Predica Pr. Tudor Ciocan, 1 august 2021 – Duminica vindecării slăbănogului din Capernaum și începutul Postului Adormirii Maicii Domnului:

„Prea cucernici părinţi şi iubiţi fraţi creștini,

Contează decisiv pentru așezarea sufletelor noastre, alegerile pe care le facem în viața aceasta. Ele sunt cele care ne formează sufletul. Și forma sufletului nostru va fi cea care îi va permite să intre în Împărăția Cerurilor sau din contră, va respinge comuniunea cu Dumnezeu, în primul rând, și cu sfinţii în Împărăția Cerurilor. Forma aceasta a sufletului, bineînțeles că nu este vizibilă. Dar trebuie mereu să ne punem întrebarea: cum arată sufletul meu? Este el după placul lui Dumnezeu, sau nu? Sufletul meu încearcă să fie un suflet bun sau un suflet care să se îndreptăţească permanent?

Sufletul bun încearcă să-i îndreptățească pe ceilalți. Să le găsească, dacă sunt vinovați circumstanțe atenuante, dacă sunt fericiți să se bucure împreună cu ei, dacă sunt trişti să îi mângâie.

Sufletul rău, care încearcă să se îndreptățească pe sine, îi va judeca totdeauna pe ceilalți și îi va condamna. În locul de judecător, pe care doar Dumnezeu îl are.

Alegerile noastre sunt de noi știute și uneori nouă înșine ne este rușine de ele. Ne este rușine de ele pentru că ne dăm seama că nu sunt cum ar trebui să fie, sau și mai rău de atât, ne ascundem fățarnic și ne gândim că avem alegeri bune uneori și de fapt ele sunt rele. Şi o să vă pun o întrebare pe care mi-am pus-o și eu citind această minune pe care a făcut o Mântuitorul. Sincer vorbind, dacă am fi într-o neputință foarte mare cum e aici, slăbănogul, probabil cu o poliartrită cronică, vai de capul lui… Dacă am fi noi într-o neputință foarte mare și ni s-ar da să alegem, ni s-ar pune în față nişte alegeri: ce vrem, însănătoșirea trupească sau iertarea păcatelor, ce am alege? Dacă am avea de ales între însănătoșirea sufletului şi însănătoșirea trupului ce am alege? Nu acum când suntem sănătoși și fericiți şi suntem “pe picioare”. Ci într-o boală din aceasta extraordinar de grea, [într-o stare] de neputință. Dacă am fi noi în această situație şi ne-ar pune cineva în față: ori să-ţi ierte păcatele şi sufletul să-ţi fie liniștit şi fericit, dar să rămâi mai departe în acea neputință, ori să fie vindecat şi sufletul să rămână încărcat? Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar cred că cei mai mulți, dintre care cel dintâi sunt eu, prima dată aș vrea să mă văd sănătos cu trupul.

De aicea încep deja alegeri care nu ne mai duc către Împărăția Cerurilor. Ce legătură are cu slăbănogul acesta? Faptul că societatea în care trăim poate să ne ajute să creștem către Hristos, către virtuțile fundamentale, sau să ne îndepărteze de aceste virtuţi. Societatea de până în `89 a fost o societate în care, în principiu nu se vedea corupția în halul ăsta în care o vedem acuma și nu apărea impertinenţa şi insolența falşilor “vedete”. “Idolii generației” nu erau atât de vizibili. Bineînţeles că aveam sus de tot “conducătorul mult iubit”, “fiul iubit al poporului român”, “tovarășa savant de renume mondial”, dar în rest nu vedeam la tot pasul ca acum, nepăsare, impertinenţă, mândrie, orgoliu, nu se vedeau acestea. A fost o capcană și acolo. Pentru că toate aceste virtuți, anume: competența, buna credință, cinstea, sinceritatea, care au fost oarecum cultivate până în `89, nu au fost cultivate ca să ducă către Hristos. Ci au fost cultivate “în sine”. Ca să formeze “omul cel nou comunist“. Erau niște virtuți într-adevăr, dar iată că virtuţile în sine nu sunt de folos, pentru că „în sine” cultivate nu ajută decât la o bună viețuire în lumea aceasta, dar nu ajută, în fond, în veșnicie. Pentru că în veşnicie doar Hristos este Cel care poate să ne ajute. După `89, tot ceea ce era “virtute” înainte de `89 și care era autentică virtute, dar doar nu era întemeiată în Hristos, au fost date deoparte toate aceste virtuți și am ajuns în societatea pe care ați văzut-o și pe care ați cunoscut-o foarte bine până anul trecut, până acum… Până în 2020, februarie-martie. În care corupția, desfrâul, impertinenţa, egoismul, egocentrismul erau prezentate totdeauna ca fiind modelul vrednic de urmat. Prin opoziție cu ceea ce era înainte de `89. După cum știți, s-a folosit foarte des, “fără falsă pudoare”... expresia respectivă [este folosită] ca și când n-ar putea să fie și sinceră pudoarea. Şi în momentul în care am încercat și încercăm să fim frumoși și pudici, ni se reproșează “falsa pudoare”.

Ce s-a întâmplat cu aceste modele, contra-modele, care ne-au fost tot timpul puse în față? Încetul cu încetul, poate pe cei mai în vârstă nu i-au smintit, deși nu cred că și noi nu suntem „neciupiţi” deloc de lucrurile acesta. În mod sigur, generațiile care au crescut după `89, au crescut bombardați de aceste false modele. Și ca atare, slăbănogirea respectivă i-a făcut să dorească în primul rând să trăiască bine aici. Ce îmi doresc? Să am avere, casă, mașină, eventual – mă iertați – desfrâu cât cuprinde, vacanțe cât mai exotice, să am o viață aicea “împlinită”. Acesta a fost modelul care s-a creat prin mass-media în mod sistematic. Și care s-a impregnat în societate. Totul este să trăiești aici bine, restul ţin de bătrâni, cutume, obiceiuri… Da, ne botezăm copiii, dar mai mult pentru petrecerea de după… Cununia tot așa o facem. Înmormântarea o facem că nu avem ce face cu mortul, nu putem să scăpăm de el. Mergem pe la Sâmbătele morților pentru că ne împing totuși bătrânii să mergem și mergem…, dar nu știm nimic din ce se întâmplă acolo și nu ne prea interesează. Acest fals model de „a-ţi trăi viața” a dus la slăbănogirea care ne-a adus pe noi în clipa aceasta și în starea aceasta.

Anume faptul că, îndrăznesc să o numesc deja “fiara globalistă” ne amenință mereu cu pierderea vieții acesteia. În loc să ne lase în pace, să ne vedem viața aceasta, ca să ne pregătim pentru viața veșnică, ne amenință cu pierderea vieții acesteia. Și această amenințare, iarăși, poate că pentru cei mai în vârstă nu are un foarte mare ecou. Sau poate da. În mod sigur, pentru cei mai tineri, cei mai mulți dintre cei mai tineri, deja pentru că atât li s-a spus de 30 de ani – li s-a spus că trebuie să își trăiască viața!

Pierderea vieții de aici şi a confortului din viața aceasta este un factor esențial pentru viața lor spirituală. Pentru că viața lor spirituală și viața noastră spirituală se reduce în primul rând la “a-ţi trăi viața aici”. Şi în momentul în care am ajuns la acest punct, deja ne-am pierdut libertatea. În momentul în care viața noastră de aici este cea mai importantă valoare din sufletul nostru, ne-am pierdut libertatea, suntem deja din nou înlănţuiţi.

Este viața de aici bună și frumoasă? Sigur, poate să fie bună și frumoasă. Dar sigur nu este valoarea supremă [pentru un creștin]! Valoarea supremă este Hristos, pe care trebuie să Îl dobândesc prin viaţa de aici. Este un mijloc, cel mai important mijloc! Singura viață în care pot să-L dobândesc pe Hristos, dar nu viața de aici în sine, este scopul suprem. Așadar, această slăbănogire e făcută aş spune “sistematic”, indusă sistematic, prin mass-media în primul rând, pentru că învățământul nu s-a ocupat de așa ceva. Dar mass-media a crescut ca impact din ce în ce mai mult în ultimii 30 de ani și a contracarat, [ba chiar] aproape a anulat modelele din învățământ și le-a pervertit şi pe acelea. Acest sistem de non-valori permanent prezentat ne-a slăbănogit și ne-a adus în situația în care “să suportăm orice, ca să trăim un pic mai mult“… ceea ce este o premisă foarte bună a dictaturii! În momentul în care un om este șantajabil sau în momentul care o societate este șantajabilă se va găsi cineva care să se folosească de acea pârghie să o șantajeze, ca să o conducă. Să o conducă după bunul său plac, nu după folosul societății.

Iarăși, ce legătură are cu slăbănogul de astăzi? În primul rând, dacă ne-am pune cu adevărat problema aceasta a “vieții veșnice”, nouă și celor din jurul nostru, dar în primul rând nouă, și am cere lui Dumnezeu această putere, încât dacă am avea de ales cu adevărat să alegem viața veșnică și nu sănătatea trupească, deodată am veni din nou la starea de fii ai lui Dumnezeu, pe care Hristos ne-a dăruit-o prin jertfa Sa pe cruce, prin moartea şi prin Învierea Sa. Este fundamental să înțelegem acest lucru.

Omul cel nou se va folosi de cele din viața aceasta, dar nu se va lăsa niciodată înrobit de ele, înlănțuit de ele. Omul cel vechi va ignora viața veșnică și ignorînd viața veșnică, va trăi viața aceasta cu disperare, dar nu cu despătimire. Omul cel nou, pentru că este mort pentru lumea aceasta nu mai poate fi speriat de moarte, nu mai poate fi speriat de nimic, pentru că dacă moartea nu te mai sperie, nimic din celelalte care te înlănţuie aici şi te pot speria, nu-ţi mai poți schimba structura adâncă a sufletului. Omul cel vechi, pentru că nu crede în viața veșnică, rămâne total descumpănit de sfârșitul vieții acesteia și ca atare este la cheremul “mai marilor lumii acesteia”.

În momentul în care Hristos a venit pe pământ, lumea era asemenea acestui slăbănog. Din pricina păcatului strămoșesc, spiritual, era total slăbănogită sufletește. Era lipsită de lucrarea Duhului Sfânt, pierdută prin păcatul strămoșesc. Era lipsită de o relație autentică vie și profundă cu Dumnezeu. Împlineau diverse legi şi diverse [ritualuri religioase], dar acestea nu puteau să ajungă să schimbe sufletul. Chiar și în Vechiul Testament, împlineau legămintele. Legamântul pe care Avraam, Isaac, Iacob, Moise, David l-au făcut cu Dumnezeu și l-au întărit. Împlineau cât puteau de mult Legile acestea. Şi totuși erau lipsiți de Dumnezeu. Şi avem dovada acestei lipse de Dumnezeu în orbirea celor care stau pe lângă Mântuitorul și care, deși văd minunile pe care le face, în loc să înțeleagă maiestatea lui Dumnezeu și puterea pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor prin Fiul Omului, ei sunt subjugaţi legii formale. Formalismului pe care Legea l-a cultivat în viața lor.

De ce amintim de aceștia? Pentru că pe de o parte, noi înșine sperăm să avem mai presus de orice, dorința de a fi “frumoși în fața lui Dumnezeu”. Deci nu frica de moarte, ci frica de Judecata lui Dumnezeu și dorința ca Dumnezeu, oricât de mult ne-am chinui în viața aceasta, să ne curețe El prin greutățile pe care le avem de suferit. Dar pe de altă parte, noi, cei care suntem în biserică acum, riscăm mereu să fim formali și orbi. Crezând că respectăm Legea Bisericii și porunca Bisericii, să fim formali și orbi, să nu mai vedem lucrarea lui Dumnezeu. Ţinându-ne cu dinții de [litera] un[ui] pasaj sau altul din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiție să pierdem simțirea tainică a lui Dumnezeu. Bineînțeles că nu trebuie să lepădăm Sfânta Scriptură! Nu trebuie să lepădăm Sfânta Tradiție. Hristos Însuși a împlinit desăvârșit Legea. Nu a aruncat-o cât colo când s-a întrupat, ci S-a supus întru totul Legii! Și a făcut toate astfel încât în fața Legii, El este deplin justificat și îndreptățit. Singurul deplin justificat și îndreptățit. Dar nu a idolatrizat Legea. Suntem chemați la o stare atât de curată, atât de pură, atât de senină, atât de liniștită a sufletului nostru, încât dacă am vedea-o, ne-am îngrozi în clipa aceasta de cât de formali suntem și de cât de departe suntem, de cât de străini suntem față de Hristos, Cel cu care ne-am împărtășit acum. Suntem în starea slăbănogului! Poate că slăbănogul probabil că își dădea seama că nu este bine, dar era deja într-o stare cronică, nu mai putea să se miște. Asta era lumea lui. Nu mai avea nicio speranță. Ca atare Hristos nici măcar nu l-a mântuit pentru credința lui, ci pentru credința lor, a celor care l-au adus acolo, poate rugați de el. Suntem în starea aceea a slăbănogului, suntem în starea de orbire a fariseilor și a rabinilor care stăteau acolo și Îl cârteau pe Hristos, Îl ispiteau pe Hristos. Suntem în starea de slăbănogeală pentru că nu mai avem putere duhovnicească şi suntem în stare de orbire pentru că nici măcar nu știm că nu avem putere duhovnicească. Şi atunci e normal că “mai marii lumii acesteia” fac ce vor cu noi. E normal că mulți dintre noi, inclusiv dintre cei tineri, pun mai presus de orice bunăstarea în lumea aceasta.

Vedeți, Hristos îl vindecă pe acesta! Dar cum îl vindecă? Îi iartă păcatele. Asta deodată, presupune că omul acela, slăbănog fiind, avea conștiința păcatelor. Nu cred că mai avea speranța să iasă din starea de slăbănogeală. Dar avea conștiința păcatelor, stării sale de păcătoșenie. Îi iartă păcatele și apoi îi poruncește să-și ia patul, să plece la casa sa. Aceasta este diferența între vindecarea pe care Hristos ne-o propune și așa-zisa „tămăduire” pe care lumea aceasta ne-o propune. Hristos ne spune: Vreți să trăiți veșnic? „Căutați mai întâi Împărăția Cerurilor”. Cercetați-vă sufletele, dați deoparte cele care vă împiedică să vă apropiați de această Împărăție… V-am dat această putere prin Întrupare. Lumea aceasta nu spune așa ceva. Spune: Faceți ceea ce vă spun eu, „tratamentul medical”, și o să vă trăiţi viața. Nici vorbă de pocăință. Nici vorbă de schimbare a moralității. Dacă ar spune: Faceți ceea ce vă spun eu și apoi mergeţi și nu mai păcătuiţi!”, atunci aș avea mare încredere! Aș spune că acest „tratament” este de la Dumnezeu. Dar el nu ne este dat pentru ca să fim mai aproape de Dumnezeu, ci ca să ne întoarcem la starea de păcătoșenie dinainte.

Avem de ales, fiecare dintre noi. Slăbănogeala mai departe și orbirea mai departe sau vindecarea sufletească, adică vederea și simțirea cu adevărat a trăirii Harului lui Dumnezeu. Nu este simplu pentru că într-adevăr, dacă am fi puși în alegerea de la început, ar fi foarte greu să spunem: Lasă-mă, Doamne în suferință, dar dă-mi iertarea de păcate, știind doar că viața veșnică o voi dobândi fericită pururea cu Tine. Nu este ușor, e foarte greu de spus aceasta, dar pentru aceasta avem Sfânta Biserică. Pentru aceasta avem Sfintele Taine, pentru aceasta avem tot ceea ce ține de Trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica! Ca să ajungem la această conștiință a purității la care suntem chemați și pe care putem s-o trăim în viața aceasta – pentru că Dumnezeu ne ajută să o dobândim în viața aceasta – [trebuie] să ne străduim spre ea. Avem puterea aceasta de la Dumnezeu!

A început astăzi postul [Adormirii Maicii Domnului, care este așa asemănător în multe], Postului celui Mare. Astăzi iarăși avem una dintre sărbători, sărbătoarea Sfintei Cruci… Și Postul și Sfânta Cruce sunt nebunie pentru lumea aceasta! Dar sunt căi prin care putem să ne pregătim pentru Hristos. Postul înseamnă reținere nu în primul rând de la mâncare, ci de la diversitatea și împrăștierea și îndulcirile pe care lumea aceasta ni le oferă la tot pasul. Iar Sfânta Cruce înseamnă asumarea suferinței pentru Hristos. Să ne ajute Dumnezeu să le trăim pe acestea două, Postul şi Sfânta Cruce, de care oricum avem parte în viața aceasta, să nu ne lepădăm vreodată ele. Să nu căutăm în primul rând îndulcirea vieţii celei vechi, ci bucuria Împărăției Cerurilor. Şi atunci, prin viața aceasta vom fi liberi față de orice nebunii la care suntem îndemnați, față de orice constrângeri cu care încearcă unii să ne silească, pentru că vom fi cu Hristos! Şi de aici şi în vecii vecilor, Amin!”

Legături: