CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?
– Cuvinte de neuitat culese din Saptamana Patimilor –
“Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?
Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Si dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte. Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?“
“Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele dinlăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.
Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă ca unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judeca alţii?!”
(din „Calea spre mântuire“)
“Slujitorul de altar conferenţiază cu eleganţă despre Hristos. Argumentele teoretice, frazele rostite cu o preţiozitate academică se ridică spre cer precum nişte baloane frumos colorate. Doar faptele mai lipsesc. Tainele Sfinte sunt administrate cu o măiestrie demnă de arta managerială a marilor companii şi produc bunăstare materială.
Noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine” în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească. Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. Biată omenire…
(…) Când suntem ghiftuiţi de bunăstare, când suntem plini de „eul” orgolios, sărutul pe care îl dăm lui Hristos ni se pare tot aşa de dulce. Am dat obolul celor câteva zeci de minute petrecute prin curtea bisericii în aşteptarea strigătului „Veniţi de luaţi Lumină!” şi credem că ne-am făcut datoria. Ne călcăm în picioare să răpim Lumina asta pe care nu o mai simţim în suflet şi gata! L-am sărutat pe Hristos! Până la Crăciun ne ajunge…
Sărutul lui Iuda se multiplică pe buzele noastre, buzele celor căldicei. Efectele se propagă în progresie geometrică. Întunericul are puterea să ne transforme. Superficialitatea credinţei noastre, această sărutare păcătoasă pe care o aşezăm pe obrazul de icoane al lui Dumnezeu, ne face să fim precum trădătorul Iuda.
Însă, grozăvia nu se opreşte aici. Rătăcirile ne determină să fim crucificatori. Răul făcut semenilor, furtul care provoacă sărăcia poporului, minciuna care rătăceşte suflete, fariseismul care sminteşte stăpânind peste negoţul cu veşnicia, autoîndumnezeirea, suprema rătăcire care proclamă pe om centrul universului, toată această beznă ne dă chipul şi fapta evreilor din vechime care L-au dat pe Hristos pentru a fi bătut în cuie, pe crucea Golgotei.
Este greu să mai mărturiseşti. Oamenii pleacă plictisiţi la auzul cuvintelor tale, care le sunt de neînţeles, şi sunt temători să-ţi urmeze în faptele prin care te împotriveşti celor puternici ai vremurilor noastre. Predicatorii se simt concuraţi în afacerea lor cu mărfuri sfinte, până şi propriul suflet se chirceşte sub durerile ispitei. E miercuri astăzi. Ziua trădării, ziua întunericului… Doar o zi pentru că în veşnicie „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!” (Ioan I,5)”.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Doamne! Ca bine si adevarat le zice! Nu este adevarat?! Ba da!!!
Toti – sau majoritatea – ne complacem caldicei, si ne etalam frunzele ca o ‘mare’ planta ce suntem! Curatam paharul din afara dar cel dinlauntru’este adesea plin de toata putoarea/putreziciunea – daca nu a pacatelor infaptuite pe fata – de gandurile si contradictiile nascute din putina credinta impletita cu slava desarta care este sora mai mica a mandriei…facem – cum, necum – cele randuite (post, rugaciune, spovedanie, dus la Biserica) crezand ca am implinit toata legea dar lasand intaietate omului cel vechi nelasandu-l sa se nasca cel nou pana la masura barbatului desavarsit…fiindca este greu, ne este mila si de trup si de suflet. Si uite-asa ne amagim ca suntem ‘bine’. Suntem oamenii vremurilor din urma; credinta nu este interzisa ca in vremurile de demult dar, in ciuda existentei a cat mai multor Biserici, Biserica din sufletul nostru este tot mai saraca, uneori se naruieste prin subordonarea puterilor sufletesti de puterile intunericului chemate din/prin voie proprie datorita savarsirii pacatelor, incuviintarea gandurilor…slava lui Dumnezeu pentru glasul constiintei ce ne mai trezeste din amorteala si ne bate obrazul atragandu-ne atentia ca trebuie ‘sa ne impacam cu parasul nostru degraba’ pana suntem pe cale…este trist si ingrijorator dar nadajduiesc si eu – cat mai am suflu in mine – sa ma mantuiasca bunul Dumnezeu asa cum stie si oranduieste si macar sa ajung si eu doar la poarta Raiului ca apoi, cu ‘Usa milostivirii’ sa-mi deschida si mie usa Maicuta Domnului si, cea din urma sa fiu – pe dupa usa – dar sa nu ma despart de Hristos in veci! Daca am avea frica asta de a nu fi despartiti de Cel Bun am fi mai cu luare-aminte dar, ne i-a valul lumii asteia si ne ducem nestiind ca, putem fi aruncati de stanci!
Fratiile voastre – sunt coplesita de ceea ce am citit si pe Popas Alternativ – “Hristos vs caldicimea” – apoi citind si comentariul Magdei –
mi-am revenit dupa ceva vreme si – desi nu am starea necesara sa va scriu
ceea ce as vrea acum – nu pot sa ma adun , decat in mica masura : cat
de bine , scurt si concentrat a intuit Magda trairea unei mari categorii de
credinciosi din prezentul “vremurilor din urma” …cred ca nu gresec daca vorbesc si in numele Mihaelei Pana , ca de la “este trist si ingrijorator…”
mesajul Magdei exprima exact ce simte aceasta categorie de credinciosi…
am zis de Mihaela si pentru ca , in felul meu , ii sunt recunoscatoare
ca mi-a citit mesajul …nu vreau sa fie o invalmaseala de fraze …dar nici nu ma pot abtine sa intreb si eu “cu ce ochi vom privi noi la Hristos in ziua Judecatii” daca , printre alte rautati deja cunoscute –
un alt Parinte se adauga celor prigoniti [ Parintele Eftimie ] ?
Fie-mi iertata imprastierea asta de ganduri …inca sunt sub povara sfanta
a lui “Hristos vs caldicimea” si iarasi a mesajului Magdei…cata putere ,
Fratiile voastre , cata forta v-a dat Dumnezeu sa coplesiti asa pe credinciosii “vremurilor din urma” …si cum va arata EL ce pagina urmeza
sa rupeti din Cartea Cerului ca s-o postati pe acest blog …
Pacat ca nu ne putem vedea cu ochii cu care ne vede Dumnezeu. Cred ca am muri de durerea nevredniciei noastre. Totusi dupa moarte cred ca ne vom vedea intreaga noastra nevrednicie, atunci nu vom mai putea fugi de ea ca acum.
De aceea cereau Sfintii de la Dumnezeu darul vederii pacatelor ca sa stie cum stau. Vederea pacatelor este inceputul pocaintei adevarate. Cine isi vede pacatele si greselile mai are timp oare sa le judece pe cele ale fratelui? Mai are timp sa rada de ele? Mai are oare timp sa rada, cand stie ce il asteapta? Plange ziua si noaptea in asteptarea celui ce va decide soarta lui pentru todeauna.
Cred ca daca iti vezi pacatele prin harul Sfantului Duh este ca si cum te-ai vedea asa cum esti prin ochii lui Dumnezeu. Ne numim crestini dar in fiecare zi calcam poruncile celui care a infintat crestinismul.
Cat de dureros este, Iisus Hristos si-a dat viata pentru noi, s-a smerit pana la ultima limita, soarele de pe cer a venit la noi ca sa ne lumineze, s-a lasat batjocorit pentru binele nostru iar noi crestinii ne lepadam de el.
In fiecare zi adaugam altele si altele “Ma voi pocai maine! Maine negresit! Maine e cuvantul zilei de astazi!”.
Doamne, da-ne intelepciunea sa nu mai gresim!
Doamne, ajuta!
OK, aveti dreptate! Aveti dreptate in ce ma priveste. Acuma spuneti si ce sa fac sa fie bine???? Oricum o dau e rau :(((
@ Elena:
De ce e rau oricum o dati? Nu stiu daca va intelegem foarte bine, dar cred ca in primul rand trebuie sa vaem nadejde, apoi sa ne rugam cu toata sinceritatea si increderea si sa ne dorim din toata inima schimbarea vietii dupa Hristos, luptand in fiecare zi si caindu-ne dupa fiecare cadere. Avem nadejdea ca va vor ajuta acestea:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/02/24/ne-mai-aude-dumnezeu-daca-am-pacatuit/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/14/tine-ti-mintea-in-iad-si-nu-deznadajdui/
Of, multumesc de incurajari, citisem deja articolele astea, ca de altfel multe altele asemenea, pe aceeasi tema. Da, Dumnezeu ma aude, stiu asta, traiesc zi de zi asta, dar eu nu-L aud, nu imi schimb viata, decat cel mult pentru perioade scurte, ca apoi sa fiu parca mai lenesa si mai impatimita decat pana atunci. Mi-am facut si eu tot felul de fantani care nu tin apa si tot aman intoarcerea catre Izvorul Vietii; am pus inceput bun de prea multe ori si am esuat asa ca nu mai cred in existenta unei sanse reale de a face ceva bun in lumea asta; stiu ca asta inseamna mintea in iad si ca mai ramane sa nu deznadajduiesc; problema e ca zi de zi, desi chipurile tare mai sunt credincioasa si bisericoasa, cand vine vorba de fapte obisnuite, constat ca nu rabd critica si imediat ma indreptatesc invinovatind pe altcineva, nu-mi recunosc greselile, mi se pare ca mi se cuvin multe si ca toata lumea trebuie sa se invarta in jurul meu. Etc, pot sa adaug la inifinit la astea. Am spovedit de nenumarate ori… si problema e ca nu stiu ce influenta are postul Pastilor asupra mea, dar, in fiecare an de ceva vreme incoace, deindata ce trece devin molesita, fara chef de lupta duhovniceasca, infranarea de orice fel mi se pare de prisos si nu mai am chef de rugaciune; lectura se abate catre light si neduhovnicesc… si ma tot intreb ce rost are asceza daca eu nu imi schimb viata? Ce rost au toate astea, daca eu zi de zi constat ca sunt tot omul cel vechi si ca nici nu vreau sa-l lepad?? Si nu pun intrebarea ca un deznadajduit, mi-am pus-o de multe ori si asa, dar acum nu e cazul; numai ca parca astept sa-mi pice din cer aceasta lepadare a omului cel vechi; poate mi-am pus prea mult nadejdea in fortele mele si prea putin in ajutorul Domnului atunci cand am incercat sa ma schimb.. cine stie.. nu e deznadejde; as vrea sa fac binele, dar ma complac in a ramane ceea ce sunt… nu stiu daca intelegeti. Oricum, in urma atator caderi si aparente ridicari ma simt slabita duhovniceste; imi amintesc ce ravna aveam in liceu cand am inceput sa pricep care e frontul pe care trebuie dusa lupta.. si ma uit acum la mine si nu inteleg ce se intampla; cand eram mica daca din greseala uitam ca e zi de post si ma infruptam si imi dadeam seama, mi-era atat de ciuda ca-mi venea sa-mi bag degetele in gat si sa vars; acum nu mai uit cand e zi de post, totusi constat ca, desi nu mananc de dulce, cochetez cu gandul asta de parca n-ar fi mare lucru… si eu stiu ca de la treburi din astea mici, de la lupte marunte pierdute, se ajunge la pierderea razboiului… pentru ca asa am inceput sa pierd si stiti si voi ca asa este, ati scris nenumarate pagini pe site-ul asta din care reiese ca diavolul nu e prost sa ne puna de la inceput sa facem cine stie ce pacat; ne inseala cu lucruri marunte si cu binisorul ne amageste si ne ducem direct in gheara lui. What can I say… sa ne ferim de orice fel de copromisuri, oricat de mici; raul, oricat de mic si neinsemnat sa nu-l facem, binele, oricat de mic si neinsemnat, sa-l facem. Nu spun nimic nou; toata lumea stie asta, fie ca i-a zis-o cineva, fie ca a vorbit ingerul pazitor in constiinta sa. Oamenii se cunosc dupa fapte, ca si pomul dupa roade. V-am zis si eu vorbe frumoase, de la altii citire, insa cu faptele mele nu vorbesc asa, dimpotriva… si am constatat asta de multa vreme si nu m-am intors sa fac binele si nu stiu cand si cum ma voi intoarce.
Daca e sa pun o intrebare… cum aprinzi ravna in tine dupa Postul Mare? Cand toate zic ca tb sa ne veselim, sa gustam din toate bucatele, nimeni sa nu planga pt pacate??? Aiurea… asa ajung eu la lacomie si la lepadarea canonului personal de rugaciune, la lenevie (nici sa gatesc nu ma obosesc, nici sa imi fac curat in camera, nici sa scriu un e-mail). O fi Dumnezeu milostiv si m-o primi si pe mine in Imparatia Sa, da’ mie mi-e cam rusine sa intru fara haina de nunta… si-apoi, El Insusi a zis ca ii arunca afara pe aia fara haina; stiu ca de la El tb sa cer haina luminata.. dar, cum spuneam, rugaciunea e nelucratoare… si nu am pretentia ca ma rog cand ma rog, dar macar cititul vorbelor frumoase din cartea de rugaciuni daca ar fi…
PS: se poate vorbi la per tu cu mine, am 24 de ani.
Draga surioara, e bine sa aprindem ravna, sau sa arda inima noastra, tot timpul, nu numai dupa Postul Mare. Cred ca ce descrii mai sus este problema tuturor celor care, dupa harul cel dintai al convertirii, al revenirii in Bratele Parintesti, se confrunta si cu vremurile in care harul se mai retrage, mai bine zis se ascunde, pentru a ne dezvalui noua insine mai mult cum suntem cu adevarat. E ca o mama care incepe sa isi lase copilul sa mearga si singur pe jos, ca sa invete sa stea drept si sa se dezvolte normal. Nu il poate tine in brate tot timpul. Si asa ne descoperim pe noi insine mai mult. Putem aprofunda aceasta cunoastere de sine, intotdeauna incomoda, daca ne asumam, lucru greu, si perioada asta de seceta. Inima umilita nu (mai)avem, plans nu (mai) avem, durerea inimii nu mai)avem. Si totusi, asta este singura jertfa care ni se cere. Singura cale de a ajunge la Hristos.
Inertia vine si se instaleaza si promite sa amorteasca de tot sufletul…Se poate instala si o stare periculoasa de resemnare, poate chiar de suficienta. Stim ca suntem morti, dar cumva ne resemnam sa zacem pentru ca stim, in acelasi timp, ca facem ce trebuie. Devenim ori excesiv de rationali, si incepem sa elaboram programe stricte de rugaciune, pe care le respectam cantitativ fara sa ne mai pese sau sa ne doara, sa constinentizam macar ca le spunem doar ca sa nu pierim de tot si ca nu e normala starea asta de nesimtire a inimii…Sau devenim, la extrema cealalta, excesiv de vitalisti, de exaltati, cautam sa fim cat mai originali, ne gandim numai la lucruri mari, vedem peste tot pilde de pateric si fapte mari, cautam cu orice pret sa mimam spasmodic o credinta fierbinte. Sunt capcane cu care ne confruntam zi de zi, si nimeni nu cred ca e exceptat de la ele.
Ce putem face, decat sa incercam din rasputeri sa ne deschidem cu adevarat inima in fata Mantuitorului, sa ne marturisim, chiar daca zi de zi, starea noastra si sa aratam tocmai prin asta ca nu de la noi, nici de la faptele, nici de la canoanele noastre asteptam izbavirea si dragostea cea dintai, ci de la El, Izvorul Vietii…
Cam asa ceva mi s-a zis in repetate randuri si la spovedanie si stiu ca e cuvantul Domnului pt mine.. cu acest “din rasputeri” am eu o problema. Cum spune Sf Ap Pavel, “in lupta cu pacatul inca nu v-ati importivit pana la sange”. Ca daca as putea sa-I zic Domnului cu inima curata ca am facut TOT ce am putut si ca, desi e putin, e tot ce puteam da (cei doi galbeni ai mei) as avea certitudinea mantuirii. Dar eu pot sa-I zic Domnului numai cuvintele din plansurile Sf Efrem Sirul (parca eu le-as fi scris, exact despre mine vorbesc) sau cele ale Canonului cel Mare al Sf Andrei… Asta in rugaciune… dar cu faptele..
Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, ma bucur ca mi s-a raspuns la ce am scris, imi pare bine sa ma mai imbarbateze cineva, sa-mi zica aceleasi lucruri pe care si eu le stiu si le si traiesc. Nu stiu cum se cheama ce se canta imediat dupa ce zice parintele “Veniti de luati lumina!”, insa anul asta m-au lovit un pic cuvintele: “Invierea Ta, Hristoase, Mantuitorule (…) ne invredniceste cu inima curata sa Te slavim”. Adica nu noi, nu efortul nostru, nu postul, nu asceza, nimic din ce am facut noi tot postul asta ne curateste, ci Invierea Ta. De asta se bucura cu cei din ceasul intai si cei din ceasul al 11-lea, pentru ca Invierea Ta e pentru toti… si asa e, ca stiu ca si cand m-am nevoit mai mult si cand m-am nevoit mai putin sau deloc, si cand am lucrat din ceasul intai si mai pe urma m-am lenevit, dar si cand am aprins ravna catre finalul postului, bucuria a izvorat si pentru mine din “Hristos a inviat!”.. nu stiu ce treaba are aceasta bucurie (care nu e neaparat exaltare, da’ e ceva, poa’ sa fie si vreun soi de inselare, sau o fi inselare cand nu o percep..) cu “inima curata”… nu stiu exact sa exprim ce am inteles eu din cuvintele cantecului, dar mi se par pentru prima data foarte, foarte adanci.
Si incet, incet s-a dus aceasta bucurie si am ramas asa stearpa, uscata, fara ravna… exact cum ati zis. Da’ stiu ca o sa vina iar Domnul la mine, de fapt nici n-a plecat, numai eu nu ma mai uit la El…
Da, si resemnarea si suficienta vin la mine si cad in ele, dar stiu ca nu vreau sa raman in ele si acest “nu vreau”, care exista, in ciuda faptelor mele, devine lucrator la un moment dat, prin mila Domnului.
Multumesc pentru cuvinte. Hristos a inviat!
Hm… si nu numai ca nu pt eforturile noastre… Dar iata si ce minune poate face Invierea Domnului: pe noi.. pacatosii, aici “pe pamant” ne invredniceste sa Il slavim “cu inima curata”… da, asta e ce m-a imrpesionat. Doamne ajuta!
Desi e tarziu (iarta-ne, te rugam, dar erau mai multe Elene si mai greu sa ne dam seama daca e vorba de persoane diferite), indreptam si catre tine, surioara Elena, toate gandurile noastre bune si rugaciunea catre Sfanta Elena sa te apere, sa te ocroteasca, sa te indrume si sa-ti intareasca nadejdea! La multi ani si mantuire!
In curand nadajduim ca unul din noi iti vom scrie pe mail mai mult.
sunt foarte frumoase aceste rugaciuni:D