Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
Cum se naste cuvantul pentru cei de fata. Cum se imbina cele netarmurit de mari cu cele mai simple lucruri din viata noastra. Nu dreptului este pusa legea: trebuie sa ascultam glasul lui Dumnezeu. Despre neintelegeri. Cuviosul Siluan – pilda a libertatii fata de orice concurenta. Mantuirea noastra sta in unire. De la rugaciunea pentru manastire la rugaciunea pentru intregul Adam. Urmati duhovnicilor. Greutati din pricina intelegerii partiale a unora. Pentru paza principiului general. Rugaciunea cea mai presus de chip. Greu este a gasi o limba pentru cuvant.
“Astazi v-am chemat sa veniti la cuvantarea noastra care, indeobste, este numai intre noi.
Noi acum ingaduim oaspetilor sa vina la sinaxele noastre, care intotdeauna sunt foarte intime, precum intima este si porunca lui Dumnezeu. Eu tot mereu am incercat sa va explic cum se naste cuvantul lui Dumnezeu in inima omului. Acest proces nu este atat de simplu, si totusi el este foarte limpede si definit. In ce chip sa auzim, in locul glasului nostru patimas, glasul lui Dumnezeu in inima noastra? In ciuda sarcinii nespus de marete ce ne sta inainte, viata noastra ramane totusi cat se poate de simpla in manifestarile ei exterioare. Atunci cand cuvantarile noastre erau in prezenta oaspetilor, desi cuvantul meu se adresa noilor incepatori, am observat ca, in chip curios, rugaciunea mea pentru a primi cuvant ii includea si pe ei. Iar a include si pe ei – inseamna a schimba cuprinsul cuvantarii. Astfel incat, cand suntem singuri, ma simt mai liber, in ciuda reactiilor si starilor diferite a celor prezenti aici. Si totusi, nici in acest caz nu ne simtim total liberi, si nu dobandim unimea cuvantului, deoarece cuvantarea noastra nu se poate adresa unui nivel comun tuturor, caci fiecare se afla la un alt nivel.
Cu atat mai mult acum, cand manastirea noastra se mareste, si numarul membrilor obstii creste considerabil, pentru mine devine ca un lucru de neaparata trebuinta, iara si iara sa va repet: Ziditi aceasta manastire cu rugaciunea voastra, si nu uitati marele tel al mantuirii, chiar daca in viata de zi cu zi sunteti prinsi de treburile cele mai simple. Acest lucru netarmurit de mare se imbina cu cerintele zilnice, cat se poate de simple, oarecum intr-un chip firesc.
Atunci cand mintea noastra este cu de-a-ntregul indreptata catre Dumnezeu, cand nu avem alta viata, fara numai pe Dumnezeu, atunci ne slobozim de anumite forme exterioare, numite de obicei “canon” sau “pravila”. Pravila, fiind ceva ce trebuie obligatoriu sa se repete ani, zeci de ani de zile, ramane totusi si de neaparata trebuinta, si ceva care stramtoreaza. Apostolul Pavel o spune simplu: “Nu dreptului este pusa legea”. [1] Cine vrea sa fie povatuit de Duhul Sfant, acela nu trebuie si nu poate sa se lege cu pravile.
Orice as spune in prezenta celor din afara, inclin mereu sa ma intreb: Inteleg ei oare ce este monahismul? Caci monahismul, asa cum il constientizeaza oamenii, nu corespunde nici pe departe cu adevarata maretie a acestei culturi. Aceasta cultura a duhului – este nevointa noastra. Noua tuturor ne este de neaparata trebuinta sa ne dezvoltam pana la a auzi fara gres glasul Domnului – nevointa care cere necontenit, zi si noapte, atentia launtrica. Astfel viata simpla, in cele din afara, devine o necontenita impartasire cu Dumnezeu. Cei ce vin din exterior nu pot vedea adevaratul proces al vietii noastre. Chiar atunci cand ne adunam singuri, nu ajungem totusi la unimea duhului: nu pentru ca nu voim, ci pentru ca experienta noastra difera. Si fiecare intelege lucrurile in limitele experientei lui.
In ce priveste pe cei nou-veniti, i-am recunoscut ca fiind inruditi cu noi in duh. Si bineinteles ca ne revine sarcina de a-i include in viata noastra, pentru ca fratia noastra sa devina ca un singur om.
Daca ne vom insusi acest gand, atunci vom indeparta toate neintelegerile de multe feluri. Atunci va disparea orice urma de “concurenta”, si toata buna faptuire, tot cuvantul cel bun va zidi manastirea noastra, o va intari. Si dimpotriva, tot cuvantul care este manifestarea neputintei noastre, a patimilor noastre, iar nu a voii Dumnezeiesti, naruie manastirea. Nu uitati aceasta, rogu-va! Ma simt nevoit sa va vorbesc cu insistenta despre acestea, pentru ca, oricat ar parea de curios, inca nu simt ca voi toti faceti asa cum va cer – adica sa va rugati pentru toti si pentru fiecare, si pentru viata noastra de obste, si pentru fiecare in parte. Daca ati fi primit gandul meu, viata noastra ar fi decurs cu totul altfel. Incerc sa dobandesc un cuvant pentru a va lamuri mai limpede gandul meu. Şi vă spun adevărul: Acum eu nu aflu un astfel de cuvânt, pentru că [noi] încă nu am dobândit cunostiinta că în viata mănăstirii de obste se exprima forma ideală ă vieţii omeneşti pe Pământ.
Sa luam pildă din cuvintele celui nesfârşit de preţios Părintele nostru duhovnicesc Siluan. El spune că sunt unii cărora li se încredinţează ascultarea de a fi împăraţi, altora de a fi patriarhi, celor de-al treilea – de a săvârşi vreo lucrare mai puţin de obşte, specializată, chiar de ar fi simpli tâmplari. Şi în continuare scrie: „Şi toate acestea sunt neînsemnate“. [2] Uitaţi-vă cât de slobod era omul acesta de orice zavistie, de orice concurenţă, de orice lepădare a aproapelui.
Să mă ajute Dumnezeu să lămuresc acest gând. Când prin rugăciunea voastră pentru toţi si pentru fiecare începe să crească în voi conştiinţa nevoii neapărate a unirii noastre în Dumnezeu, atunci vă veţi afla pe adevărata cale. Vă puteţi ruga şi în chilie, vă puteţi ruga şi în vremea slujbelor noastre. Neîncetat rugati-va! Am incercat să scriu acestea în cărţile mele, începând cu prima, care este cea mai importantă – despre Sfântul Siluan. Când fiecare îşi săvârşeşte ascultarea pe care o are, conform cu darurile proprii, atunci dispare orice motiv pentru vreo concurenţă sau invidie sau altceva asemănător. Fiecare bună făptuire, de oricine ar fi săvârşită, devine viaţa noastră, dacă ne mântuim.
Să-mi ajute Domnul să găsesc cuvinte, iar vouă să vă ajute Domnul să moşteniţi câteva principii ale marii culturi, aş zice ale celei mai măreţe dintre toate culturile cunoscute omului pe Pământ. Cu satisfacţie am auzit cuvintele unuia dintre noii membrii ai frăţiei noastre, care zicea: ,,Trăirea împreună cere multă înţelepciune de la fiecare dintre noi”. Om tânăr, suflet tânăr, dar iata, el a înţeles că nu lucru mic este. Gândiţi-va că Domnul spune ucenicilor: „Dacă voi veţi avea dragoste între voi, atunci veţi fi ucenicii Mei, şi toţi vă vor cunoaşte ca atare, adică ai Mei ucenici.” [3] De aci, rogu-vă, înţelegeţi extrema importanţă a depăşirii unui oarecare egoism. Orice s-ar face – toate trebuie să facă parte din viaţa noastră cea mântuită. Iar dacă în noi trăieşte această conştiinţă, atunci veţi vedea că viaţa va curge întru cu totul alt chip. Pe Pământ sunt mai mult de patru miliarde de oameni. Dar iată că nouă Domnul ne-a dat să ne aflăm un mic grup de oameni, adunaţi prin unimea credinţei noastre în Hristos Iisus. Şi fie ca această mică parte din trupul întregii omeniri să fie grija fiecăruia dintre voi: Iată familia mea, iată viaţa mea, şi tot ce fac, voiu face spre a întări această viaţă.
Din unirea, şi din cea tare unire dintre noi, mare mântuire se va naşte. Rogu-vă, însuşiţi-vă această începătură, însuşiţi-vă această pravilă! Şi aşa să judecaţi în ce vă priveşte pe voi înşivă: Dacă noi trăim într-un mic grup de oameni, şi dăinuie elementeleunei oarecari comparaţii cu ceilalţi, sau concurenţe, întreceri ş.a.m.d., înseamnă că nu suntem încă pe calea cea bună. Luptaţi-vă cu un astfel de element, care dezbină viaţa noastră.
Fiecare om, cu toată personalitatea sa unică, este oarecum reprezentantul unei anumite clase sau unui anumit tip de oameni. Iar când ne vom învăţa, în limitele monastice, unirea, atunci voiu fi recunoscător lui Dumnezeu, şi atunci datoria mea va fi împlinită înaintea voastră. Aşadar, dacă voi în rugăciunea pentru viaţa mănăstirii noastre veţi ajunge ca, fie şi în parte, viaţa noastră să devină totuşi potrivit poruncilor lui Hristos, atunci va deschide Dumnezeu înaintea noastră uşile – iar noi vom putea cuprinde în inimă un număr neasemuit mai mare de oameni, şi cu neasemuit mai multă dragoste.
In ce constă greutatea poziţiei mele? – Eu mi-am luat asupră-mi o sarcină cu neputinţă de realizat: a fi canalul duhului părintelui nostru duhovnicesc Siluan. Eu insumi nu am dobândit starea lui. Dar voiesc ca voi toţi să dobândiţi tocmai starea lui Siluan: nu o oarecare gândire intelectuală, doar abstractă, ci o reală stare a duhului nostru. De aci, în vârtutea iubirii pentru fiecare mădular al familiei noastre, se va naşte o dorire de a asculta pe tot omul.
Noi nu putem ocoli legile vieţii de obşte a omenirii pe Pământ. Iar una din răsfrângerile lor constă în faptul că, deşi ne rugăm pentru toţi, într-o mai mare măsură ne rugăm pentru cei cărora le revine o răspundere mai mare, adică pentru igumen şi pentru duhovnic. Incercaţi să purtaţi în conştiinţa voastră gândul: „Un astfel de igumen, şi astfel de duhovnici ne-a dat Dumnezeu”. Şi învăţaţi-vă treptat să urmaţi lor, aşa încât conştiinţa noastră să nu ne învinuiască întru nimic. Şi atunci va veni încunoştiinţare de la Duhul lui Dumnezeu, că ne mântuim. Stareţul Siluan spunea despre aceasta în astfel de cuvinte: „Am început să fac precum m’a învăţat Domnul, şi mintea mi s-a curăţat, iar duhul mărturisea mântuirea”. [4]
Care este greutatea vieţii noastre bisericeşti? – Adesea cei ce ocupă poziţii de răspundere insistă asupra înţelegerii lor parţiale ca fiind de o desăvârşire finală, şi resping tot restul. Dar iată, Apostolul Pavel scrie că, deşi sunt diferite slujiri între oameni, dar toate trebuie să fie după Dumnezeu şi să ducă la unire şi la dragoste [5]. Orice ivire a dezbinării năruie viaţa noastră si nu ne aduce mântuire. Dacă cerem lui Dumnezeu ceva in rugăciune, şi altcineva, iar nu noi, o „realizează,” noi respingem orice gând că „De ce nu eu?”. Dumnezeu a auzit rugăciunea mea şi a săvârşit acea lucrare pentru care mă rugasem, chiar dacă altcineva a realizat-o. Şi dacă acea lucrare duce la slavă, atunci nu îi voiu zavistui slava: Primească el slava pentru cele săvârşite, iar mie important îmi este săvârşirea ţelului nostru de obşte. Iar ţelul nostru este unirea duhului într-un vecinic cuvânt al iubirii în Dumnezeul cel vecinic, atunci când vreme nu va mai fi, precum se jură Ingerul în Apocalipsă: Şi îngerul (…) s’a jurat (…) că vreme nu va mai fi. [6] Iar atunci nu va mai fi nici o clătinare, ci viaţa întreagă – şi a lui Dumnezeu, şi a tuturor oamenilor – este viaţa mea, chiar dacă eu nu am făcut nimic.
Inţelegeţi această nuanţă: Una este „să fie după voia mea”, asa cum ne dictează patima iubirii de cinstire, sau iubirii de stăpânire, sau tânjirea către stăpânire; şi alta, ca omul să fie slobod de această tânjire după stăpânire, iar atunci, oricine ar fi să facă o lucrare bună – „fie vecinic binecuvântat Numele Dumnezeului nostru!”
Poate veţi spune că vă vorbesc despre nişte lucruri nelimpezi, şi că ar trebui să dau drept pildă împrejurări concrete. Insă dacă luăm pilde concrete, vom pierde din vedere însuşi principiul vieţii.
Aşa cum am scris în carte, Stareţul Siluan, părintele nostru duhovnicesc, ţinea pravila următoare: Dacă după vedenia lui Hristos îi fusese dat să trăiască întreaga omenire în inima lui, atunci dorea să păzească acesta pentru tot restul vieţii. [7] Aşa şi noi, cu toate slăbiciunile noastre, în ciuda părerii despre noi înşine, trebuie cumva să ne slobozim de tot egoismul… Eu nu cred că o astfel de lucrare se poate săvârşi în câteva minute. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm mult, şi să suferim, şi să trăim aşa încât să pătrundă în fiinţa noastră ca propria ei însuşire şi stare…
In tot acest timp am încercat să vă vorbesc cerând lui Dumnezeu să vă descopere adevăratul cuprins al cuvântului meu. Rugaţi-vă, iar Dumnezeu vă va descoperi adevăratul înţeles a ceea ce am zis. Rugaţi-vă, şi încercaţi să vă însuşiţi aceasta.
Când vorbim în rugăciune sub formă de chipuri concrete, atunci în realitate rugăciunea noastră este încă nedesăvârşită. Rugăciunea mai presus de chipuri concrete – iată mintea curată. Când vom trece în cealaltă sferă şi vom trăi de acum în afara vremii şi în afara întinderii, mai presus de vreme şi de întindere, acolo nu vor mai fi chipuri concrete, ci numai o stare mai presus de orice formă. Iată pentru ce este aşa de greu să vorbim, exprimând acestea în cuvântul nostru... Şi deci, rogu-vă, fără a fi văzuţi de cei ce vin la noi, adică fără a vă manifesta în exterior – rugaţi-vă neîncetat, şi pentru cei ce ne cercetează, şi pentru cei vii, şi în general pentru întreaga noastră făptură. Iar atunci rugăciunea, purcezând de la lucruri simple, lucruri mici şi de toate zilele, treptat se va înălţa pana la rugăciunea pentru lumea întreagă. Rugaţi-vă şi pentru mine. Treizeci de ani am tăcut, şi de-abia acum, înaintea ieşirii mele, m-am hotărât să vorbesc.
Şi să facă fiecare dintre voi totul ca pentru propria familie. Tatăl sau mama îşi trăieşte întreaga familie în inima sa, pe toţi copiii împreună, toate împrejurările de obşte, iar copiii, fără nici o grijă, se ocupă de câte ceva în parte…”
[1] Cf. 1 Tim. 1:9.[2] Intre iadul deznădejdii…, op. cit., p. 102.
[3] Cf. Io. 13:35
[4] Intre iadul deznădejdii…, op. cit., pp. 177 şi 170
[5] Cf. 1 Cor. 12:6 şi urm.
[6] Cf. Apoc. 10:5-6.
[7] Cf. Viaţa şi învăţătura…, op. cit., p. 225
- Cuviosul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…”
- “Fratele meu este viata mea”
- “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE
- Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
- E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (1)
- SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Privind icoana Ta.
(tânguirea Maicii Domnului pictată de Irineu Protcencu)
Privind o, Maică la icoana,
Cu chipul Tău înlăcrimat,
Un gînd necruţător şi aprig
Î-mi strigă că-s un vinovat.
Că pentru mine chinul crucii,
L-a îndurat Domnul Iisus,
Şi lângă El fiind sub cruce,
Cumplit calvar şi tu ai dus.
Privesc înfricoşat la Tine,
Că mă simt foarte vinovat
Dar nici asprime nici mustrare ,
Nu văd pe chipul Tău curat.
Ce rană ai deschisă-n suflet,
Ce foc te arde , ce durere !!.
O, inimă cât rabzi în chinuri,
Privind la Fiul Tău cum piere.
Din ochi tăi curaţi ca cerul
În lacrimi focul se revasă
Şi gura stânsă de durere ,
Nu lasă ţipătul să iasă.
Ce foc Te arde înlăuntru,
Şi ce văpăi ţi-au făcut rană ?
Ce paloş inima-ţi străpunge
Fecioară fără de prihană ?
Cine’ar putea oare să spună,
Ce chinuri crunte’ai îndurat,
Ce doliu ţi-a cuprins făptura,
Şi ce adânc te-ai zbuciumat.
Iubirea Mamei care vede,
Cum piere Fiul ei pe cruce ,
Ce rană poate să producă ?
Şi-o inimă cât poate duce ?
Iubirea ta nevinovată,
Te ars adânc, greu şi mocnit,
Şi-n chinuri îndurai văpaia,
Ne blestemând ,ne osândind.
Câtă durere nestrigată
Ce foc brutal dezlăţuit
În toată grozăvia urii,
Lăuntrul tot ţi-au răvăşit ?
O tu aleasă a făpturii,
O tu chip nobil de nespus ,
Ce’ntreci orice închipuire,
în suferinţa ce ai dus !
O ,frumuseţea fără seamăn,
Podoaba sufletului Tău
E tot ce poate omenirea
S’aducă’n dar lui Dumnezeu.
În lacrimile Tale sfinte
E cel mai sfânt rod de iubire ,
Cel mai profund cântec de slavă
Şi cea mai sâfântă preţuire.
In ele porţi toată iubirea
Ce te-a legat de Dumnezeu,
Toată finţa şi calvarul,
Cel simte-n chinuri Fiul Tău.
Că n-a iubit pe’acestă lume,
Nici o făptură mai presus,
Mai sincer, mai adânc, mai tainic
Cum l-ai iubit Tu pe Iisus.
De’acea azi privind icoana,
Cu chipul Tău înlăcrimat,
Cu mânile’n durere srtânse
Mă simt atât de vinovat.
S-ar cuveni după dreptate,
Sa simt, să sufăr şi să plâng,
Să-mi spăl cu lacrimi tot păcatul
Iadul lăuntric să-mi distrug.
Să urc şi eu Golgota vieţii
Cu o fărâmă de iubire,
Pentru Iisus şi pentru Tine,
Prin fapte de mărturisire.
Dar ne-avînd lacrimi nici fapte,
Vin ros de-adâncă remuşcare,
La Iisus Domnul şi la Tine,
Să cer smerit azi îndurare.
Cuvântul
Cuvântul este o putere,
Cuvântul este un mister
Cuvântul este dar şi taină
Trimisă nouă de la cer.
Cuvântul poate-aduce lumii
Şi adevărul şi lumina
Cuvântul poate să înşele,
Şi să cultive-n ea minciuna.
Cuvântul leagă şi dezleagă,
Învie omul şi-l sfinţeşte,
Cuvântul taie şi ucide,
Distruge, spurcă, şi sluţeşte.
Cuvântu –aduce mângâierea
Şi bucuria şi iubirea
Pătrunde-n inimi şi cultivă
Frumosul, sfântul, mântuirea.
Cuvântul poate-aduce-n suflet
Puteri malefice cumplite
Ce nasc şi cresc un om satanic
Şi rele nemaiauzite.
Cuvântul ne-a desprins de tină
Şi ne-a unit cu Dumnezeu
Ne-a arătat ce nu se vede,
Prin Dumnezeu, Cuvântul său.
Cuvântul poartă-n el iubirea
Şi duce ruga noastră-n cer,
Cuvântu-i una cu fiinţa,
E gând, e viaţă, e mister.
Sfântul Ioan Evanghelistul
Ne-arată ce n-am cunoscut,
Şi ni-l prezintă pe Cuvântul,
Prin care toate s-au făcut.
La început a fost Cuvântul
Ce s-a născut din Dumnezeu,
Şi Dumnezeu era Cuvântul,
Şi noi l-avem din darul său.
Prin El sa făcut tot şi toate
Care cunosc un început,
Nimic din cele ce-s făcute
Ffără de El nu sa făcut.
Cuvăntul sfânt era lumina
Prin care lumea sa făcut,
Era în ea din începuturi,
Dar lumea nu la cunoscut.
El plin de har şi de iubire,
Într-ale sale a venit,
-Lumina cea adevărată-
Însă ai săi nu l-au primit.
Iar cei care-au primit lumina,
Şi cred în El sunt oameni vii
Şi El le-adat darul vieţii,
Lui Dumnezeu să-i facă fii.
Că nu din carne şi din sânge
Şi nu din poftă s-au făcut,
Ci de la cer prin taină sacră,
Prin Dumnezeu toţi s-au născut.
Din plinătatea Lui noi, oameni,
Har peste har din cer primim,
Prin El cunoaştem Adevărul
Pe Dumnezeu prin El îl ştim.
În el se află însăşi viaţa,
Şi- n El tot omul pe pământ,
Cunoaşte, creşte şi cultivă,
Tot ce primeşte, prin cuvânt.
În libertatea lui divină,
Ajungem sfinţi şi iubitori,
Sau slugi netrebnice şi Iude,
De Dumnezeu răstignitori.
Cuvântul nostru poartă-n lume,
Valoarea ce i-o dăruim,
Prin el primim pe veci osânda,
Sau totul, să ne mântuim.
Dăm viaţă-n fiecare clipă,
La milioane de cuvinte,
Dar câte-s rele şi spurcate,
Şi câte-s vrednice şi sfinte ?
Din limba vechilor cazanii,
Ne-am făurit un grai ceresc,
Dar mai e sfânt curat şi dulce
Azi graiul nostru românesc ?
Din inima fără prihană
Curg vorbe sfinte şi curate,
Ce-aduc lumină şi iubire,
Valori şi gânduri minunate .
Dar din adâncul de gunoaie
Din scîrna faptelor stricate
Ţâşnesc cuvintele ruşinii
Ce nasc doar poftă de păcate.
Cuvântul încă este liber,
Şi iată merge în mulţime
Şi –arată cum trăim, ce fapte
Şi cine suntem noi pe lume.
Cuvântul nostru poate duce
Prin el valorile cereşti,
Şi frumuseţea şi iubirea,
Şi forţa minţii omeneşti.
Şi poate duce duhul morţii,
Şi-al scîrnăviilor cumplite,
Prtând pe veci de veci creştine
Doar mărturii nelegiuite .
Când idealul vieţii noastre
Când idealul vieţii noastre
E doar plăcerea şi confortul ,
Şi îl cântăm şi-l facem artă ,
De cer ne-m despărţit cu totul .
Din ideal îl facem idol
-Fără să vrem şi dumnezeu –
Jertfindu-ne total şi-n toate ,
În taină pe altarul său .
Literatura lumii astăzi
E plină de eroi trupeşti
De sex , de doct şi de fantastic ,
Fără-nsuşiri duhovniceşti .
Talente mari ne cântă-n toate
Doar la nivelul strict lumesc ,
Dând un model ce n-are-n sine ,
Virtuţi şi chip Dumnezeiesc .
Azi senzualul şi mândria
Şi intelectul rafinat ,
Şi-nchipuirea cu fantasme ,
E genul care-i preferat .
Ecranul , muzica , abundă
În senzual şi în grotesc
În neruşine’n interesul
Prin care banii se-nmulţesc
Şi-n care viciul şi plăcerea
Îţi dau succes şi fericire ,
Şi-i idealul tuturora
Chiar dacă duce la piere .
Iorga spunea că doar cu-n viciu
Îţi faci prieteni mii şi fani ,
Dar cu virtuţi nu ai nici unul
Însă î-ţi faci destui duşmani.
De aceia azi se cântă viciul
În orice sferă de cultură ,
Că-n orice viaţă cu pretenţii
Zac rele şi păcat şi ură .
Succesul public prin păcate
Şi vicii, este garantat,
Iar când talentul te ajută
Tu eşti eroul preferat .
Unde mai vezi valori umane ,
În scris , în filme sau cântate
Şi să n-abunde-n violenţă
În senzual şi-n mari păcate ?
Unde mai vezi eroi să-nalţe
Astăzi poporul în valoare ,
Prin Dumnezeu , virtuţi şi muncă ,
Prin adevăr şi prin răbdare ?
Unde mai vezi umanul astăzi
Să se înalţe în divin ,
Moral şi ziditor de suflet ,
Ca ideal şi ca destin ?
Mândria omului de carte
Prezintă totul complicat
Cu mii de sensuri vagi şi docte
Şi foarte-ades , ermetizat .
Citind culegi o bucurie ,
Săracă , goală, fără sens
-C-ai priceput ce vrea să spună –
Că-i doct, iar tu l-ai înţeles .
Dar nu vibrezi de energia
Ce ţi-o transmite-n Duhul Sfânt ,
Când a creat- trăind – frumosul
Prin dar divin şi prin cuvânt .
De nu te smulge din banalul
Mizer şi negru de păcate
Să te înalţe la divinul
Sublim în om şi în dreptate ,
De nu te-opreşte din căderea
În tot gunoiul omenesc ,
Ci te aprinde şi mai aprig
În senzual şi în trupesc ,
Efortul lor e pentru cărnuri
Nu-i pentru suflet, nu-i ceresc .
Păcatul le consumă darul ,
Şi-ntreg talentu-şi nimicesc .
Neânălţându-se cu duhul
Smintesc poporul şi-l coboară ,
Prin cele ce sunt sub osândă
Şi sufletele ne omoară.
Când idealul vieţii noastre
E doar plăcerea şi confortul
Şi ei ni-l cântă prin cultură ,
De cer ne-am despărţit cu totul.
Nu mai privim spre înălţime ,
Nu mai râvnim către dreptate
Spre Dumnezeu şi-a sa iubire
Ci spre plăcerea din păcate .
Eroii noşti-s plini de vicii ,
Nu-s în Iisus şi-n Dumnezeu ,
Nu ne înalţă ,ci ne cheamă
La sex, la patimi şi la rău.
Talentu-i dar ceresc în oameni ,
Spre-a duce duhul în sublim ,
Prin arta şi trăirea sfîntă ,
Prin omenesc şi prindivin .
Ce ideal avem noi astăzi ,
Şi unde-i rostul sufletesc ,
Unde-i înalta lui trăire ,
Adînc, profund,dumnezeiesc .
Ne facem ideal profitul ,
Confortul luxul şi plăcerea ,
Dispreţuind pe tot sărmanul
Şi înmulţindu-ne averea .
Trăind distracţia de astăzi
Cu toţii devenim mai goi ,
Mai inumani, mai răi, mai lacomi
Şi fără Dumnezeu în noi .
O Doamne oare pentru asta
Ai pus talent în om şi dar ,
Să facem patimile idol ,
Şi inima în el altar ?
Consumul e-n toate
Consumul e-n toate: e-n cele ce sunt
Si-n cele ce maine vor plange sub soare,
Ne pune in palma felia cu unt,
Ne da Dumnezeul, ca leac, cand ne doare –
E plata ce vesnic nu moare…
Consumul e-n toate: e vesnic, imun,
E-al lui viitorul cu forta lui multa,
In fata lui muntii cei mari se supun,
Din suflet va face doar carne de tun,
Si omul de dansul asculta…
Consumul e-n toate: si banul e-n tot,
Cei mari sa conduca, cei mici sa se plece –
Fii omule, fiara, idiot, sau coiot,
Intrece-te, lupta, ia prada, fii rece
Si da-le la altii la bot…
Consumul e-n toate: in cele ce sunt
Si-n cele ce maine vor plange sub soare,
Amar si de prunci, si amar de carunt,
El lanturi va face din om, inchisoare,
E Raiul aici, pe pamant…
A procedat Parintele Sofronie, cu ucenicii, cand le-a impartasit aceste mari lucruri si lamuriri despre rugaciune si grija pentru ceilalti frati de credinta, ca si Domnul cand ii lua mai deoparte numai pe Apostoli si le talcuia si explica pildele si parabolele Sale care erau mai greu de inteles de la prima auzire si pe care lucru nu-l facea cu ceilalti oameni din multimile care il insoteau.
Sunt invataturi si Adevaruri in Crestinism care nu se pot pricepe cand crestinul este inca prunc cu mintea si intinat cu inima.
Ba chiar sunt adevaruri mai mari pe care nici unii “pastori” de mir (si chiar monahi) in sutana nu le pot intelege caci mintea lor nu se gaseste mereu in starea optima si luminata si curatita de ganduri si patimi si desprinsa de treburile si grijile “Martei”, si fereasca Domnul uneori de gandul de inavutire …, ca sa poata sa le inteleaga.
Chiar Apostolilor le-a spus Domnul (IOAN cap.16, vers.12-13): “Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi, Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.”
Este imprudent sa descoperi MARI INVATATURI crestinilor incepatori si proaspat intorsi din calea pacatelor care nu pot sa le priceapa (caci aun inca mintea saracita si ranita si intunecata si slabanogita de cugetarea desarta de pana atunci) si cu atat mai mult este neintelept, si cu atat mai mult este gresit sa vorbesti despre Crestinism (cum spunea Sf. Ignatie Briancianinov) cu oamenii necrestini sau apostati sau puternic secularizati si repaganizati de duhul lumii, si care dispretuiesc Crestinismul, caci atunci se implinesc Cuvintele Domnului si anume ca “SE ARUNCA CELE SFINTE Porcilor si Cainilor, iar acestia se pot intoarce apoi impotriva celor care le-au auncat Diamantele Evanghliei, si pot sa-i sfasie (cf. MATEI, cap.7, vers.6)”.
OBLIGATIA Tacerii prudente si plina de circumspectie si discretie si grija atenta, asupra unor invataturi si aspecte adanci despre realitatile nevazute si etapele dificile ale caii mantuirii, despre lupta cu patimile si demonii si atacurile vrajitoresti si despre alte lucruri specifice mari ale Razboiului Nevazut, a fost pastrata si implinita cu grija de toti mari nevoitori si crestini lucratori din toate timpurile Bisericii, nu atat pe motiv ca sa nu se laude sau se mandreasca cu astfel de inalte invataturi pe care le aflasera din Experienta proprie, ci pentru ca de cele mai multe ori erau foarte putini cei care ar fi putut sa priceapa ceea ce patimneau si experiau si sufereau si infruntau si prin ce lupte si stari treceau ei, acesti Sfinti Parinti Nevoitori.
Dar tot asa a fost valabila in toate veacurile, incepand de la Sfintii Apostoli si pana la Parintele Sofronie, pentru fiecare Sfant Parinte si chiar pentru fiecare crestin (dar cu deosebire pentru clericii care au primit in mod official prin hirotonie “mandatul” si sarcina binevestirii si predicarii Invataturii lui Hristos), OBLIGATIA desoebit de apasatoare si plina de responsabilitate de a vesti cu timp si ne la timp (adica nu numai cand intr-o stare de sanatate si comfort si prielnica de a le spune altora, ci si in stare de boala, necaz, sracie sau in primejdie de a suferi pentru adevarurile destainuite) Invatatura si Evanghelia Domnului oricui ARE NEVOIE DE EA (nu celor care nu au nevoie…si mai ales batjocoritorilor, caci nici Hristos Domnul si Adevarul Intrupat nu s-a dus la greci la Atena si nici la castrele legiunilor soldatilor romani ca sa le predice Evanghlia Sa, desi si acestia ar fi avut mare nevoie de ADEVARUL LUI).
Sf. Ap. Pavel a spus despre sine : “vai mie daca nu voi BINEVESTI Evanghelia”…(1 Corinteni, cap.9, vers.16), in alt loc spune: ” Pe El (pe Hristos) noi Îl vestim, sfătuind pe orice om şi învăţând pe orice om, întru toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe tot omul, desăvârşit, în Hristos Iisus (Colosseni, cap.1, vers.28), iar Sf. Ap. Timotei, acelasi Sf. AP. Pavel ii “porunceste” Sf. Ap. Timotei: “Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura.” (2 Timotei, cap.4, vers.2).
Tot in Sfanta Scriptura, in Cartea Fpatelor Apostolilor (cap.11, vers.19), ni se spune ca la inceput CUVANTUL EVANGHLIEI, nu era vestit de catre iudei, nimanui, decat doar iudeilor, si in ascuns si cu grija si prudenta, asta insemnand duhovniceste pentru noi cei de azi, ca si noi trebuie sa nu vorbim despre lucrurile si realitatile duhovnicesti decat acelor oameni care sunt si ei DORITORI de imbunatatire si indreptare lantrica si mantuire si care cred (sau pot sa vina la Credinta daca au o anumita predipozitie prielnica si Duhul lui Dumnezeu le cerceteaza inima, cum spune Printele Paisie Aghioritul…ca Duhul Sfant le cerceteaza inimile oamenilor necredinciosi sau rataciti de la Calea Manturii ca si Fiul cel pierdut, chemandu-i la pocainta de cel putin 4-5 orin in viata) in Domnul Hristos si in Invatatura Lui si in Invatatura Apostolilor si Episcopilor Lui cei adevarati.
II multumim Domnului ca dupa 30 de ani “de tacere”, Parintele Sofronie a vorbit fiilor sai monahi si prin intermediul lor si celorlalti oameni, invatandu-ne pe toti sa PUNEM IN APLICARE si lucrare sfatul si indemnul sau de a afla si gusta DIN BUCURIA SI PUTEREA FRATIEI ORTODOXE, cu fratii care au si nutresc aceleasi ganduri si simtaminte si griji si aspriartii duhovnciesti ca si noi….
Domnul sa ne miluiasca pe noi toti!
Invatura aceasta mare DE A PURTA GRIJA DE “FRATIA” DUHOVNICEASCA, de cresterea si intarirea ei intre fratii unei comunitati duhovnicesti, nu este asa de usor de inteles de catre multi crestini, unii dintre ei venind de ani buni de zile la Biserica la Slujbe, dar care HABAR NU AU, ce inseamna bucuria partasiei cu alti frati de credinta, ci care se inchid mereu in carapacea unui teribil egoism si individualism si nu ii cerceteaza si viziteaza pe fratii lor de parohie ca sa se bucure duhovniceste unii de altii, nici macar o data in viata.
Parintele Staniloae spunea in cartile sale ca de ar fi cu putiinta sa se faca Biserica pe fiecare scara de bloc, ca partasia intre cei care ar veni intr-o asemenea biserica sa fie cat mai intima, ca intr-o familie duhovniceasca….
Iar IPS Seraphim Mitropolitul acutual al Germaniei, spunea o data la o conferinta tinuta in Bucuresti intr-una din “Serile FILOCALICE”, ca crestinii ravnitori TREBUIE SA SE GRUPEZE (reproduc nu “mot a mot”, ci aproximativ din memorie cuvintele acestui ierarh), pe familii, adica 4-5 familii de crestinii mai duhovnicesti si care traiesc cu constienta asumare si implicare launtrica, Calea Ortodoxa a Mantuirii, sa se “INFRATEASCA” si “UNEASCA” unii cu altii si sa se cerceteze si povatuiasca si intareasca si indemne si incurajeze si imbarbateze unii pe altii pe calea vietii. Mi-a placut mult de tot aceasta idee pe care am auzito de la acest mitropolit.
Si acest site, si alte asemanatoare cu el au un mare DAR si ROST, in afara de cel strict informativ, are darul de a INCHEGA si FORMA si “CIZELA” si “INTARI” o fratietate duhovniceasca si o UNITATE DE VIZIUNE DE GANDIRE si INTELEGERE a CAII MANTUIRII si a lumii in care traim.
Cata vreme stii ca si alti frati ortodocsi au si impartasesc si apara si propovaduiesc si lupta pentru aceleasi adevaruri si valori si lucruri folositoare ca si tine, atunci O BUCURIE NESPUSA iti inunda sufletul si iti imbarbateaza viata!
Aceasta este BUCURIA FRATIEI duhovnicesti, pe care bucurie nu o cunosc atat de multi oameni!
DA! cu adevarat PUTEREA noastra in viitor VA STA IN UNIREA NOASTRA “duhovniceasca” (si in primul rand si mai ales DUHOVNICEASCA) a celor care avem aceleasi convingeri despre lume si viata si care impartasim aceleasi griji si temeri si nelinisti despre MARELE NECAZ si MAREA STRAMTORARE care se apropie de noi cu pasi repezi si pe care le-a profetit Insusi Domnul Hristos in Evanghelie (cf. Enaghelia dupa MATEI, cap.24, vers.21).
UNIREA noastra si LUPTA noastra “DUHOVNICEASCA” impreuna unii cu altii impotriva raului ESTE ACUM MAI DE TREBUINTA ca in oricare alta perioada a istoriei neamului romanesc, caci acum este amenintata insasi identitatea si fiinta si sufletul si CREDINTA neamului nostru si viitorul lui.
Stim ca la Infricosatoarea Judecata oamenii vor fi judecati pe NEAMURI SI LIMBI SI SEMNTII, iar acum in aceste vremuri se “joaca” si “se hotaraste” insasi MANTUIREA sau PIEREA acestui neam si Cinstirea sau CONDAMNAREA LUI ETERNA de catre Judecatorul si Imparatul Veacurilor – Hristos!
Si chiar daca nu ne vedem fata catre fata multi dintre noi, ci ne cunoastem “numai virtual” de pe acest site sau de pe altele, NE PUTEM totusi “aduna nevazut dar real, “in duh” si “IN DUH” (in Bucuria Duhului Sfant a partasiei celei fratesti)” unii cu altii si putem sa-i cerem mila si indurare si aparare si BIRUINTA asupra primejdiei pecetluirii, Domnului Nostru CELUI ATATOT PUTERNIC – IISUS HRISTOS!
(Fratilor, personal am o parere, si anume ca INSTIINTAREA pe care Parintele Iustin Parvu ne-a adus-o si toata “TREZIREA duhovniceasca” si chiar a opniei publice romanesti care a inceput sa se “urneasca” din loc in poporul nostru cu privire la PRIMEJDIA CIPURILOR si A PECETII diavolesti care se apropie si care este prezisa de Cartea Apocalipsei, a venit nu dupa mult timp DUPA CE SE INCEPUSE RUGACIUNEA CU PSALTIREA in tara (daca nu ma insel prin septembrie-octombrie anul trecut…) si la care rugaciune a chemat insistent tinerii si crestinii ortodocsi din tara asta si acest site ortodox si altele ca el.!
FRATIETATEA noastra duhovniceasca este “SCUTUL” NOSTRU DUHOVNICESC “antiracheta” (care apara Romania de “obuzele” si rachetele vrajmasilor nevazuti…). Un astfel de “scut” duhovnciesc nu au multe popoare de pe pamant, desi se trudesc cat mai multe dintre ele, sarmanele, ca sa-si constriasca numai “scuturi” militare si pamantesti, fara sa stie si sa se gandeasca ca mai trebuie sa se apere si de LEGIUNILE VRAJMASILOR DIN VAZDUH, care ii bombardeaza zi si noapte pe pamanteni cu sagetile lor cele aprinse (EFESENI, cap.6, vers.16) si indemnatoare la rau si pacate si nelegiuiri!
Ira RUGACIUNEA este ARMA “ATOMICA” SPIRITUALA, cea puternica a romanilor!
Da! fartilor, nu este o simpla metafora, ci o realitate duhovniceasca, o arma spirituala ADEVARATA, pe care romanii (impreuna cu domnitorii lor…) AU FOLOSIT-O IN TOATE VEACURILE si mai ales la vremuri de restriste, haideti sa incepem s-o folosim din nou…, dar nu asa razlet, ci CAT MAI MULTI si in UNIRE frateasca unii cu altii!!
Sa-l rugam pe Domnul sa ne lumineze mintea si sa ne dea din nou ravna sa ne folosim din nou de acest “scut” si de aceasta “arma” duhovneasca a RUGACIUNII cu PSALTIREA (dar si in alte forme, cu paraclisul Maicii Domnului sau rugandu-ne liber, cu cuvintele noastre, dar numai sa o facem cat mai apropiat ca interval de timp unii cu altii si rugandu-ne insistent PENTRU TARA NOASTRA…) acum cand insasi viitorul si mantuirea noastra si a copiilor nostri este in mare primejdie!
Asadar sa le avem pe aceste doua “SCUTUL FRATIETATII” si “ARMA RUGACIUNII” si Domnul Hristos isi va face mila de noi si prin noi si de alti oameni!
Amin!
Domnul sa aiba mila de noi toti!
De fratietate duhovniceasca avem nevoie poate mai mult decat de apa sau de aer, daca pot sa ma exprim asa. Acolo unde este unire nici vrasmasul nu poate birui usor. Exista insa incercari si ispite , poate chiar pacate, pe care crestinii le fac chiar si fata de cei cu care sunt infratiti duhovniceste. Ce vor face atunci? Ma gandesc ca trebuie depasite din acelasi duh de infratire , de dragoste si rugaciune reciproca , pentru ca oamenii sunt orice si oricumdar niciodata perfecti. Excelent articol . Multumim parinte!