“Cea mai mare porunca din lege”: EVANGHELIA IUBIRII. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la Duminica a XV-a dupa Rusalii

Vedeti si:

***

DUMINICA A CINCISPREZECEA DUPĂ RUSALII

Evanghelia iubirii

Matei 22, 35-46

Un invăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, l-a intrebat: Invăţătorule, care poruncă este mai mare in Lege? El i-a răspuns: Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu tot cugetul tău. Aceasta este marea si întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Sa iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. In aceste două porunci se prind toată Legea si proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a intrebat Iisus zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeste pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, pâna voi pune pe vrăjmasii Tăi asternut picioarelor Tale”. Deci dacă David il numeste pe El Domn, cum este fiu al lui? Si nimeni nu putea să-I raspundă cuvânt si nici n-a mai indrăznit cineva, din ziua aceea, să-L intrebe.

Cine işi bate joc de Dumnezeu, de sine işi bate joc, iar Dumne­zeu şi mai mult Se slăveşte. Cine caută să umilească pe cel drept până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalta. Cine aşază o piatră in calea dreptului se impiedică el insuşi de ea — iar dreptul mai sus urcă şi incă şi mai departe vede. Cine sufla in focul dreptului ca să-l stingă, mai mult îl inteţeşte, iar de stins se stinge al lui.

Pe marea involburată a acestei vieţi Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii işi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii omul cel drept e piatră de poticnire pentru păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade in groapa rămasă in urmă. Cine aruncă praf în vânt orbeşte; cine ingrămădeşte pietre intr-un lac se ineacă.

Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat in lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire in calea puternicilor pământului.

De aceea firul celui drept este mai tare decât lantul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se incurcă in el şi piere. Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov, şi l-a ridicat in slavă. Tocmai când părea mai slab, Iov era invingător. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, iar Irod nu i s-a impotrivit. Tocmai când părea mai atotputernic, Irod a pierit. Tot lucrul lui Dumnezeu in lumea aceasta pare slab, când de fapt e mai tare ca stelele şi ca oceanul ce tună cu apele sale. Luati aminte şi invătati din cele ce Dumnezeu le-a aşezat fată in fată drept potrivnice spre a noastră invălătură: Moise şi Faraon, David şi Goliat, Iov şi Satana, Ierusalimul şi Babilonul, Cei trei tineri şi regele Nabucodonosor, Daniel şi Darius, apostolii şi Roma.

Dacă intelegem ce ne dă Dumnezeu a intelege din pildele acestea, vom  striga şi noi de bucurie impreună cu minunatul David: “Unii se laudă  cu căruţele lor, altii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului  Dumnezeului nostru” (Psalm 19, 8). Vom intelege cu cugetul şi ne vom însuşi cu inima cuvântul Apostolului Pavel: “Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei inţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rusineze pe cele tari“ (I Corinteni 1, 27).

Mai bine decât orice pe lume se vede in Domnul nostru Iisus Hristos care este locul binelui pe pământ: pare slab, şi e de nebiruit. Cel preacunoscut apare necunoscut; cel drept e osândit ca nedrept; cel atotputernic e ucis ca un neputincios. Dar ce este până la urmă ? Biruintă şi slavă. Biruintă Lui şi slavă Lui, infrângere şi ruşine celor care nu L-au primit şi nu L-au mărturisit, celor care L-au chinuit. Iar sfârşitul sfârşitului incă nu a venit; când are să vină, abia atunci se vor cunoaşte intrega mărire a biruintei Sale şi intreaga strălucire a slavei Sale; şi numai atunci se vor cunoaşte şi grozăvia căderii, şi ruşinea prigonitorilor şi chinuitorilor Săi.

Oridecâte ori vrăjmaşii binelui, vrăjmaşii lui Dumnezeu fac laţuri ca să-l prindă pe Hristos, se prind singuri in ele; oridecâte ori Ii pregătesc Lui umilinte, pe sine se ruşinează, şi oridecâte ori cauta să-i inchidă Lui gura, amutesc ei. Orice au făcut ca să-L batjocorească i s-a intors Lui spre slavă şi lor spre ruşine. Cum a fost ieri, asa e şi astăzi. Oricine se impotriveşte astăzi lui Hristos se va prăbuşi şi se va nimici, iar puterea şi slava lui Hristos mai tare vor străluci. Aşa este astăzi, aşa va fi mâine şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor. Evanghelia de astăzi infăţişează cât se poate de limpe­de ce se intâmplă cu cei ce ispitesc pe Dumnezeu.

Un “invătător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a intrebat: Invătătorule, care poruncă este mai mare in Lege? Aceasta a fost cea din urmă ispi­tire din şirul celor prin care iudeii au căutat pricină să-L osândeas­că pe Hristos la moarte. Ce incătuşaţi de rău sunt oamenii! Pe când Dumnezeu caută, fie şi la cel mai mare păcătos, măcar o sin­gură faptă bună ca să-l poată mântui, oamenii caută măcar un sin­gur păcat la cel mai desăvârşit dintre oameni, ca să-l ucidă!

Mai intâi, arhiereii şi bătrânii poporului L-au ispitit pe Hristos cu intrebarea: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ti-a dat puterea aceas­ta? (Matei 21, 23); Hristos le-a răspuns cu o intrebare despre Ioan Botezatorul — dacă botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oa­meni. Cu această intrebare Domnul i-a incuiat pe ispititorii Săi, pentru că ei cugetau: Dacă vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar n-ati crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiind­că toti îl socotesc pe Ioan de prooroc (vv. 25, 26). Ispitirea aşadar a fost spre slava lui Hristos şi spre ruşinarea ispititorilor, pentru că s-a arătat ce frică le e păcătoşilor să spună adevărul. Li s-a dat totodată invăţătură despre Ioan, anume că acesta a fost trimis de Dumne­zeu şi, mai mult de-atât: că Hristos este cerescul Cârmuitor. Preotii şi cărturarii, vrăjmaşi intreolaltă, s-au unit in ispitire impotriva lui Hristos.

După aceea, fariseii şi irodienii l-au ispitit pe Hristos cu o intre­bare despre plata birului către Cezar: Spune-ne deci nouă: Ce Ti se pare ? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? (Matei 22, 17). Dom­nul S-a uitat la banul cu efigia Cezarului şi a spus: Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (v. 21). Şi ispitirea aceasta, aşadar, s-a făcut spre slava lui Hristos şi a ispititorilor ruşine. Cu cuvântul acesta Domnul a aşezat incă o piatră la zidirea Invăţăturii Sale, lăsându-ne nouă o predanie de te­melie, şi totodată i-a făcut de ruşine pe ispititori, dându-le pe faţă şiretlicurile. In ispitirea aceasta, duşmani vechi cum işi erau unii altora fariseii şi irodienii, şi-au dat şi ei mâna: cei dintâi pentru că voiau să pară patrioţi şi prieteni ai poporului, ceilalţi pentru că ţi­neau de romani, cârmuitorii Palestinei.

Apoi s-au apropiat de Hristos saducheii, cu o ispitire aparte. Dacă şapte fraţi, murind unul după altul au avut, după Legea lui  Moise, pe rând aceeaşi femeie drept soţie, a cui va fi aceasta la in­viere? La această neghiobie pe care saducheii o socoteau o intre­bare iscusită, numai bună să-L prindă pe Hristos, Domnul a răs­puns: Vă rătăciti nestiind Scripturile… Căci la inviere nici nu se insoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu in cer (Matei 22, 29-30).

Deoarece saducheii erau o secta care, din multa invăţătură lumească, ajunsese să nu mai creadă nici in Scripturi, nici in viaţa de apoi, Domnul cel bun a folosit acest prilej ca să indreptăţească credinţa in viaţa viitoare şi in inviere, spunând: Iar despre invierea mortilor, au n-ati citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov?” Nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor (vv. 31-32). Astfel şi ispitirea de către aceştia a fost in paguba lor, vădindu-li-se prostia şi ignoranţa, şi s-a făcut în folosul Domnului care, răspunzându-le lor, ne dă nouă răspunsuri la intrebări la care nimeni altcineva nu ne-ar fi putut răspunde.

In cele din urma, când saducheii, care se socoteau pe sine şi pe care şi lumea îi socotea drept grozav de inţelepţi, s-au văzut astfel infrânţi, le-a venit un ajutor neaşteptat chiar de la cei mai mari duşmani ai lor, fariseii, cu care aliindu-se, au dat impreună un nou atac. Unul, in numele tuturor, L-a intrebat pe Hristos: Care poruncă este mai mare in Lege? Prin intrebări din acestea slugile intunericului urmăreau să-L infunde pe Hristos, găsindu-I pricină de a fi judecat. Ei călcaseră in picioare toate marile porunci ale lui Dumne­zeu şi nu le mai rămaseseră decât două coji goale: tăierea imprejur si ţinerea sâmbetei. Erau şi acestea porunci ale lui Dumnezeu, dar nu cele mai mari şi, la vremea când le fuseseră date, nu erau sterpe si lipsite de noimă cum ajunseseră acum să fie in mâna lor. Sadu­cheii credeau că Hristos are să dea, intr-un fel sau altul, precădere unora din acestea trei: circumciderea, sâmbăta sau oarecare altă poruncă scoasă acum de la El. „Dacă zice că cea mai mare poruncă este tăierea imprejur”, chibzuiau ei, “atunci putem să-l invinovă­tim că nesocoteşte sâmbăta; dacă zice că sâmbăta este mai mare, il invinovăţim că nesocoteşte tăierea imprejur; iar dacă zice de vreo poruncă nouă, îl invinovăţim că nesocoteşte Legea Veche”. Nu se aşteptau ei, uşurei la minte cum erau, ca Hristos să dea glas tocmai lucrului ce la ei era lipsă; sau ca prin vechi să proclame noul.

El i-a răspuns: Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu tot cugetul tău. Aceasta este marea si’intâi poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine insuţi.

Aceste porunci se află amândouă in Vechiul Testament, deşi nu laolaltă ci în două cărţi deosebite ale lui Moise (Deuteronom 6, 5; Levitic 19, 18). Nu sunt intre cele Zece Porunci, temelia intregii Legi date de Dumnezeu prin Moise, ci sunt pomenite ca in trecere: dar nu intâmplător sunt aşezate intre poruncile mai mici, ci din dumnezeiască iconomie, pentru că oamenii nu erau atunci în stare să le primească. Trebuie, nu-i aşa, să faci intâi şcoala primară ca să treci intr-una mai inaltă. Decalogul lui Moise este şcoala primară de lucrare şi de pregătire pentru şcoala cea inaltă a dragostei.

Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Cea de a doua depinde de ea, işi are obârşia in ea. Poate să fie dragoste la poruncă? Nu. Dar trebuie, din păcate să fie porunci pentru dragoste, fiindcă inima intunecată a omului a uitat dragostea firească a omului fată de Iubitorul de om. Nici ma­ma nu-i aduce aminte copilului că trebuie s-o iubească, până ce co­pilul intr-atât uită de cuvenita dragoste incât işi mâhneşte şi işi ne­socoteşte mama, luând-o pe panta alunecoasă a iubirii de cele lu­meşti. Atunci abia dragostea faţă de mamă ajunge să fie o poruncă — şi nu atât in folosul mamei cât a lui insuşi.

Ingerilor nu le dă Dumnezeu porunca de iubire, pentru că ingerii sunt aproape de Dumnezeu şi il iubesc in chip firesc. Este o mare ruşine pentru neamul omenesc că are nevoie de o asemenea poruncă, pentru că o poruncă despre dragoste este mai mult o mustrare decât o porun­că. Oricine işi dă cât de cât seama ce face Dumnezeu pentru el şi ce-I datorează el lui Dumnezeu, trebuie cu adevărat să se simtă adânc ruşinat că omul cel tare de cerbice s-a făcut pricină unei ase­menea porunci. Cu mult mai firesc e pentru om să-L iubească pe Dumnezeu decât e pentru copil să-şi iubescă mama, şi de aceea dragostea omului pentru Dumnezeu ar trebui să fie, fără nici o po­runcă, mai vădită decât cea pe care o are copilul pentru mamă. De ce-şi iubeşte copilul mama? Pentru că simte dragostea ei. Dar de ce nu simte omul dragostea lui Dumnezeu pentru el? Fiindcă ini­ma i s-a impietrit şi duhul i s-a intunecat de păcat. Hristos a venit in lume şi pentru a pregăti inimile oamenilor pentru dragostea cea  inaltă a lui Dumnezeu, pentru a le deschide ochii duhovniceşti cei orbiţi.

[Sf. Tihon din Zadonsk spune: „Dumnezeu este Binele cel mai mare, de unde vine tot binele şi toată binecuvântarea. A vietui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăţie in sărăcie şi indestu­lare în lipsă. Iubeşte-L aşadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mama şi pe tata, mai mult decât pe soţie şi pe copil, şi mai mult decât pe tine insuţi” (Opere, Volumul I)].

Hristos, arătarea cea mare a neschimbătoarei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, a venit ca să aprindă iarăşi in inimile copiilor lui Dumnezeu focul cel stins al dragostei, să facă din nou să le fie fi­rească iubirea, precum firească le fusese odinioară oamenilor, ca şi ingerilor. Dacă mama nu şi-ar iubi copilul, ar putea copilul să-şi iubească mama? Dacă Dumnezeu nu l-ar iubi pe om, ar putea omul să-L iubească pe Dumnezeu? Dar Dumnezeu îl iubeşte pe om, l-a iubit dintru inceput, l-a iubit incă mai dinainte de inceput: e firesc aşadar pentru om să-L iubească şi el pe Dumnezeu.

In dumnezeiasca-I rugăciune mai inainte de Patima Sa, Iisus S-a rugat Tatălui ceresc: …să cunoască lumea că Tu M-ai trimis si că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine (Ioan 17, 23). Ce inalte, ce mân­gâietoare cuvinte! Dumnezeu ne iubeşte cu dragoste părintească pe noi păcătoşii şi necuraţii, ne iubeşte cu o dragoste ca cea pe care o are pentru Fiul Său Cel Unul-Născut. Celor ce sunt in stare să inţeleagă şi să simtă adâncimea şi nestinsa inflăcărare a acestei dum­nezeieşti iubiri nu le trebuie poruncă. Dimpotrivă, unii ca aceştia s-ar simţi ruşinaţi să li se poruncească a iubi pe Dumnezeu.

Apostolul Ioan, cel care şi-a odihnit creştetul la pieptul Domnu­lui şi Dumnezeului său, având deplina simţire a adâncimii şi dulcetii iubirii dumnezeieşti, scrie:

În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi (I Ioan 4, 10), şi: Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi (4, 19).

Ve­deţi ce zice! Nu sunt cuvintele meşteşugite ale vreunui invăţat is­cusit, ci murmurul şi tremurul unei inimi care a sorbit dragostea de la insuşi Izvorul ei şi care, cu incântarea bucuriei, arată cu vorbele cele mai simple iubirea lui Dumnezeu de negrăit.

Auziţi acum ce zice despre dragoste un alt apostol, unul care mai intâi a prigonit şi a urât pe Domnul:

Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Şi adaugă: Sunt incredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragos­tea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35; 38-9).

De când e lumea nu cred că cineva şi-a infătişat vreodată, mai cu putere, iubirea. Aceasta nu e iubire de poruncă, ci iubire care izvorăşte în chip firesc din iubire. Poruncile sunt pentru cei care s-au făcut vrednici de pedeapsă prin lipsa lor de simtire, prin călcarea în picioare a iubirii şi prin nerecunoştintă fată de Dumne­zeu strigătoare la cer. Nici Hristos, nici apostolii, nici cetele celor care iubesc pe Dumnezeu în cer şi pe pământ, nu au dat mai desă­vârşit grai poruncii iubirii lui Dumnezeu, nici indemn mai tare in­tru implinirea acestei porunci, decât simpla mărturisire că El ne-a iubit cel dintâi. Cărti intregi s-ar putea scrie — şi s-au scris — cu do­vezi ale iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi cu temeiuri de a-L iubi şi noi pe Dumnezeu. Toată zidirea văzută şi nevăzută e o dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi; firea toată cu aşezarea ei, soarele şi stelele, anotimpurile, viata omului sub ochiul veghetor al Proni­ei, indelunga răbdare a lui Dumnezeu fată de păcătoşi, inăltarea nevăzută dar tare a dreptilor, şi câte altele care nici nu pot fi numă­rate, sunt toate dovezi de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Dar de ce să le mai inşirăm aici pe toate, când destul este a spune că Dumnezeu ne iubeşte, că El ne-a iubit cel dintâi? Venirea Fiului lui Dumnezeu intre oameni, lucrarea şi pătimirea Lui intrec în măreţie şi strălucire toate celelalte dovezi ale dragostei lui Dumnezeu. Buzele Sale ne-au spus că Dumnezeu Tatăl ne iubeşte pe noi aşa precum Îl iubeşte pe El. Invăţătura Lui dezvăluie lucrul acesta, cu­vintele Lui îl adeveresc, pătimirea Lui îl pecetluieşte. De aceea po­runcile privitoare la dragoste trebuie să ajungă în inimile noastre dragoste firească, la fel cu cea pe care o are copilul pentru mama lui; la fel, dar mult mai tare.

De ce ne porunceşte Domnul să iubim pe Dumnezeu: cu toată in­ima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău? Mai intâi, pentru ca porunca aceasta să se intipărească adânc în noi. Apoi, ca să arate că dragostea de Dumnezeu exclude orice altă dragoste, orice impărti­re a dragostei, orice slujire la doi stăpâni.

Şi mai este incă un temei, unul tainic. Dumnezeu este Treime — Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Omul este şi el treime: inimă, suflet şi minte. Tatăl iubeşte pe om, Fiul iubeşte pe om, Duhul iubeşte pe om. Porunca este aşadar ca omul intreg să iubească pe Dumnezeu intreg. Când omul iubeşte cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, atunci omul în intregime iubeşte. Iubind omul pe Tatăl, iubind la fel pe Fiul şi la fel pe Duhul Sfânt, iubeşte pe Dumnezeu in Intregime. Când o parte din om iubeşte o parte din Dumnezeu, iubirea e ciuntită, iubirea nu-i iubire, pentru că un om impărţit nu-i om, şi un Dumnezeu impărţit nu-i Dumnezeu. De-ar zice cineva că iubeşte numai pe Tatăl, iar pe Fiul nu şi pe Duhul nu, aceea nu este iubire de Dumnezeu. Dacă zice cineva că iubeşte pe Fiul, dar că nu cunoaşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, acela nu iubeş­te pe Dumnezeu, pentru că nu-L cunoaşte intreg. În acelaşi chip omul care ar zice că iubeşte pe Dumnezeu numai cu inima, sau nu­mai cu sufletul sau numai cu cugetul, nici acela nu-L iubeşte pe Dumnezeu, pentru că nu-şi cunoaşte nici măcar sinele său. Iubirea, adevărata iubire — iar nu ceea ce numeşte lumea iubire — e numai de la intreg la intreg.

Vedeţi cum, numai prin cuprinsul lor cel adânc, poruncile aces­tea doboară toate ereziile impotriva firii treimice in unitate a dum­nezeirii? Şi cum, prin ele, toate măruntele psihologii de mâna a doua a unor savanţi din ziua de astăzi, care impart pe omul cel dinlăuntru şi-l fac de nimic, sunt spulberate?

Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine in­suti.

Nu spune: egală cu aceasta, ci: la fel cu aceasta. Aceasta a doua poruncă are in vedere nu dragostea pentru Dumnezeu, ci pentru făpturi. Copilul care işi iubeşte mama iubeşte tot ce face ea; iubeşte şi pe fraţii şi pe surorile sale. Iubirea pentru mamă îi intăreşte şi iu­birea pentru ceilalţi. Cine işi iubeşte părinţii işi va iubi de bună seamă şi fraţii, pe când cel care nu-şi iubeşte părinţii cu greu il va iubi pe fratele său. Tot aşa, cel care iubeşte pe Dumnezeu îi va iubi şi pe ceilalţi oameni ca pe unii ce îi sunt fraţi. Iar cel care nu iubeşte pe Dumnezeu se amăgeşte doar că ar fi iubind oamenii. Un astfel de om nu poate decât cel mult să aibă o oarecare simpatie pentru oameni, dar şi aceasta pornită tot din egoism.

Deşi intâlnim această poruncă şi in Vechiul Testament, pe buze­le lui Hristos ea e cu totul nouă. Mântuitorul spune în altă parte:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iu­bit pe voi, aşa şi voi să vă iubiti unul pe altul (Ioan 13, 34).

„Nouă” este, mai intâi, pentru că a fost prima oară rostită de către Cel care a arătat cea mai mare dragoste de oameni; apoi, pentru că inţelesul „aproapelui” este intins dincolo de hotarele poporului iudeu, la toate neamurile. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, spune Domnul, căci daca iubiti pe cei ce vă iubesc, ce răsplătă veti avea? (Matei 5, 44-46). Nu dă Dumnezeu strălucire soarelui şi deasupra vrăjmaşilor voştri? Nu le dă ploaie şi celor ce nu vă iubesc pe voi? Trebuie să-i iubiţi pe oameni pentru dragostea lui Dumnezeu, căci a Lui este a deosebi intre drepţi şi nedrepţi.

Semenii noştri sunt tărâmul văzut in care ne arătăm dragostea pentru Dumnezeu Cel nevăzut. Cum se va cunoaşte dragostea noastră de Dumnezeu, dacă nu prin oamenii impreună-vieţuitori cu noi pe pământ? Pe Dumnezeu Îl mişcă dragostea pe care o ară­tăm aproapelui nostru, tot aşa precum pe mamă o mişcă dragostea arătată de un străin copilului ei. Atât de mult trebuie să ne arătăm dragostea de Dumnezeu prin dragostea faţă de cei din jur, incât Apostolul Iubirii  îl numeşte mincinos pe cel care zice că iubeşte pe Dumnezeu dar urăşte pe fratele său: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! (I Ioan 4, 20).

Semenii noştri sunt şcoala unde ne facem ucenicia intru dragos­tea cea desăvârşită — dragostea de Dumnezeu. Fiecare faptă iubi­toare săvârşită pentru altul hrăneşte dragostea noastră pentru Dumnezeu, iar temeiul iubirii pentru aproapele e arătat limpede prin faptă şi cuvânt de insuşi Mântuitorul şi sfinţii Săi apostoli, precum şi de cetele plăcuţilor lui Dumnezeu, de-Dumnezeu-purtă­torii părinţi ai noştri şi mucenici. Cele mai mari lucrări ale dragos­tei sunt faptele milosteniei, iertarea jignirilor, rugăciunea pentru alţii, sprijinirea celor slabi, domolirea celor mândri, mustrarea ne­drepţilor, invăţarea neştiutorilor, acoperirea slăbiciunilor altora, lauda altora, apărarea nedreptăţiţilor, jertfa de sine.

Mai mare dra­goste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prie­tenii săi (Ioan 15, 13).

Fără dragoste insă, orice jertfă e de prisos (I Corinteni 13, 3). Iar cel care iubeşte are totul, şi a implinit Legea.

In sfârşit, să amintim aici adânca inţelegere a Apostolului Pavel asupra Bisericii lui Hristos, din care urmează în chip firesc şi inţe­legerea iubirii de aproapele. Noi credincioşii, toţi, suntem mădula­re lui Hristos, părţi vii din trupul lui Hristos (Efeseni, 4 şi 5; I Corin­teni 6, 15). Toţi creştem impreună inlăuntrul unui mare organism viu intr-un trup ceresc al cărui cap este Hristos. Aşa fiind, trebuie să ne ajutăm cu dragoste unul pe altul să creştem şi să sporim. Când o parte din trup merge bine, este spre binele trupului intreg; dacă o parte din trup boleşte, tot trupul suferă. Dragostea pentru aproapele nostru îi face bine şi lui, şi nouă. Dragostea este sănătate; ura este boală. Dragostea este mântuire, ura este pierzanie.

Astfel cele două porunci ale iubirii sunt cele mai mari in Legea lui Dumnezeu, şi mai mari decât acestea nu au fost şi nu vor fi pe pământ. Este legea impărătească (Iacov 2, 8) prin care se inalţă cerul şi se mântuie pământul.

În aceste două porunci se cuprind toată Legea si proorocii.

Din dragoste a dat Dumnezeu Legea lui Moise, cu dra­goste i-a insuflat pe proorocii Săi. S-ar putea spune că primele pa­tru porunci sunt pentru dragostea de Dumnezeu iar celelalte şase pentru iubirea aproapelui, cu toate că cele zece porunci vechi sunt doar o umbră a Legii lui Hristos. S-ar mai putea spune de aseme­nea că orice bine ar fi omul în stare să săvârşească, vine doar din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. In sfârşit, să mai spunem că toate păcatele lumii nu sunt altceva decât păcate impotriva dragostei, ori de Dumnezeu, ori de aproapele. Iar dacă mergem mai departe cu cugetarea asupra intinderii şi adâncimii acestor două dumnezeieşti porunci, putem spune că de ele depind şi cerul şi pământul: şi zidirea trupească şi cea ingerească.

Vedeţi la ce-a dus uneltirea vrăjmaşilor lui Hristos! Ce scântei au scăpărat din stâncă la acele inveninate lovituri! Unelteau să-L piardă pe Hristos şi L-au inălţat până la scaunul veşnicului Legiui­tor! In schimb, iată-i pe ei una cu pământul. Această ultimă ispiti­re I-a adus lui Hristos nesfârşită slavă iar nouă un ajutor nepreţuit prin dezvăluirea poruncilor dragostei.

După asemenea răspuns, vrăjmaşii lui Hristos au amuţit:

nici n­-a mai indrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai intrebe.

Dar mai e ceva: după Evanghelia Sfântului Marcu, cărturarul care L-a intrebat pe Hristos nu era departe de a I se face ucenic. Mântuitorul i-a spus: Nu esti departe de Impărăţia lui Dumnezeu (Marcu 12, 34), deoarece, auzind uimitorul răspuns al Domnului, acela a strigat: Invătătorule, adevărat ai zis…, mai adăugând că a-L iubi pe Dumnezeu si pe aproapele este mai mult decât toate arderile de tot si decât toate jertfele. Cel ce se credea invingător s-a aflat învins, iar cei ce-au vrut să-L ruşineze au rămas de ruşine ei inşişi. Si nu mai cutezau să-L intrebe nimic. Atunci i-a intrebat Hristos pe ei, spunând:

Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeste pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmasii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David Îl  numeste pe El Domn, cum este fiu al lui?

Prin intrebarea aceasta Domnul urmărea, mai intai, să arate limpede că El este Hristos; apoi, să arate că se amăgesc singuri cei ce aşteaptă pe Mesia ca pe un rege pământesc din casa lui David care să-i alunge pe romani şi să facă din Israel o impărăţie  lumească puternică; în al treilea rând, să vădească pe ispititorii aceia drept vrăjmaşi ai Săi şi, in al patrulea rând, să arate că duşmanii lui Hristos cel aşteptat, care şi venise, vor fi infrânţi şi pedepsiţi. Ei au răspuns: Al lui David. Atât pricepeau ei! Iisus era intr-adevăr din casa lui David, aşadar, după legea lor, fiu al lui David.

David insă nu a proorocit despre Mesia numai că este fiu al său după stirpe, căci altfel nu L-ar fi numit Domn. Unde s-a mai pome­nit vreun strămoş care să-l numească pe coborâtorul dintrinsul „Domn” al său? David insă a văzut şi a cunoscut în duh indoita fire a lui Hristos — omenească şi dumnezeiască — şi L-a numit Domn al său iarăşi în duh. David a pătruns de departe în duh  proorocesc taina intrupării Fiului lui Dumnezeu la care fariseii şi sa­ducheii care-L vedeau pe Hristos faţă către faţă au rămas orbi.

Hristos era să Se nască în Casa lui David şi să ia trup din Preacura­ta Fecioară Maria care era coborâtoare din David, iar după firea cea dumnezeiască era să vină ca Fiul lui Dumnezeu Cel Veşnic. Şi aşa a şi venit. Domnul aduce cuvintele lui David nu ca să le in­drepteze, ci ca să le adeverească. Tot ceea ce a inainte-văzut David a fost adevărat. Totul a fost precum s-a scris. Făgăduit de Dumnezeu şi aşteptat de oameni, Mântuitorul a venit pe pământ şi ca fiu al lui David şi ca Fiul lui Dumnezeu. După inviere şi inălţare El cu adevărat a sezut de-a dreapta slavei, intru cele prea inalte (Evrei 1, 3), si cu adevărat toţi vrăjmaşii Lui s-au prăbuşit sub picioarele Sale. Si nu numai atât, ci a domnit intru putere mai presus decât toată incepătoria si stăpânia si puterea si domnia si decât tot numele ce se numeste nu numai în veacul acesta, ci si în cel viitor (Efeseni 1, 21).

Ceea ce acum este taină dezvăluită, era atunci dezvăluire tainică. De aceea Domnul n-a vorbit ca despre Sine, ci doar a pomenit proorocia lui David, care trebuie să le fi fost cunoscută iudeilor. Le era desigur cunoscută litera profetiei, pe când intelesul ei le rămăsese inchis. Domnul nu le-a spus nimic din partea Sa, ci doar i-a intrebat cum inteleg ei Legea despre care Il iscodiseră, zicând: Care poruncă este mai mare in Lege? El le-a vorbit limpede şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt.

S-a vădit că El cunoaşte Legea, iar ei, care se socoteau a fi atotcunoscători pe tarâmul acesta, nu. Mântuitorul cunoştea nu numai litera, ci şi duhul Legii, viata ei. Ei cunoşteau numai litera, fără duh, fără viată, ceea ce e tot una cu a spune că nu cunoşteau nimic. Ce ştiau le-a fost lor spre ruină, iar poporului ce-i asculta — pierzare.

Si nici n-a mai indrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai intrebe.

Intrase frica in ei şi nu le mai ardea de dispute in care invingătorul era intotdeauna El. Nu puteau să-L prindă în cuvânt, ca să-L osandească. Vor lăsa aşadar vorbele şi vor apuca banul, ca să-l cumpere pe Iuda şi mărturii mincinoase. Ce n-au izbutit cu cuvântul vor izbuti cu banii. Dar acest succes trecător îi va costa scump, pentru că, la fel cum pătiseră ori de câte ori Îl ispitiseră in cuvânt, şi această ultimă stratagemă se va intoarce impotriva lor. Ea Îi va aduce lui Hristos biruinta cea mare, iar lor prăbuşire şi veşnică ruină. De-abia trei zile aveau să treacă de când plătiseră oaste şi slugi ca să-L prindă şi să mărturisească strâmb impotriva Lui, şi vor trebui să cheltuiască din nou cu străjile de la mormânt ca să cumpere tăcere asupra!

De o mie de ori mai bine este să nu te naşti decât, născându-te, să te ridici impotriva lui Dumnezeu. Cine caută să batjocorească pe Dumnezeu va ajunge el insuşi de batjocură, iar Dumnezeu se va slăvi şi mai mult. Şi minunat este lucrul acesta în ochii nostri. Slavă şi laudă fie Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

Legaturi: