Puterea duhovniceasca pierduta si PATIMILE-IDOLI CARE INLOCUIESC PE DUMNEZEU IN VIATA NOASTRA. Cuv. Paisie: “Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare”

15-07-2013 Sublinieri

leul

Cum dobandim puterea duhovniceasca. 

Diferitii idoli din viata omului

(Talcuire la Evanghelia dupa Marcu, Capitolul 1, versetele 14-34)

Evanghelistul Marcu este infatisat aproape intotdeau­na cu un leu. Aceasta este emblema lui – emblema stapani­rii, puterii, maretiei imparatesti. Cu aureola acestei puteri si maretii vrea Evanghelistul sa Il descrie pe Domnul Iisus Hristos. Iata de ce i-a fost atribuita emblema aceasta. Intr-adevar, in Evanghelia dupa Marcu apar deosebit de des si de intens aceste trasaturi ale Domnului Iisus Hristos: maretia dumne­zeiasca si puterea duhovniceasca.

Chiar in primul capitol al Evangheliei aceste trasaturi se vad in cateva randuri. Iata, de pilda, cuvantul plin de adevar si autoritate al Domnului, strain de lingusire si de dorinta de a placea oamenilor:

si erau uimiti de invatatura Lui, caci El ii invata pe ei ca Cel ce are putere, iar nu in felul carturarilor.

Carturarii cautau doar succesul si gloria, si ca sa castige pre­tuirea gloatei ii linguseau adeseori patimile si ii incuviintau prejudecatile. Domnul era strain de aceasta slabiciune.

vindecarea-demonizatului-din-GadaraStapanirea Lui linistita, sigura de sine, asupra duhurilor rele:

Iisus l-a certat, zicand: „Taci si iesi din el.” Si scuturandu-l duhul cel necurat si strigand cu glas mare, a iesit din el.

Neobisnuita impresie pe care a facut-o asupra privito­rilor manifestarea puterii Lui:

si s-au spaimantat toti, incat se intrebau intre ei, zicand: „Ce este aceasta? O invatatura noua si cu putere; ca si duhurilor necurate le porunceste, si I se supun.”

Uriasa Lui putere de vindecare, ce actiona imediat si vin­deca radical:

iar soacra lui Simon zacea, prinsa de friguri, si indata I-au vorbit despre ea. Si apropiindu-Se a ridicat-o, apucand-o de mana. Si au lasat-o frigurile si ea le slujea.

Atotcuprinderea acestei puteri tamaduitoare, ce vindeca cele mai felurite boli:

Iar cand s-a facut seara si soarele apusese, au adus la El pe toti bolnavii si indracitii… Si a tama­duit pe multi care patimeau de felurite boli si demoni multi a alungat.

Asadar, in aceste putine versete pe care le-am citat, Dom­nul Iisus Hristos apare deja inaintea oamenilor ca un proroc neobisnuit, puternic in fapta si in cuvant (Lc. 24,19).

Puterea Lui este cu adevarat neobisnuita. Ea se face sim­tita in toate: in cuvintele Lui, in faptele Lui, iar cel mai mult in inraurirea asupra oamenilor. I-a fost de ajuns sa le spuna pescarilor Simon si Andrei: veniti dupa Mine, ca ei, parasindu-si mrejele, sa-L urmeze (v. 18). I-a fost de ajuns sa-i che­me pe fratii Iacov si Ioan, care se indeletniceau cu carpirea mrejelor, ca acestia, lasandu-l pe Zevedei, tatal lor, in corabie cu lucratorii, sa vina dupa El (v. 20). Farmecul personalita­tii Domnului, puterea duhovniceasca ce atrage la El inimile oamenilor curati si cinstiti, sunt uriase.

Nu punem aici problema secretului acestei puteri. Pentru noi este pretioasa alta observatie a Domnului, din Evanghe­lia dupa Ioan, unde El le fagaduieste urmatorilor Sai ca fieca­re dintre ei va putea dobandi aceasta putere duhovniceasca.

Cel ce crede in Mine, spune Domnul, va face si el lucrarile pe care le fac Eu si mai mari decat acestea va face (In 14,12).

Ce mare fagaduinta!

Sa ai putere cum a avut Hristos! Putere caruia demonii nu-i pot face fata si de care se inspaimanta! Sa te lupti cu ei si sa-i biruiesti, curatindu-ti viata si sufletul de inraurirea lor otravita si stricatoare, care intuneca tot timpul calea catre desavarsire! Mai mult decat atat, sa-i atragi si pe alti oameni la Domnul Iisus Hristos, sa-i faci si pe altii partasi ai vesnicei fericiri! Cum sa nu fie aceasta o mare bucurie si fericire?

Dar cum sa dobandesti aceasta putere?

La drept vorbind, toata invatatura Domnului este un ras­puns la aceasta intrebare. Evanghelia ne descopera treapta cu treapta lunga si obositoarea cale pe care trebuie sa o strabata credinciosul pentru a implini porunca lui Hristos:

Fiti desavar­siti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este (Mt. 5,48).

Marea putere duhovniceasca pe care Domnul o fagadu­ieste ucenicilor Sai credinciosi se dobandeste numai la capa­tul acestei cai, pe treptele cele mai inalte ale desavarsirii – insa prima treapta pe care trebuie sa urce, primul pas pe care trebuie sa il faca omul, este aratat aici cu desavarsita exactita­te:

Pocaiti-va si credeti in Evanghelie (Mc. 1,15).

Asa incepe propovaduirea Mantuitorului, si despre asta a propovaduit marele Lui Inaintemergator. De aici trebuie sa inceapa orice om ce s-a incredintat calauzirii Domnului Iisus Hristos.

Ca prim pas si conditie neaparata pentru a ne putea desa­varsi se cer de la noi doua eforturi ale vointei: 1) pocaiti-va!, si 2) credeti in Evanghelie!

Noi stim ca pocainta, in sensul profund al cuvantului, nu este simpla parere de rau pentru pacate ori simplu dezgust fata de trecutul nostru pacatos, si cu atat mai putin semnifica spovedania de forma: intelesul ei este mult mai adanc. Este vorba de trecerea hotaratoare a vietii intr-o noua albie, de schimbarea deplina a tuturor valorilor din suflet si din inima, unde in conditii obisnuite pe primul loc stau grijile lumesti si scopurile vietii vremelnice, cu precadere materiale, toate cele inalte si sfinte, legate de credinta in Dumnezeu si de slujirea lui, fiind impinse pe planul al doilea. Omul nu renunta la ele cu totul, ci isi aminteste de ele si le slujeste pe furis, cu teama, in rarele clipe de luminare duhovniceasca. Pocainta insa cere o schimbare radicala: pe primul plan sa fie intotdeauna, pes­te tot, in toate, Dumnezeu. In spate, la urma, sa fie lumea si cerintele ei, si asta doar daca nu le putem izgoni cu desavarsire din inima. Altfel spus, pocainta cere crearea unui centru nou si unic in om, iar acest centru, spre care converg toate firele vietii, trebuie sa fie Dumnezeu.

Atunci cand omul reuseste sa-si „sudeze” toate gandurile, simtamintele si hotararile de acest centru unic, din aceasta ia nastere integritatea monolitica a sufletului, care da o uri­asa putere duhovniceasca. Pe langa asta, omul cu o aseme­nea dispozitie sufleteasca urmareste doar implinirea voii lui Dumnezeu, si in cele din urma poate ajunge la deplina supu­nere a slabei sale voi omenesti fata de atotputernica voie a Ziditorului sau contopire a ei cu aceasta, si atunci puterea lui creste pana la nivelul dumnezeiestii puteri a facerii de minuni, fiindca atunci nu mai lucreaza el, ci in el lucreaza Dumnezeu.

Acesta este, in linii mari, procesul dezvoltarii puterii duhovnicesti in om.

De ce au putut Apostolii sa primeasca aceasta putere a facerii de minuni si acest farmec al personalitatii si propovaduirii,79919388VFhbnK_fs care i-a facut puternici si iscusiti pescari de oameni (Mc. 1, 17)? Tocmai pentru ca singurul si atotcuprinzatorul centru al vietii lor era Dumnezeu si implineau voia Lui ca pe legea suprema a vietii. Este interesant sa reflectam la istoria chemarii lor. Un singur cuvant al Domnului, o singura chemare: Veniti dupa Mine, si au uitat si au parasit totul: corabie, mreje, tot inventarul saracacios al meseriei de pescar, chiar si pe tatal lor… Este limpede ca pentru acesti oameni Dumne­zeu era mai de pret decat orice in viata, si atunci cand voia Lui i-a chemat nu i-a putut opri nimic. Cine va fi in stare sa raspunda cu atata ravna voii lui Dumnezeu va ajunge depar­te, si cine va putea sa se incredinteze voii lui Dumnezeu atat de deplin, fara indoieli si sovaieli, va primi de la Domnul, fara indoiala, daruri mari si mare putere duhovniceasca.

Trebuie sa ne dam seama ca in vremea de acum oame­nii atat de integri, atat de plini de credinta adanca si putere duhovniceasca, sunt din cale-afara de rari. Atunci cand te uiti la viata ta si la viata societatii contemporane, vezi cu tris­tete ca nu credinta ne da imbold si nu Dumnezeu este pen­tru noi centrul. Noi am inlocuit acest mare centru facator de viata cu alte centre.

Filosoful german Nietzsche descrie un nebun care, cu pri­virea ratacita, alearga prin oras si, cu glasul sugrumat, tipa: „Noi L-am omorat pe Dumnezeu!”

Bineinteles, nu e adevarat. Nici credinta in Dumnezeu, nici ideea religioasa, in general, nu pot fi ucise. Ea poate fi insa falsificata intr-o masura insemnata. Sentimentul reli­gios nu poate fi starpit de tot din suflet, dar i se poate da o directie falsa. Omul se straduie adesea sa-I substituie lui Dumnezeu altceva.

Asta s-a intamplat deja la prima cadere. Ispitit, omul a pus voia sa in locul voii lui Dumnezeu, s-a pus pe sine insusi mai presus si a vrut sa se divinizeze pe sine insusi… prin cunoas­tere. Va amintiti cu ce a ispitit-o pe Eva diavolul?

ispitireaSi a zis sarpele catre femeie: „Dumnezeu a zis, oare, sa nu mancati roade din orice pom din Rai?” Iar femeia a zis catre sarpe: „Roade din pomii Raiului putem sa mancam, numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dum­nezeu: Sa nu mancati din el, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!” Atunci sarpele a zis catre femeie: „Nu, nu veti muri, dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul.” De aceea, femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mancat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mancat, si dat barbatului sau si a mancat si el (Fac. 3,1-6).

Daca pe Eva ar fi manat-o doar credinta, devotamentul si iubirea de Dumnezeu, i-ar fi zis sarpelui:

„Bine… sa zicem ca ai dreptate. Sa zicem ca o sa primim cunoasterea! Dar cu ce pret?! Cu pretul de a incalca voia lui Dumnezeu, de a face in ciuda voii lui Dumnezeu, de a-L trada pe Dumnezeu, de a-L respinge prin neascultarea noastra! Nu, Domnul este mai de pret pentru noi decat orice… Mai de pret decat cunoasterea ta, si nu avem nevoie de cunoastere cu acest pret – pretul rupturii cu Dumnezeu… Cunoasterea nu ne poate tine loc de Dumnezeu!”

Eva nu a spus asta. Cunoasterea fagaduita de catre diavol i s-a parut mai promitatoare decat indeplinirea increzatoa­re si fara preget a voii lui Dumnezeu, ba poate ca pentru o scurta clipa L-a pus in umbra pe Dumnezeu. Ispita a biruit. Pacatul s-a savarsit.

De atunci, oamenii Il tot inlocuiesc pe Dumnezeu in via­ta lor – cel mai des Il inlocuiesc cu idolii patimilor. Ei slujesc poftelor, lacomiei, trufiei, egoismului, slavei desarte, iubi­rii de avutie si asa mai departe. Este cu neputinta de insirat toti idolii carora oamenii li se inchina in loc sa slujeasca doar Adevaratului Dumnezeu.

Prevazand, parca, lucrul acesta, legea data de Dumnezeu lui Moise in Sinai glasuieste prin cea de-a doua porunca a sa:

Sa nu-ti faci idoli si nici un fel de asemanare a vreunui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant; sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti (Ies. 20, 4-5).

In chip nemijlocit, aceasta porunca este indreptata impo­triva idolatriei, de care poporul israelit se molipsea adeseori deIdolatrie-1 la vecinii sai pagani, si interzice inchinarea la idolii paganesti – dar intrucat la idolatrie ii atragea pe evrei nu credin­ta in adevarul ei, ci, cel mai puternic si cel mai des, senzuali­tatea si patimile satisfacute in anumite culte, mai ales in cele ale lui Baal, Moloh si asa mai departe, cea de-a doua porunca interzice orice patima ce poate sa devina idol si sa-L puna in umbra pe Dumnezeu. Altfel spus, prin ea se interzice orice alt centru nascocit de om in locul lui Dumnezeu.

Dar la ce bun asemenea porunca? De ce singurul centru al omului trebuie sa fie doar Domnul si atat?

Centrele omenesti, carora oamenii li se inchina si le slu­jesc, aduc dezbinare in omenire. Multe dintre ele, mai ales centrele de ordin inferior, cum ar fi bogatia, agonisita, sen­zualitatea, vanitatea (slava desarta), duc la vrajmasie fatisa si neimpacata. Altele poate ca nu starnesc vrajmasie vadita, dar tot nu ii unesc, si nici nu-i pot uni, pe oameni. Pana la urma urmei, toate sunt prea nimicnice si meschine pentru a-i satisface, a-i cuprinde si a-i uni pe toti. Fiecare om are gusturile sale, patimile sale, scopurile sale. Cate capete, ata­tea pareri. Unul iubeste stiinta, altul prefera poezia, altul ale­ge artele plastice. Este limpede ca atunci cand scopurile sunt atat de diverse oamenii vor merge pe cai diferite si unirea lor va fi foarte anevoie de realizat – iar de aceasta unire este neaparata nevoie pentru fericirea omeneasca, pentru pacea si buna intelegere din viata omului, pentru lupta comuna cu raul si pentru biruinta asupra lui.

In plus, nici unul dintre idolii acestia pe care omul i-a nas­cocit nu-i dau deplina satisfactie. De ei te poti entuziasma, li te poti inchina, poti alerga dupa ei, dar nu poti sa gasesti in ei un adevarat rost al vietii. In ei nu este viata adevarata. Sa cercetam mai amanuntit aceasta tema. Toti idolii omenesti, care ii pot sluji omului drept centre ale vietii, pot fi impartiti in trei categorii.

Primul grup este al patimilor celor mai grosolane, celor mai josnice: lacomia pantecelui, senzualitatea, lenevia, betia si asa mai departe. Adeseori, oamenii isi fac idoli pana si din aceste patimi, daruindu-le toata viata si toate puterile lor.

Se povesteste ca pentru un oarecare francez a manca si a bea lucruri gustoase era singurul scop al vietii. Ca sa-si satisfaca aceasta patima el nu-si cruta nici puterile, nici ave­rea. Studia cu pasiune istoria gastronomiei, si a ajuns sa aiba o eruditie uimitoare in acest domeniu. Stia toate felurile rare care s-au servit vreodata la masa capetelor incoronate din toata lumea si a tuturor bogatilor gurmanzi pe care i-a cunoscut istoria. Stia cum se pregateste fiecare dintre aceste feluri, si meniul lui zilnic il putea entuziasma chiar si pe cel mai nazuros si mai rasfatat dintre mancaciosi. El comanda din cele mai indepartate tari ale intregii lumi alimente rare si scumpe pentru masa sa. Si-a cheltuit cu asta toata averea uriasa pe care o mostenise, iar atunci cand in buzunar i-a mai ramas un singur franc si i-a devenit limpede ca nu mai poate trai asa, s-a dus la piata, a cumparat de ultimul franc un cla­pon gras, l-a fript dupa toate regulile artei culinare, l-a man­cat si… s-a impuscat. Viata isi pierduse in ochii lui orice pret. Nu putini sunt oamenii ce se dedau pe de-a-ntregul senzualitatii si desfranarii. Fara acestea, pentru ei viata nu este via­ta. Exista specialisti in seducerea femeilor, asa-numitii „lei” mondeni.

S-ar parea ca nu exista patima josnica pe care omul sa nu o divinizeze si slujirii careia sa nu se poata darui pe de-a-ntregul.

Patimile de acest fel nu il pot satisface pe om in nici un caz. Ele pot oferi o placere de o clipa, pot duce la o stare de aparent extaz, dar in cele din urma actioneaza distrugator nu numai asupra naturii duhovnicesti a omului, ci si asupra organismului sau – si pentru anii petrecuti in placeri mur­dare acesta ajunge sa plateasca prin suferinte grele, prin boli chinuitoare. Mai mult decat atat, chiar in perioada celei mai mari intensitati a patimii, placerile fizice dobandite sunt infinit mai slabe decat dorintele starnite de catre ea.

Patima este nesatioasa. Dezvoltandu-se, ea cere placeri noi, tot mai intense, tot mai rafinate. Intre timp, trupul se epuizeaza, devine tot mai putin receptiv si nu mai e in stare sa dea senzatii de intensitatea dorita. In om incepe un conflict cumplit, deoarece patimile il ard, iar el nu poate sa si le satisfaca. Atunci, patima nu numai ca-l arde si-l chinuie pe om, ci nici nu mai ofera vreo placere.

Idolii din grupa a doua sunt patimile obisnuitele vre­mii noastre: iubirea de agonisita, iubirea de cinstiri, iubirea de slava, iubirea de stapanire si asa mai departe. Principalul lor rau sta in aceea ca ele ii dezbina pe oameni, ducand inevitabil la vrajmasie si ura. Asa-numitele „bunatati ale vietii” (bogatia, puterea etc), spre posedarea carora nazuiesc pati­mile acestea, nu pot fi impartite intre toti oamenii in mod egal. Incepe o lupta inversunata a tuturor impotriva tuturor pentru posedarea lor, si ura nascuta de aceasta lupta otraves­te chiar si succesele invingatorilor. Omul nu se poate delec­ta linistit de rezultatele victoriilor obtinute, deoarece simte ca invidia, ura potrivnicilor invinsi il pandeste peste tot, ca ea nu este decat inabusita si ascunsa, dar nu ucisa. Pe langa asta, si aici actioneaza legea obisnuita a patimii: cu cat aceas­ta creste mai mult, cu atat gaseste mai putine metode si mij­loace de satisfacere, care aici tine de conditii exterioare ce nu sunt supuse vointei noastre. Inchipuiti-va un bogat stapanit de setea castigului. Patima lui creste la fel ca setea betivului, cerand tot mai multe profituri. Sumele mici, care mai ina­inte il bucurau, acum nu il mai satisfac. Ieri era multumit de un leu castigat, dupa cativa ani se uita cu dispret si la o mie. Acum, o oarecare multumire ii mai aduc doar milioanele – dar cum sa le dobandeasca? Fiindca asta nu tine doar de vointa omului. Profiturile nu vin atat de repede pe cat ai vrea – si iarasi apare nemultumirea, chinuitorul conflict launtric si suferinta duhului.

Al treilea grup este alcatuit din idolii de ordinul cel mai inalt: arta, stiinta, filantropia, lucrarea sociala si asa mai departe. Slujirea adusa de om acestor idoli pare dezinteresa­ta, desi in realitate este amestecata adeseori cu iubirea de sla­va si cu slava desarta. Pe langa asta, ei nu duc la vrajmasie – cel putin nu nemijlocit, fiindca aici campul de activitate este nelimitat. Loc si lucrare este pentru toti, si concurenta incepe aici numai atunci cand in slujirea adusa acestor idoli se ames­teca patimi de categoria a doua: nazuinta de a strange avere, iubirea de cinstiri si asa mai departe. In societatea contempo­rana, nivelul idealurilor morale a scazut atat de mult, incat viata inchinata idolilor din acest grup este considerata aproa­pe culmea desavarsirii si a virtutii. Eroii stiintei, corifeii artei sunt apreciati, cu siguranta, mai mult decat modestii nevoi­tori ai crestinismului. Si totusi, chiar si atunci cand omul slu­jeste cat se poate de sincer si dezinteresat acestor idoli, ei nu ii dau, si nici nu pot sa ii dea, deplina multumire si fericire.

Mai intai de toate, ei satisfac numai partial necesitatile omului: in stiinta gaseste satisfactie mintea, in arta – sentimentul, si asa mai departe. Celelalte laturi ale sufletului raman nesatisfacute, in religie, omul este cuprins mult mai deplin, fiindca ea ii satisface toate necesitatile.

De obicei, in sufletul omului credincios necesitatea reli­gioasa se manifesta ca nazuinta catre un Dumnezeu viu si personal, Care intrupeaza toate idealurile supreme ale ome­nirii: adevarul, binele si frumosul. In Persoana lui Dumne­zeu, toate acestea se contopesc intr-o armonie minunata, inexplicabila, nestirbita; slujind lui Dumnezeu si unindu-se cu El, omul este patruns cu totul de idealurile acestea. Toa­ta viata lui, toata activitatea lui, insasi fiinta lui se umplu de luminoasele lor raze. Chiar si atata e de ajuns ca el sa afle o mare fericire, ca sa nu mai vorbim de uriasa fericire a unirii personale cu Dumnezeu Cel Viu!

La baza slujirii idolilor de categoria a treia se afla aceleasi elemente ca in necesitatea religioasa: nazuinta spre adevar, spre bine si spre frumos. Tocmai de aceea idolii cu pricina par atat de elevati – insa, in primul rand, aceste elemente sunt aici disparate, deoarece stiinta este expresia omeneasca a adevarului, arta – expresia omeneasca a frumusetii, filantropia si lucrarea sociala – expresia omeneasca a binelui. Ele nu se contopesc intr-o singura simfonie minunata, care far­meca intregul suflet al omului, asa cum se intampla in reli­gie.

In al doilea rand, Dumnezeul viu, personal, Care in religie e purtatorul si cea mai inalta intrupare a idealurilor adevarului, binelui si frumosului, este substituit aici cu niste conceptii pur abstracte, neinsufletite, cu un fel de surogate, si bineinteles ca surogatele acestea nu pot starni o inaltare atat de curata si de puternica a simtamintelor ca impartasi­rea cu o Fiinta Vie, Personala, Preasfanta. Nici stiinta, nici arta nu pot fi vreodata iubite atat de total si de profund cum poate fi iubit Dumnezeu.

Pana la urma urmei, inchinarea in fata stiintei si a artei este un fel aparte de idolatrie, un fel de antropocentrism: omul se inchina aici in fata propriei sale zidiri, in fata creatiei mintii si inimii lui, daca nu chiar mainilor lui. Iata de ce nici nu poate fi vorba aici de inaltul simtamant al evlaviei. Iti poti iubi propria odrasla, te poti mandri cu ea, insa nu poti avea evlavie catre ea. Mai degraba dimpotriva: aici apare un sentiment parintesc ocrotitor – si, intr-adevar, atunci cand citesti operele savante ale multor corifei ai stiintei ramai cu impre­sia ca ei ori cocheteaza cu stiinta, ori o bat pe umar condes­cendent. Ca atare, nu poate exista aici nici increderea neclin­tita in dreptul neconditionat la inchinare al acestei proge­nituri iubite. In adancul constiintei oricarui inchinator al stiintei, oricat de fanatic ar fi acesta, sta cuibarit intotdeau­na viermisorul scepticismului, care ii roade inima cu indoia­la neincetata:

„Dar daca nu e adevarat? Daca acest paravan de argumentatii profunde si de termeni rasunatori e doar o zdreanta ce pare frumoasa, dar acopera fie un loc gol, fie o minciuna? Si greseala, si amagirea sunt pe deplin posibile! Caci, pana la urma urmei, toate acestea sunt create numai de om, iar a gresi este omeneste!”

Intr-un singur caz slujirea stiintei si artei e roditoare si il cuprinde pe om deplin: atunci cand ea este legata de ideea religioasa; cand, ocupandu-se cu stiinta, omul o priveste ca pe un mijloc de a lamuri si a intelege tainele zidirii dumnezeiesti si a descoperi vesnicele ei legi; cand arta este folosita ca mijloc de a trezi in sufletul omenesc simtaminte de nive­lul cel mai inalt: iubirea de Dumnezeu sau de manifestarile Lui pamantesti prin adevar, bine si frumos; altfel spus, cand indeletnicirea cu stiinta si arta reprezinta de fapt o slujire adusa Dumnezeului Unic si Adevarat, reprezentand doar o forma aparte a vietii religioase. Daca omul pierde legatura cu Dumnezeu, daca nu tinde catre El si nu cauta in El reazem si inspiratie, el este nevoit sa le caute in creierul sau sarac si sa stoarca din sine insusi toate elementele muncii stiintifice – iar aceasta duce la falimentul stiintei, fiindca duce inevitabil la indoiala si la negarea axiomelor stiintifice, clatinand astfel temeliile ei. Iata de ce oamenii care au facut stiinta sa progre­seze au fost, de obicei, profund credinciosi.

In mod analog, arta infloreste si da satisfactie omului doar atunci cand este legata ori nemijlocit de religie, slujind scopurilor acesteia, ori de una dintre formele de exprimare ale necesitatii religioase, prin slujirea adevarului, binelui si fru­musetii. Faptul ca arta s-a dezvoltat si a inflorit intotdeauna tocmai atunci cand a exprimat ideea religioasa nu e deloc intamplator. Si, dimpotriva, futurismul, cubismul si alte ori­entari contemporane reprezinta, fara indoiala, o decadenta a artei, fiindca in ele oamenii L-au pierdut pe Dumnezeu si cauta un centru nou in psihicul lor sarac. Rezultatul nu mai este arta, ci o strambatura, o grimasa de clovn.

Asemenea artei si stiintei, toate formele lucrarii sociale prind viata si ii dau omului satisfactia cea mai inalta numai cand sunt legate de religie – iar de vreme ce asa stau lucru­rile, ce sens are sa-I substituim lui Dumnezeu idoli ome­nesti? Daca acesti idoli sunt de nivel inalt, ei nu dau satisfac­tie deplina, in toate privintele; daca sunt de nivel jos, nu fac decat sa-l vatame pe om, distrugandu-i viata.

Sa nu-ti faci idoli: aceasta este prima conditie a dezvolta­rii puterii duhovnicesti.

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

***

Cuv. Paisie Aghioritul:

Ma doare de doua ori. O data ca prevad o situatie si strig ca sa prevenim un rau ce e pe cale sa se produca si o data ca nu se da importanta – poate nu din dispret – si se face raul, iar abia dupa aceea vin (oamenii) ca sa ii ajut. 

Acum inteleg cat au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decat toti mucenicii, cu toate ca n-au murit toti cu moarte muceniceasca. Pentru ca mucenicii sufereau pentru putin, in timp ce proorocii vedeau o situatie si sufereau mereu. Au strigat, au strigat, iar ceilalti erau indiferenti. Iar cand a venit vremea si i-a ajuns mania lui Dumnezeu din pricina nepasarii lor, erau chinuiti si aceia (proorocii) impreuna cu ei. Cel putin atunci la atat ajungea mintea oamenilor: lasau pe Dumnezeu si se inchinau idolilor. Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare. N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea“.

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

96573_idolatria14

Legaturi:


Categorii

Ce este pacatul?, Chemarea Apostolilor, Cuviosul Paisie Aghioritul, Duminica Sfintilor Romani, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Puterea duhovniceasca pierduta si PATIMILE-IDOLI CARE INLOCUIESC PE DUMNEZEU IN VIATA NOASTRA. Cuv. Paisie: “Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare”

  1. Omul are tendinta de a-si face idoli pana si din lucrurile bune asupra carora zaboveste, indulcindu-se de ele si oprindu-se astfel din drumul catre cunoasterea lui Dumnezeu.

    Spun Parintii ca un alt obstacol in calea spre Dumnezeu il constituie atasamentul fata de darurile Duhului, transformarea bucuriei ce insoteste rugaciunea, in scop. Odata transformata in scop, si bucuria si ravna pentru rugaciune dispare. “Lacomie duhovniceasca” – asa au denumit-o Sfintii Parinti aceasta stare care ascunde si ea pericolul aceleiasi vechi mandrii.

  2. Adâncă şi totodată frumoasă analiză a idolilor vieţii mai ales contemporane. Şi mare durere în acelaşi timp, precum a văzut păr Paisie. Problema noastră este că noi nici nu conştientizăm cu adevărat situaţia în care ne aflăm şi direcţia în care mergem. Ne mulţumim tot mai mult cu idolii descrişi mai sus, şi din ce în ce mai mult cu cei de rang inferior. De aceea şi distrugerea care există în lume şi desolidarizarea tot mai accentuată.

  3. Pingback: SFANTUL PROOROC ILIE SI LUMEA NOASTRA IDOLATRA. Ce ne-ar spune astazi Sfantul de foc care va reveni in vremea Antihristului? DRUMUL DE LA DREPTATE LA MILA -
  4. Pingback: CUVINTE LA ANUL NOU ale Sfantului Inochentie al Penzei: “Un an nou: sa incepem, asadar, o viata noua! Sa nu va potriviti cu acest veac!” -
  5. Pingback: PARINTELE PAISIE AGHIORITUL – 20 de ani la adormire. CRAMPEIE DIN VIATA SI MINUNILE unuia dintre cei mai iubiti SFINTI ATHONITI ai vremurilor noastre -
  6. Pingback: Inaintea Inaltarii Sfintei Cruci: CE INSEAMNA A IUBI, CU ADEVARAT, in vremurile abuzului, viclesugului si minciunii generalizate? CUM PUTEM MARTURISI CRUCEA IN VIATA NOASTRA si CE FERICIRE PUTEM GASI IN IADUL LUMII? (predici audio) -
  7. Pingback: PREDICI LA DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE (a Sfantului Grigorie Palama): “FUNIA” BUNATATII LUI DUMNEZEU CARE NE IARTA PACATELE: “Te conjur din partea lui Dumnezeu celui viu, frate crestine, nu lasa sa se rupa funia!” -
  8. Pingback: CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE -
  9. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Sfantul Varsanufie de la Optina despre IDOLATRIA FRUMUSETII, CERCETAREA INIMII, RUGACIUNEA PENTRU DUSMANI, SPOVEDANIA DEASA: “Incepe Postul Adormirii Maicii Domnului şi toţi veţi posti şi vă veţi împărtăşi cu Sfintele Taine…” |
  12. Pingback: Intre NUNTIREA INIMII CU HRISTOS si IUBIRILE NOASTRE NELEGIUITE: Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia nuntii fiului de imparat | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Parintele Ioan Buliga: CE-I OPRESTE PE OAMENI SA VINA LA BISERICA? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate