară filosofari păgâneşti: atunci tot vom rămâne, măcar cu o parte, de partea adevărului, vom fi cuprinşi înlăuntrul mrejei apostoleşti. Şi chiar de suntem netrebnici, poate că Dumnezeu va zice în cele din urmă şi despre noi: junghie si mănâncă (Fapte 10, 13). Intru această aşteptare, să ne rugăm mai des Preabinecuvântatei, care e Bucuria noastră, să ne cerceteze şi să pună cele bune în inimile noastre, după cum şi ei, celei dintâi, i-a fost adusă Buna Vestire de la Tronul lui Dumnezeu. Amin!


[1] Stihiri la litie şi la stihoavnă.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

(…) Toata Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi “crestini” ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical… E suficient ca “bifam” prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim (de bucate) si ca (eventual) ii platim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravila”/”canon” si prin “faptele bune” ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni… Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale (uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate) ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati “in pace, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp – zicem noi fariseic – “nu facem rau nimanui“… Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase “sa ne bucuram” de nevinovatele distractii si de placerile permise (credem noi) ale acestei vieti, ca doar – ce? – “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei”? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna?

Dar noi… pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam… ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El. Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca… si El alearga dupa noi… Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim “ce I se cuvine” sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele noastre… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel! Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi… Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele! Dar nu, pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator…

(…) Bucuria Învierii este nu orice fel de bucurie, nu bucuria pentru motive lumeşti, nu bucuria autoindusă (“sunt creştin, deci, vezi Doamne… TREBUIE sa ma bucur …“), ci este bucuria ca Dar al Invierii, dar duhovnicesc, iar nu autosugestie psihologică dat celui care s-a facut părtaş, fie şi în cea mai mică măsură, şi la pătimirea lui Hristos. Numai cunoscând la modul cel mai profund şi statornic durerea şi plânsul duhovniceşti ale inimii – arată toţi Părinţii Bisericii – putem realiza Trecerea (Paştile) la marea şi tainica Bucurie a Învierii. Nu putem pleca în noaptea Învierii de la Biserică în inimă cu Lumina cea adevărată decât dacă aceasta izvorăşte din lacrimile pocăinţei sau ale suferinţei. “De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină”, spune şi Radu Gyr, poetul pătimirii.

Dar ei care văd în practicarea creştinismului ceva împovărător şi frustrant nu cunosc adevăratul creştinism, care e “clocot, scandal, reţetă de fericire” (N.Steinhardt). Acestaşi nu altul este sensul în care stareţul Zosima al lui Dostoievski spunea că pentru creştin este o poruncă, o datorie să fie fericit. Este o poruncă, deci… nu poate fi nicidecum ceva firesc şi uşor, pentru că cele ale firii nu au nevoie de poruncă pentru a fi împlinite… Nu înseamnă nicidecum, aşa cum mai cred unii, că cei care au temperamente vesele, firi optimiste sunt în vreun fel mai fericiţi sau mai … predispuşi la fericire – în sensul acesta evanghelic, singurul autentic pentru noi. Încă o dată afirmăm adevărul ontologic că fericirea mantuitoare a Invierii, a Taborului trece cu necesitate prin lacrimi (“Fericiti cei ce plâng…“) si prin Golgota…

(…) Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere “firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem.Suntem morti si nu stim ca suntem morti, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?

Primul lucru de facut, cred, este sa ne vedem (in profunzime, in detaliu) si sa ne recunoastem starea in care ne aflam. Facand asta, ajungem sa deznadajduim de noi insine. Ceea ce… e foarte bine, oricat ar parea de cinic la prima vedere. Aici este momentul crucial, de ruptura si de aceea DOARE foarte tare. Dar in dureri si numai in dureri se poate naste un om nou duhovniceste. Duhul Sfant este vinul nou care nu sufera sa fie pus in “burdufuri” vechi, de aceea el cere intai curatirea “burdufului” inimii:Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinaluntru ale mele”. Iar curatirea inseamna plans, inseamna baia lacrimilor de pocainta. Numai intristarea, dezamagirea si disperarea de noi ne golesc, ne curatesc, ca sa putem primi apoi Duhul. Nu putem imbraca haina noua a Duhului pe un trup murdar. Este ceva apropiat de acea depresie sanatoasa de care vorbeste si psihiatrul american Scott Peck in “Drumul catre tine insuti“, este primirea peste fata a biciului adevarului despre noi, este suferinta care ne face saraci cu duhul (cu duhul nostru) – deci prin care incepem implinirea noilor porunci, a Legii celei noi, a Fericirilor – si care ne da in suflet constiinta nevoii disperate de un Mantuitor. Numai dupa ce parcurgem acest “purgatoriu” launtric putem primi harul Duhului Sfant prin care vom invia din moartea noastra.

Pana atunci suntem exact in situatiile descrise in Apocalipsa: …Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. (…) Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte” (3: 1, 14-19).

Cat suntem asadar in aceasta stare „caldicica“, de suficienta, parandu-ni-se numai ca traim si ca nu avem trebuinta de a fi salvati din nimic, in acest timp nadajduim in desert. Daca noi nu am primit inca in sufletul nostru aceasta suferinta mistuitoare, daca am dat mereu la o parte adevarul despre noi, daca am fugit mereu de constiinta fiindu-ne frica de deznadejde, daca am refuzat sa disperam de noi insine pana la capat, atunci inca nu am inteles ce inseamna adevarata nadejde. Trebuie sa primim sabia strapungatoare a Adevarului, sa ne frangem inima fara crutare, sa ne traim moartea ca sa putem striga dupa Inviere, dupa mantuire!

Vreau sa spun ca noi inca nu nadajduim cu adevarat in Mantuitorul atata timp cat inca nadajduim in noi insine sau in lume si nu simtim acut nevoia unei salvari. Nimeni nu striga dupa ajutor decat atunci cand se vede in fundul prapastiei sau, cel putin, cand atarna de un fir de iarba deasupra ei. Atunci abia avem puterea sa strigam dupa ajutor cu disperarea lui David: „Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, auzi glasul meu!“. Daca nu ajungem sa strigam, daca ne simtim relativ bine si nu ne doare prea tare nimic, atunci… cine sa vina sa ne salveze? Citim rugaciuni, spunem cuvinte care semnifica acest plans, acest strigat, dar inima noastra nu plange, nu striga: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).


Categorii

Bunavestire, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfantul Teofan Zavoratul, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Ce inseamna faptul ca Buna Vestire se savarseste aproape intotdeauna in timpul Postului Mare, care este vreme de plans si de tanguire? CE ESTE BUCURIA?

  1. In ultima vreme puneti pe site numai lucruri care ma intereseaza in mod direct 🙂 (cea de astazi e incredibila, mereu m-am intrebat cum de avem o asa sarbatoare, cu dezlegare la peste, cand postul asta e de tipul “sac si cenusa”)
    Mare-i Dumnezeu 🙂
    Hristos in mijlocul nostru!

  2. @ elenad:

    Este si va fi…!

    Slava lui Dumnezeu pentru toate.

  3. @elenad:
    pentru ca Dumnezeu este Bucuria cea mai mare a noastra si chiar daca este o perioada de “sac si cenusa” dupa cum bine spuneti daca mintea ne este la Hristos atunci avem bucurie, bucurie in lacrimi. Sarbatoarea Bunavestiri fiind inceputul mantuirii noastre “ne aduce aminte” de gestul imens de smerenie pe care-l face Domnul cu noi caci acum se intrupeaza…se face om ca noi si fiind ca noi, plange alaturi de noi, nu ne lasa singuri in plansetul nostru.
    Un alt exemplu de bucurie in lacrimi este Sf. Maria Egipteanca pe care o vom sarbatori curand, la 1 Aprilie. In viata ei citim ca plangea mult in pustiu dar ca o racorea Domnul si Maica Sa si asa putea sa mearga mai departe in nevointele ei. Cu bucurie o serbam si cu bucurie am plange si noi ca dansa caci vedem cat de mult s-a apropiat de Dumnezeu prin lacrimile varsate. Si aceasta sarbatoare e mai mereu la jumatatea postului ca sa prindem curaj si nadejde.
    De multe ori ma minunezi si eu de aceste “subtilitati” din calendarul nostru si nu numai, caci sunt multe si in viata bisericesca, in tipic, toate sunt asezate cu grija, toate se potrivesc, inlantuirea evenimentelor pe langa logica are si o buna socoteala in evolutia sufleteasca a oamenilor. Prin asta se vede ca sunt lasate de Duhul Sfant Care i-a invatat pe sfinti toate, dupa promisiune.

  4. Biserica oferă lumii,
    Întreg şi viu pe Dumnezeu
    Prin preoţie și prin taine
    Spre izbavirea de ce-l rau.

    Biserica ne face vrednici
    Şi ne salvează pe pământ
    Prin pocainta cea smerita
    Ce ne renaște-n Duhul Sfânt.

    Fără botez şi fără taine,
    Şi ,,hrana cea nemuritoare”
    N’avm acces sub nici o formă
    La viaţa cea mântuitoare.

    Biserica prin Domnul slavei
    A mântuit și-a preaslavit
    Pe toţi cei ce iau urmat porunca
    Și-n pocăinta s-au smerit.

    Fără biserică pe lume
    Nimic nu poate fi sfintit
    -Nici obiect și nici făptură-
    Chiar dacă ar fi desăvârșit.

    Numai biserica poseda
    Taina sfintirii pe pământ
    Dată în ziua cinzecimii
    De Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

    Cine contesta’aceaste taine
    Și se socoate-n vredicia
    De a sfinti, hulid altarul
    Biserica și preoţia ?

    Cine e cel ce-l ce reformeaza
    Poruncile lui Dumnezeu
    Și’nfiiteaza noi biserici
    Pe placul și pe crezul său ?

    Cine e cel care loveşte,
    În sfânta şi dreapta credinţă ?
    Omul curat, cinstit şi vrednic,
    Sau cel lipsit de conştiinţă ?

    Cine condamnă şi huleşte,
    Dispreţuieşte şi defaimă ?
    Nu cel care-și trădeaza crezul
    Şi-și face erezia mamă ?

    Nu cel ce’ncalcă Adevărul
    Exact prin ceia ce susţine,
    Prin ocolirea pocăintei
    Și aplecarea către lume ?

    Nu cel care-a primit cu milă,
    -Din rodul ţării, din ştiinţă-
    Și- l face armă de ocară
    Şi de dispreţ pentru credinţă ?

    Sunt unii, ce-au crescut în cinste
    Purtaţi în şcoală de popor,
    Și’acum lovesc şi vând şi strică,
    Credinţa după scopul lor.

    Sunt unii ce-au iubit păcatul
    Călcand sfânta făgăduinta,
    Și apoi primind crezul eretic
    Batjocoresc sfânta credinţa.

    In erezie se cred vrednici
    Și-s plini de zel și ascultare
    Convinsi ca si-au sfintit viaţa
    Și-s mântuiti, pentru vânzare.

    Toţi tradatorii se cred astfel
    Plini de virtuti și vrednicie
    Primite fără greul crucii
    Cerute de ortodoxie.

    In sfinti stă toată vrednicia
    Și toată cinstea pe pământ
    Adeverita și vadita
    De Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

    In sfinti se vede’ortodoxia
    Curata și mântuitoare
    Care a învins prin har și cruce,
    Prin crez trait în ascultare.

    Biserica nu ne distrează
    Nu ne da muzica lumeasca,
    Și-n nici un fel,sub nici o foma
    Cele ce pot să ne sminteasca.

    N-a folosit cultura lumii
    Ce este desacralizantă
    Ci educaţia crestina
    Smerită, adâncă și curată.

    Cei ce-o aduc, cred prin acestea
    Că-i fac servicii lui Iisus
    -Laicizand ortodoxia-
    Sulemenind-o ca’n apus.

    Biserica ofera lumii
    Doar ce-i lucrat în Duhul Sfânt
    Urmand smerita si supusa
    Sfintii părinti și doar ce-i sfânt.

    Tot ce-i în plus nu mai sfinteste
    Ci motiveaza o lucrare
    Ce semeţește, motiveaza
    Și duce în desacralizare.

  5. Pingback: BUNA VESTIRE. Predica Parintelui Sofian Boghiu -
  6. Pingback: PREDICI AUDIO LA BUNAVESTIRE si la DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL ale IPS Bartolomeu Anania si Ierom. Dosoftei (Putna) -
  7. Pingback: BUNA VESTIRE. Predicile Sfantului Luca al Crimeei. “Astazi este incepatura mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veac” -
  8. Pingback: BUCURIA VIETII intre implinire launtrica si placere, intre frumusete si senzualitate. Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Man. Oaşa ne cheama SA NE RECUPERAM VIATA CARE NE E CONFISCATA DE LUME (video) -
  9. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE SAROV, invatatorul pocaintei si TAMADUITORUL DEZNADEJDII (II). Ce rugaciuni – “antidot” recomanda in mod special Cuviosul? NECESARA CORECTARE A UNEI PARERI GRESITE: “Fara a merge pe calea pocaintei, oamenii incea
  10. Pingback: Bucuria duhovniceasca. MAICA DOMNULUI A ADUS IN LUME BUCURIA | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: VESTEA CEA MARE | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: ZIUA IN CARE CERUL “A INNEBUNIT”, PLECANDU-SE PE PAMANT. Taina mantuirii noastre pentru care… nu mai avem timp si interes. FIE MIE DUPA CUVANTUL TAU, DOAMNE! | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate