PARINTELE SOFRONIE (†11 iulie 1993), fericitul “ARISTOCRAT” AL IUBIRII LUI HRISTOS: “Vom avea dragoste pentru ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei”

11-07-2016 Sublinieri

Father Sophrony from Essex

(icoana de Daniel Neculae)

Vedeti si:

***

x_86d471ff

Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre parintele sau duhovnicesc, “omul intru Hristos”

SOFRONIE SAHAROV,

ucenicul Sfantului Siluan Athonitul si duhovnicul sfant al manastirii Essex,

nascut intru viata vesnica pe 11 iulie (1993), in ziua in care IPS Ierotheos isi sarbatoreste ziua nasterii sale duhovnicesti prin Botez:

“Aşa cum este ştiut, în orice mănăstire autentică, viaţa cotidiană de obşte gravitează în jurul a două centre: biserica şi trapeza. Dincolo de ele, este chilia fiecărui monah şi ascultarea în care se nevoieşte. În căsuţa Stareţului nu se pătrundea uşor; eu am intrat o dată în bucătărioara sa pentru a-i da ceva ce-mi ceruse. Când mergeam spre grădina mănăstirii, treceam pe lângă căsuţa lui şi de fiecare dată păşeam cu adânc respect, cerându-i în inimă binecuvântarea.

L-am trăit însă pe Stareţ în biserică, mai ales în Sfântul Altar, în timpul slujirii Dumnezeieştii Liturghii, precum şi în trapeza mănăstirii.

Arhimandritul SofronieÎn fiecare duminică liturghiseam împreună în Biserica Tuturor Sfinţilor. Slujea Dumnezeiasca Liturghie concentrat la limită. Avea o mare intensitate lăuntrică, ca şi când inima i-ar fi atras întreaga minte, dar această intensitate nu i se citea pe faţă, care era mereu foarte senină, fără a exprima vreo nelinişte. Era semnul că mintea sa (nous) era despărţită de raţiune (logiki) şi liturghisea la jertfelnicul inimii, în vreme ce raţiunea ţinea tipicul Dumnezeieştii Liturghii. Odată, în timpul Antifoanelor de la Liturghie, se aşezase în scaun pentru a se odihni, şi vedeam că mintea i se cufundase în inimă, fără a pierde controlul simţurilor. Aceasta se vădea, pe de-o parte, din faptul că nu-şi înclinase capul în faţă, cum păţesc cei care aţipesc, iar pe de altă parte, că imediat ce a venit momentul Vohodului mic, s-a ridicat, arătând că raţional urmărea ce se petrecea în biserică, deşi mintea îi era cufundată în inimă. Fireşte, nu vorbea despre asta, nu spunea nimic despre experienţele sale.

În gesturile liturgice era măreţ, arătând umilinţă şi atenţie încordată către „locul” inimii. Când binecuvânta poporul simţeai că primeşti binecuvântarea. Mişcarea mâinii binecuvântânde era lentă, iar ochii săi urmăreau atent mişcarea mâinii. La aceasta ajuta şi vocea sa joasă și ritmul aşezat al ecfoniselor.

E lesne de înţeles că mulţi simţeau o adâncă umilinţă atunci când liturghisea Stareţul, şi au fost persoane care mi-au spus că vedeau şi simţeau Harul lui Dumnezeu, care îi călăuzea spre pocăinţă, plâns şi rugăciune.

Apoi, un alt loc important unde îl întâlneam zi de zi pe Stareţ era trapeza mănăstirii. La ceasul prânzului, Stareţul venea de la căsuţa sa însoţit de un monah, urmând aleea de piatră pe care el însuşi o proiectase cu câteva cotituri, spre a nu fi cu totul dreaptă. Această imagine a sosirii încete a Stareţului, pe fundalul înverzit al mănăstirii, cu copacii înalţi şi gazonul, era impresionantă.

Era întotdeauna liniştit şi mulţumit. Mânca într-un mod aristocratic. În toate se purta ca un nobil. Găsea întotdeauna moduri de a-i povăţui pe ceilalţi din bogata sa experienţă. Mi-amintesc că într-o zi citeam în trapeză din Pateric despre un monah care avea gânduri de hulă şi pe care Avva Pimen l-a sfătuit să-i grăiască împotrivă diavolului, ca şi când l-ar fi avut înaintea sa. Stareţul Sofronie a oprit citirea şi a spus:

„Şi acesta este un mod de a-l înfrunta pe diavol – dar, pentru un începător, cel mai bun mod de a-l înfrunta este a nu sta de vorbă cu el, a nu-l băga în seamă, căci e posibil să nu poată face față acestui dialog şi atunci va fi rău de el, adică i se va tulbura sufletul, căci diavolul îşi va lăsa amprenta lucrării sale şi va tulbura sufletul acelui om”.

În trapeză făcea urări celui care-şi sărbătorea ziua numelui sau altă aniversare. Spunea câteva cuvinte pentru sărbătorit, iar apoi dădea îndată semnalul ca toţi cei de faţă să cânte Kyrie eleison de trei ori, pe glasul 5, după cel aghioritic, dar într-un ritm mai lent.

elder-sofrony_1200dpiPe 11 iulie, Părintele Zaharia (căruia îi destăinuisem că era ziua Botezului meu), i-a spus Stareţului despre aceasta, iar el, entuziasmat, a spus-o fraţilor la masa de prânz. A mai spus şi că în Rusia obişnuiau să dea nume copilului după sfântul din ziua în care se năştea, dar era pentru prima dată când auzea că-şi prăznuieşte cineva ziua Botezului, a naşterii întru cele duhovniceşti. A cerut apoi părinţilor să cânte Kyrie eleison. După trapeză m-am apropiat de el să-i mulţumesc, și mi-a zis:

„La 40 de ani, când vei liturghisi, să pomeneşti şi numele meu.” I-am spus: „Şi sfinţia voastră, Ghéronda, să mă pomeniţi în Cer.” A răspuns: „Dacă ajung.” I-am spus: „Cred că veţi ajunge.” Și a răspuns: „Dacă ajung în Cer, mă voi ruga pentru întreaga lume, aşa cum spunea Stareţul Siluan.”

De obicei, după masă se mai apropiau de el pentru a-i cere binecuvântare fie călători abia sosiţi, fie dintre cei veniţi de mai multe zile şi care voiau să-l întrebe ceva, iar el le răspundea tuturor.

Într-o zi, după trapeză m-a chemat să-mi explice fresca Sfintei Treimi pe care tocmai o pictaseră. Observasem că pe chipurile pe care el însuşi le pictase se vădea sălăşluirea minţii în inimă, întreaga perspectivă fiind îndreptată către inimă şi exprimând isihia, liniştea minţii. În pictură, Stareţul îşi întipărea propria stare, pe sine însuşi. Mi-a spus:

„Ne străduim să punem culori şi reprezentări care nu se impun, ci se fac primite cu mulţumire. Folosim culori line, delicate.” Atunci i-am spus: „Înţelegeţi prin aceasta «dulci»?” A răspuns: Nu dulci, line. Dulceaţa nu-i întotdeauna bună.Am întrebat: „De ce?” Și mi-a răspuns: „Nu-i bună, aşa.”

În multe situaţii era concis şi nu stătea să mai despice firul în patru.

La câteva zile după ce-am ajuns la mănăstire i-am cerut Stareţului să avem o întrevedere personală. El a primit şi am mers la locul rânduit, adică în biroul de lângă Biserica Cinstitului Înaintemergător. Printre altele mi-a spus şi următoarele, pe care le-am aşternut în scris îndată după discuţie:

*

Sfanta_Treime

– Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana-ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi în Duhul Sfânt. Fiul trăieşte în Tatăl şi în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt trăieşte în Tatăl şi în Fiul. Această unitate nu anulează calităţile ipostatice specifice ale Persoanelor.

Şi noi am fost creaţi ca persoane, spre a avea comuniune cu Dumnezeul Treimic. Înlăuntrul nostru există principiul ipostatic. După păcat am devenit indivizi[1], egoişti. Acum însă, uniţi fiind cu Hristos, se pune în lucrare principiul ipostatic şi devenim cu adevărat persoane. Dumnezeu trăieşte în noi – şi noi în El. Avem dragoste pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii. Modul în care Dumnezeu Se exprimă ca Persoană este dragostea Sa, prin care a pogorât până la iad; şi persoana noastră se exprimă tot prin dragoste, dragoste ce pogoară până la iad, prin deşertare şi ură de sine.

Noi, creştinii, devenim persoane atunci când ne unim unii cu alţii în Hristos şi trăim, prin dragoste, în celelalte persoane. Astfel trăim treimic.

– Creştin ortodox este acela care are dreaptă slăvire, adică dreaptă credinţă, şi totodată dreaptă doxologie şi dreaptă rugăciune – adică unind credinţa cu rugăciunea şi cu slujirea liturgică.

Ca ortodocşi, credem şi-L slăvim pe Dumnezeu Cel în Treime, iubindu-L pe Dumnezeul Treimic. Aceasta este diferenţa dintre noi şi celelalte religii, care au un Dumnezeu uni-ipostatic.

Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele este o mărturisire de credinţă. Prin urmare, atunci când iubim pe Dumnezeu, Îl mărturisim.

– Celelalte religii şi sisteme filosofice concep şi construiesc noţiunea de Dumnezeu îndeobşte pornind de la om. În Biserica Ortodoxă însă, omul este cel perceput prin prezenţa lui Dumnezeu, de vreme ce omul este după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, dreapta cunoaştere a lui Dumnezeu este premisa cunoaşterii omului şi a soluţionării problemelor lui.

– Fiecare se mântuieşte într-un mod propriu. Propovăduirea Bisericii este generală, dar fiecare ia ce-i este de trebuinţă şi înaintează prin nevoinţă şi ascultare, adică prin împlinirea poruncilor lui Hristos.

– Vom avea dragoste pentru ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei. Pentru a înţelege ce anume îl frământă pe aproapele, trebuie să ne rugăm din inimă pentru el. Atunci vedem ce nevoi are şi ne îngrijim pentru rezolvarea lor.

– Dacă inima nu simte ceva, nu trebuie să grăiască.

– Când cineva vorbeşte unor monahi, singura temă pe care o poate pune în discuţie fără șovăire este tema ascultării. Ascultarea este temelia vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima sa devine foarte sensibilă şi poate surprinde problemele celuilalt, venindu-i în ajutor. Făcând ascultare de Stareţ, primeşti viaţa-tradiţie pe care acesta o are. Ascultarea are multe faţete: ascultarea de Tradiţia Bisericii, ascultarea de Episcop, ascultarea de Stareţ – şi în cele din urmă, ascultarea faţă de toţi, atunci când omul cedează în faţa voinţei celuilalt în lucruri mărunte, care nu constituie încălcări ale poruncilor lui Dumnezeu.

– Unii socotesc că monahii nu fac nimic. Pare aşa din pricină că monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi; monahii au o taină: centrul vieţii lor este Dumnezeu. Se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel devin şi ei – în Hristos – stăpâni ai întregii lumi.

Monah este creştinul desăvârşit.

*

x_892bfd18În zilele în care am rămas la mănăstire am avut prilejul să-l întâlnesc pe Stareţ fie din întâmplare, fie după un „plan” al meu, în special după-amiezile, când Stareţul ieşea din căsuţa lui şi, însoţit de câţiva monahi, făcea o plimbare pe aleile din curte sau pe drumul din afara mănăstirii. La fiecare întâlnire găsea să ofere un cuvânt duhovnicesc.

Îmi dădusem seama că orice întâlnire cu Stareţul, fie şi numai de câteva clipe, era izvor de însuflare, căci cuvântul pe care-l rostea era de fiecare dată o fereastră prin care se putea întrezări un tărâm ceresc şi veşnic. Tot cuvântul său era theologic, prorocesc, îndemnând spre cele de Sus, deschizător de orizonturi duhovniceşti.

De pildă, într-o zi, întâlnindu-mă pe drum, mi-a arătat un stejar şi mi-a zis: Acest copac creşte încet-încet; mai întâi aruncându-şi adânc rădăcinile sale. Astfel se întâmplă şi cu monahul: creşte şi înaintează încet-încet, prin pocăinţă, aruncându-şi rădăcinile adânc pentru veşnicie”.

Altă dată i-am spus că, deşi este înaintat în vârstă, se află trupeşte într-o stare bună şi poate chiar să scrie. Mi-a răspuns, glumind: „Moisí avea 80 de ani când a început păstorirea poporului lui Israil!”

Îmi oferea, desigur, şi multe binecuvântări şi „trataţii” duhovniceşti. O astfel de „trataţie” mi-a lăsat o amintire foarte vie.

O grecoaică ce locuia în apropiere şi venea adesea la mănăstire cu întreaga familie m-a invitat să iau cina la ea acasă, împreună cu alţi doi părinţi. Când au venit să ne ia de la mănăstire, părinţii au spus că nu se simt tocmai bine, nemaiputând să vină. Femeia s-a mâhnit. Chiar atunci a trecut pe acolo Stareţul şi a întrebat-o de ce e necăjită. Aflând motivul, i-a spus: „De ce te amărăşti? Vin eu cu Părintele Ierótheos!” S-a bucurat mult.

Am plecat spre oraşul unde locuia. Pe drum Stareţul a cântat de mai multe ori Kyrie eleison şi ne-a spus diverse x_b4ba4b05cuvinte duhovniceşti. Când am ajuns acasă şi am intrat pe uşă, îndată a binecuvântat maiestuos, întocmai cum o făcea la fiecare Dumnezeiască Liturghie, şi a zis: „Pace casei acesteia!” A stropit camera cu agheasma pe care o adusese cu sine şi m-a rugat pe mine să stropesc celelalte camere. Apoi a şezut, i-a salutat pe copii cu un aer de copil, dar în acelaşi timp şi cu seriozitate. Le-a împărţit ciocolăţele, arătându-le dragoste. Era de părere că ar trebui să le vorbim copiilor ca şi când ar fi oameni mari, dar la nivelul înţelegerii lor. Ar trebui să-i luăm în serios, chiar şi atunci când se poartă uşuratic. Spunea că trebuie să ne raportăm la ei ca la persoane, căci atunci îşi dau seama şi ne respectă.

Printre altele, îmi aduc aminte că la masă, răspunzând uneia din întrebările gazdei, a spus că cel mai bun păzitor al copilului este mama. Ea ar trebui să-l însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să se roage pentru el. A mai spus că mama sa îi dăduse o cruce pe care o purta totdeauna, şi care-l ocrotise de multe primejdii prin care trecuse în viaţă. A continuat:

“Binecuvântarea şi rugăciunea mamei joacă un rol însemnat în viaţa copilului, căci mama îndeobşte se roagă cu durere. Şi când rugăciunea se face cu durere, este o rugăciune puternică”.

Stareţul Sofronie era peste măsură de nobil, nu numai prin fire şi obârşie, ci şi prin sensibilitatea sa duhovnicească. Pentru că L-a văzut pe Dumnezeu, iubea toate făpturile lui Dumnezeu şi în fiecare om vedea chipul lui Dumnezeu. Îi respecta şi pe copiii mici, care au inima curată. Nu voia să provoace nimănui întristare. O femeie i-a spus odată, plină de bucurie: „Ce-mi faceţi, Ghéronda?” Voia să spună: „Cum sunteţi, ce mai faceţi?” Acest „îmi” era semnul dragostei sale. Neînţelegând expresia, Stareţul a întrebat stânjenit: „Ce v-am făcut?” S-a liniştit când i-am explicat ce înţeles aveau în limba greacă cuvintele femeii. O altă femeie, pe când Stareţul o sfătuia cum să înfrunte o anumită problemă, a început să plângă cu suspine din pricina necazului pe care-l avea. Stareţul a întrebat-o cu nelinişte: Nu cumva v-am spus ceva care v-a rănit?” Aceste două întâmplări arată nobleţea şi delicateţea comportamentului său. De asemenea, tuturor le vorbea folosind pluralul […]”.

***

x_a993c3b4

[…]

Îndrumare duhovnicească

Stareţul Sofronie îl ajuta pe Balfour la îndemnul Sfântului Siluan, de aceea îi scrie: Eu nu îţi sânt duhovnic, nu îţi sânt Părinte, ci numai frate”. În cele mai multe situaţii, a fost intermediarul între Balfour şi Sfântul Siluan. Astfel a crescut între cei doi o legătură duhovnicească, legătură care de multe ori l-a îngreuiat pe Stareţul Sofronie, deoarece Balfour era nu numai un om inteligent, ci şi cultivat intelectual, şi era dificil de îndrumat. Într-una din scrisori, Stareţul îşi mărturiseşte ezitarea şi neliniştea în legătură cu aceasta.

Altundeva vorbeşte despre caracterul kenotic-jertfelnic al paternităţii duhovniceşti, adică despre dificultatea întâmpinată de Părintele duhovnicesc în călăuzirea fiului duhovnicesc, îndeosebi când e vorba despre vinde-carea de patimi. În această situaţie, duhovnicul trebuie să-l primească în inima sa pe cel pe care îl îndrumă, şi să-şi asume ispita aceluia ca pe o problemă a sa personală. Însă această jertfă întâlneşte de multe ori împotrivire din partea celui îndrumat.

Răspunderea paternităţii duhovniceşti este foarte mare, şi presupune multe jertfe. Stareţul o exprimă într-un mod foarte grăitor:

„Recunoscându-mi propria neîndestulare, mult m’am rugat lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să mă slobozească de la lucrarea ce-mi depăşeşte puterile, de a-ţi fi cumva sfetnic duhovnicesc, dar până acum nu a fost bunăvoirea lui Dumnezeu să mă sustrag de la această trudă, şi de aceea, cu mâhnire şi cu durere şi cu lacrimi, am purtat cât am putut acest jug. Gândurile necontenite pentru matà, scrisul scrisorilor noaptea, după o istovire limită în urma privegherilor de noapte, mi-au sfâşiat de tot liniştirea.

Simte răspundere şi de aceea este atent să nu săvârşească vreun rău şi să-i producă vătămare sufletului:

„Dacă eu voiu greşi împotriva matale, dacă din pricina mea, cel mai ticălos dintre toţi oamenii, sufletul matale va cădea de la mântuire sau numai de va suferi vătămare, cine apoi îmi va da lacrimi să înduplec pe Domnul pentru matà şi pentru mine, când eu însumi sânt sărac şi lipsit? Fericită sarcină, dar grea!”.

Fiind înzestrat cu o mare sensibilitate, Stareţul se străduia să nu-l rănească pe aproapele său, mai ales pe cel cu care avea o legătură duhovnicească osebită. După o scrisoare pe care o trimisese, nota în următoarea:

După ce ţi-am trimis scrisoarea dinainte, duminică noaptea am plâns mult, gândindu-mă de ce îl necăjesc, şi îl scârbesc, şi îl mustru. Dacă fac aceasta, cine îl va mângâia în scârbele pe care le rabdă…”

Uneori simţea că oboseşte în această lucrare de călăuzire duhovnicească, pe care o trăia ca pe o slujire, fapt pentru care scrie: „Slujirea mea pentru tine se apropie de sfârşit”. Într-o altă scrisoare exprimă şi mai lămurit aceasta, spunând:

„Sufleteşte mă bucur să mă nevoiesc împreună cu matà, zice-voiu însă că îmi depăşeşte puterile. De multe ori m’am rugat ca Domnul şi Stăpâna să mă slobozească pe mine, neputinciosul, de jugul acesta, pentru că sufletul îţi este nestatornic, puţin-credincios. Vrăjmaşul este puternic pentru că noi slăbim în credinţă, iar dacă nu ar fi aşa, nevoinţa noastră ar fi nu numai fără trudă, ba chiar cu bucurie”.

În aceeaşi scrisoare către Balfour, văzându-i neîndreptarea sufletului, îi scrie într-un fel foarte aspru:

„În scrisoarea dinainte îţi spuneam, iar acum repet, că dacă nu vei observa şi nu vei îndrepta ceva în sufletul matale, nu vei afla nu numai un adevărat duhovnic-părinte, dar nici măcar un simplu povăţuitor; ba chiar de-i vei afla, ei înşişi te vor ocoli”.

Sentimentul slujirii, al jertfei, al dăruirii de sine este legat de dragoste. Doar în atmosfera dragostei îşi poate lucra cineva paternitatea duhovnicească. Este vorba de dragostea cea în Hristos, izbăvită de patimi şi de voie proprie. Stareţul îi scrie lui Balfour:

„Acum, legaţi fiind cu vecinicile legături ale dragostei în Hristos Iisus, Domnul nostru…”. 

Şi încheie o altă scrisoare cu cuvintele:

„Cel dăruit matale până la sfârşitul zilelor sale…”

Altundeva scrie:

„Poţi să fii deplin încredinţat, desăvârşit încredinţat că eu nu te voiu uita şi nu mă voiu schimba în atitudinea mea faţă de tine niciodată, Dumnezeu împreună-lucrând. Iar aceasta nu pentru că aş avea ideea răspunderii pentru tine, nu, deoarece primesc poziţia Sfinţilor Părinţi în ce priveşte limitele şi condiţiile răspunderii duhovniceşti, condiţii, în cazul nostru, absente: ci pentru că există evenimente pe care nu le poţi şterge din fiinţa ta, căci ele sânt o parte esenţială a fiinţei tale”.

Această dragoste se manifestă îmbelşugat, mai ales atunci când Balfour îi scrie că este gata de necazuri şi de pătimiri:

„Sufletul meu arde de dorinţa de a te îmbrăţişa şi de a te săruta cu sărutare sfântă ca pe un nesfârşit de preţios, de iubit frate al meu…”

Deoarece dragostea este prin firea ei jertfelnică, după chipul dragostei lui Hristos, ea îl călăuzeşte spre o astfel de slujire răstignitoare. Iată ce scrie:

„Dar şi eu sânt gata multe să înfrunt pentru mântuirea matale. Cred Domnului Celui milosârd că, dacă nu ne vom clătina, vom fi împreună-fraţi pentru întreaga vecinicie; că după toate scârbele din lumea aceasta, împreună ne vom închina Lui şi Îi vom săruta sfintele Mâini, cele care ne-au făcut şi ne-au zidit”.

Într-un astfel de cadru, îi trimite neîncetat scrisori, spre a-l călăuzi. Toată cartea este o mărturie a acestei îndrumări ortodoxe săvârşită pentru Balfour, fiind de o mare însemnătate, deoarece la un capăt se află un theolog ortodox care a dobândit theologia prin nevoinţă, prin rugăciune şi prin arătarea lui Dumnezeu, iar la celălalt capăt, un om născut şi crescut în Apus, cu daruri intelectuale deosebite şi cu o personalitate foarte puternică. Scrisorile ilustrează toată această atmosferă. Într-una din ele, Stareţul scrie:

„Şi vremea a trecut, iar puterile mi s’au istovit. Pe apucate ţi-am scris zilele astea scrisoarea de faţă – ba ziua, ba seara, ba în bibliotecă, ba în chilie. Dacă Dumnezeu va rândui să mai vorbim încă, şi dacă vei dori aceasta, eu mă voiu bucura”.

Însă îndrumarea ortodoxă nu se săvârşeşte doar prin cuvinte rostite sau scrise, ci mai ales cu rugăciune puternică şi cu dispoziţie jertfelnică. De altfel, şi Hristos i-a învăţat pe oameni, a săvârşit minuni, dar la urmă a pătimit şi S-a răstignit pentru toţi, iar prin Crucea şi Învierea Lui Şi-a arătat dragostea Sa cea mare şi l-a tămăduit pe omul cel bolnav. În grădina Ghethsimani, prin rugăciunea Sa în care sudoarea Îi curgea ca picăturile de sânge ce cădeau pe pământ (v. Luca 22:44), a îmbrăţişat întreaga omenire în dragostea Sa dumnezeiască.

Şi Stareţul Sofronie, urmând lui Hristos, şi-a săvârşit slujirea pastorală cu rugăciune asemenea celei din Ghethsimani. Există multe pasaje în epistolele sale care vădesc acest lucru. Într-una scrie:

„Şi eu însumi mă rog pentru matà mai mult decât pentru toţi şi mai presus de toţi (deocamdată). Îţi făgăduiesc să mă rog pentru matà până la mormânt, iar de îmi dăruieşte Domnul un astfel de har mie, ticălosului, atunci şi după moarte mă voiu ruga pentru matà ca pentru cel mai preţios şi înfrăţit suflet”.

Într-o altă epistolă scrie:

„Mi-a devenit cu neputinţă să mă rog pentru mine singur, ci tot mereu mă rog pentru noi doi ca şi pentru mine singur, aşa s’a lipit sufletul meu de sufletul matale cel binecuvântat. În locul obişnuitei rugăciuni – «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pre mine, păcătosul», sau «Preasfântă de-Dumnezeu-Născătoare, mântuieşte pre mine, păcătosul», spun «miluieşte pre noi», «mântuieşte pre noi». «Greu ne este, Stăpână, ajută-ne, mântuieşte-ne, cu judecăţile carile ştii». Aproape neîntrerupt mă gândesc şi mă rog pentru matà; doar în somn, pentru un scurt răstimp, împotriva voii mele, îmi pierd amintirea despre matà. Întreaga pravilă, întreaga slujbă în biserică şi liturghia le-am prefăcut într’o rugăciune pentru frăţia ta”.

Într-o altă epistolă îl încredinţează că se roagă pentru el din dragoste şi nu pentru a-i împovăra sufletul cu vreo oarecare obligaţie. Stareţul era întotdeauna sensibil la aceste aspecte şi nu voia să primească recunoştinţa din obligaţie a aproapelui său, căci preţuia foarte mult libertatea.

Iar atunci când Balfour simţea o oarecare cercetare a Harului lui Dumnezeu, Stareţul îl încredinţa că aceasta nu i se datorează lui.

De multe ori însă, Stareţul simţea că rugăciunea sa pentru Balfour întâmpină greutăţi şi oprelişti, şi aceasta îi sporea durerea. Într-o epistolă scrie:

„De câte ori nu mi s’a întâmplat să ajung până la neputinţă, rugându-mă necontenit pentru matà. Doamne, cât de schimbăcios, nehotărât, neîncrezător este sufletul matale! Când te împotriveşti vrăjmaşului în gând, atunci chiar dacă este greu, cu nevoinţă, totuşi mă simt bine a mă ruga pentru matà; uneori însă, aproape că de bunăvoie înclini către partea vrăjmaşului şi te laşi dus în nu ştiu ce hău întunecat, şi atunci sufletul meu se scârbeşte şi inima mă doare”.

Într-o altă scrisoare notează:

„Vineri noapte, rugându-mă pentru matà, am plâns cum plâng pentru morţi. Dea-ţi Domnul bărbăţie, pentru a te smeri şi a răbda înjosirile şi celelalte dureri de neocolit.

Acelaşi lucru îl întâlnim şi în altă epistolă:

„Mă rog, şi simt uneori că îmi vărs puterea sufletului în nu ştiu ce hău. Iar atunci cu durere rog pe Domnul, ca El milostiv să-ţi arate pe altcineva, vreun rob al Său, care să poată a te ajuta; iar eu, neputinciosul, nici propriu-mi jug nu pot purta, iar pe alţii nu pot decât să-i duc în smintire. Mai mult nu pot”. (Adaos dintr-un manuscris: Dacă ai avea simţul duhovnicesc dezvoltat spre a desluşi unde este Adevărul şi unde prefăcătoria şi înşelăciunea, atunci poate ai fi înţeles în inimă că eu nu te mint. Aşa cum uneori Domnul ne dă Harul de a simţi neîndoielnic că El este Adevărul, când citim Evanghelia, cu precădere a Sf. Ioan. Cât este de mare bucuria şi fericirea în acel simţământ! Îţi voiu spune însă că numai cei ce vin din mare necaz cunosc acea bucurie. Astfel, fiind pe nicăieri, cel ce ieri şi-a părăsit păcatul şi încă nu s’a pocăit de el cum se cuvine, ba poate nici nu îl simte, de vrea să se afle la nunta Mielului, zadarnic doreşte. Îngerii nu-i vor îngădui intrarea).

Sarcina îndrumării lui Balfour era considerată de Stareţ ca o slujire ce se înfăptuieşte nu prin cunoştinţe intelectuale, nici prin raţionamente – ci printr-o experienţă personală; când îi scria, simţea ca şi cum şi-ar deşerta sufletul.

Între cele două posibilităţi, aceea de a-i fi de folos lui Balfour, descoperindu-i propriile experienţe, şi cealaltă, de a nu se păgubi pe sine, Stareţul o alege pe cea dintâi. De asemenea, îi cere lui Balfour ca însuşi să se roage lui Dumnezeu pentru el spre a-i trimite Harul Său, căci, precum scrie, nu mai avea de mult vederea Domnului. Astfel, îndrumarea se săvârşeşte în cadrul acestor veniri şi ascunderi ale Dumnezeiescului Har.

Faptul surprinzător este că, în timp ce îndrumarea este înfăptuită cu dragoste jertfelnică de un Stareţ văzător-de-Dumnezeu, totuşi Balfour părăseşte în cele din urmă Biserica pentru o perioadă îndelungată, căci nu putea face ascultare unor astfel de povăţuiri de-Dumnezeu-însuflate. În aceasta se descoperă însemnătatea libertăţii omului, cea care nu poate fi încălcată nici de Însuşi Dumnezeu, nici de trimişii Săi. Desigur, dragostea pe care i-a arătat-o Stareţul nu s-a irosit, deoarece Balfour s-a reîntors în Biserică şi s-a săvârşit în pocăinţă.

Într-o epistolă către Balfour, datată 29 Ianuarie 1962, Stareţul vorbeşte despre legătura dintre rugăciune, Harul Dumnezeiesc şi libertatea omului, referindu-se la o întâmplare petrecută cu o cunoştinţă comună, o femeie care s-a vindecat prin minune cu rugăciunile lui, însă, din pricină că nu şi-a schimbat radical viaţa – precum o cerea minunea –, boala i s-a întors:

„Mă aşteptam ca starea de sănătate a lui M. să se înrăutăţească din nou. De asemenea, mi-a fost cât se poate de greu din nou să cer lui Dumnezeu, căci prima mea nădejde fusese zădărnicită: ei nu renăscuseră. De fapt, rugăciunea pentru bolnavi, pentru însănătoşirea lor prin puterea de Sus, prin minune, este cu putinţă numai dacă se «făgăduieşte» pocăinţă, adică a-şi schimba fundamental întreaga viaţă, ca slava lui Dumnezeu să-şi afle loc în ei, ca tot restul vieţii lor să se petreacă de acum tocmai în planul slavei lui Dumnezeu”.

Stareţul punea un mare accent pe libertate şi respecta libertatea celuilalt. Era, cu adevărat, un aristocrat al dragostei şi al libertăţii.

[1] „Nicicum nu trebuie confundat conceptul de persoană-ipostas cu conceptul de «individuum», în greacă «atom» – «ne-împărţit». Mai mult, aceste elemente sunt doi poli ai fiinţei omeneşti. Una exprimă ultima treaptă a dezbinării din pricina căderii; cealaltă arată către «chipul lui Dumnezeu» întru Carele a fost plăzmuit Adam, în sânurile căruia potenţial se cuprinde întreaga omenire, acel chip care s’a înnoit cu venirea Logosului întrupat, Cel de-al doilea Adam.” (Pentru ascultare, în Naşterea întru Împărăţia…, p. 233). (n.red.)

(din: Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, “Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul”, Editia a doua, revazuta si adaugita, Editura Sophia, 2013, traducere de Ieromonah Teofan Munteanu)

635

Va recomandam si:


Categorii

Educatia crestina/ Copiii in Biserica, IPS Hierotheos Vlachos, Parintele Sofronie Saharov, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la “PARINTELE SOFRONIE (†11 iulie 1993), fericitul “ARISTOCRAT” AL IUBIRII LUI HRISTOS: “Vom avea dragoste pentru ceilalţi atunci când ne vom ruga pentru ei”

  1. Adevărat şi foarte folositor. Mulţumesc!

  2. Fericit acest David Balfour.
    Cat de frumos spune el despre sine, ca era ca un magarus care incerca sa tina pasul cu cei doi armasari, Parintele Sofronie si Staretul Siluan 🙂

  3. @ cititor:

    Parca mai mult nefericit s-a facut insa pe sine, din pacate… daca nu ar fi avut astfel de prieteni rugatori, nu stim cum ar fi si sfarsit. Oricum, viata sa ramane pilduitoare pentru ce inseamna trufia, indratnicia voii proprii si impietrirea inimii in fata sfinteniei si a jertfei. Mie mi se pare tragic.

  4. Care-i faza cu acest Balfour? Ce s a intamplat cu el in cele din urma? Pe internet gasesc putine informatii si mai degraba derutante. Unii zic ca ar fi fost agent secret britanic..:-s??

  5. @ Doroteea:

    Britanic catolic convertit la Ortodoxie, tuns in monahism si preot, apostaziaza si se leapada de tot, inclusiv de credinta insasi, in urma neascultarilor in lant si trufiei mintii… aproape duse la extrem, as zice (avand ca duhovnici si sfatuitori doi sfinti, practic, pe care ii trateaza, de la un moment dat, cu superioritate intelectualista). A devenit ofiter de contrainformatii in Armata Britanica si apoi diplomat in timpul razboiului. S-a casatorit… iar spre sfarsitul vietii, datorita rugaciunilor Parintelui Sofronie, se intoarce in Biserica, se pocaieste si este reprimit, dar ca mirean… Povestea sa integrala, impreuna cu intreaga corespondenta a Cuviosului cu el se gaseste in cartea Arhimandritului Sofronie, Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos (catre D. Balfour), Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006. Un fragment aici:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/07/16/arhimandritul-sofronie-scrisori-david-balfour-dogme-biserica-nevointa/

  6. @admin
    Multumesc!

  7. admin2,
    daca s-a sfarsit cu bine, tragedie nu mai este.
    Eu l-am numit fericit, pentru ca a avut parte de dragostea si rugaciunea Parintelui Sofronie ca nimeni altul.
    El, intr-adevar a facut cele pe care le spuneti mai sus, dar de cate ispite si sminteli nu a avut parte?

  8. Uff!
    Din graba, am trimis comentariul de mai sus, fara sa mentionez ca acuzatia de spionaj a fost doar o calomnie. IPS Hierotheos spune despre aceasta, la pagina142: “lucru care nu se confirma, devreme ce in Misiunea britanica s-a inregimentat abia dupa ce a parasit Grecia”
    Si in continuare, il citeaza pe insusi D.Balfor, dintr-o scrisoare catre Arhiepiscopul de Thyatira Metodie:
    “Ma aflu acum in varsta de optzecisi cinci de ani (scria in aprilie1988, cu un an si jumatate inainte de adormirea sa, petrecuta in octombrie 1989) si, in ultimii patruzeci si doi de ani de viata, am fost obiectul celei mai josnice calomnii, care, omeneste vorbind, mi-au distrus in mod ireversibil viata. Cu toate acestea, ascultand de Parintele meu duhovnicesc, Arhimandritul Sofronie, nu am raspuns niciodata si nu am rostit nici un cuvant in apararea mea, ci doar am invatat sa le primesc pe toate dupa cuvantul lui Hristos: Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor goni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea.”
    Aceasta scrisoare este marturia personala a lui Balfor despre faptul ca a fost si este calomniat prin acuzatia de spionaj – dar din pricina caderii sale prin lepadarea cinului preotesc, si-a dus viata in pocainta, facand ascultare de sfatul Staretului Sofronie si pastrand tacerea asupra tuturor clevetirilor rostite impotriva sa.”
    (din: Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, “Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul”, Editia a doua, revazuta si adaugita“, Editura Sophia, 2013, traducere de Ieromonah Teofan Munteanu)

  9. @ cititor:

    Pai fericit ar fi fost daca ar fi inteles si ar fi pretuit… In orice caz, nu e usor pentru cineva care s-a lepadat de monahism si totusi a murit mirean 🙁

  10. De dragul dvs (dar si al adevarului!) am recitit intreg capitolul despre D.B.
    Pana la sfarsit, a inteles ca a gresit si, de vreme ce face ascultare de Parintele Sofronie inseamna ca i-a pretuit si sfaturile, chiar daca foarte tarziu.
    Reiese clar ca a murit in pocainta – bucurie se face in Cer pentru un pacatos care se pocaieste, nu?

    In tot cazul, dreptatea e de partea dvs: FERICIT este Parintele Sofronie, pana ce va fi numit SFANT de Biserica.
    Imi cer scuze, am deviat mult de la adevaratul scop al postarii dvs. Asa este, rugaciunea naste dragostea! 🙂

  11. @cititor (#11)

    Hm… ciudat comentariu.

  12. @Doroteea
    Ei, si dvs acum! 🙂 Cred ca admin a inteles ce am vrut sa zic.
    Incerc si o explicatie pt dvs.
    1. Ma refer la capitolul al III-lea din cartea “Stiu un om intru Hristos,” intitulat “Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu”. Daca puteti citi acest capitol, veti intelege ce am vrut sa spun.
    2. Am folosit in mod nepotrivit cuvantul “fericit” in primul comentariu. In Biserica Ortodoxa, se spune despre cineva ca este Fericit atunci cand inca nu este canonizat. Cel mai bun exemplu este chiar Parintele Sofronie. Dar si Fericitul Augustin.
    Eu insa “il invidiez” pe acest David Baldfour pentru cat de mult l-a iubit Parintele Sofronie.
    3. Postarea este despre rugaciune si dragoste si eu cu palavrageala mea, am luat-o tare mult pe alaturea 🙁

    Acum, special pt dvs.
    Cu toata dragostea, va rog, cititi de la pagina 9 la 19 din introducerea la cartea pe care vi-a recomandat-o admin.
    https://drive.google.com/file/d/0B9qWsPkU2_sEUTZhd0NqYy1TWXc/view?pref=2&pli=1

  13. @cititor:

    Ok, scuze :). Nu intelesesem de ce contextul discutiei ar fi reclamat aici clarificarea distinctiei dintre ‘fericit’ si ‘sfant’.

    Am citit introducerea si nu numai. Pe mine personal m-a uimit mai ales aceasta uriasa capacitate de iubire si dedicatie a oamenilor induhovniciti. O dedicatie tenace, cu pretul sacrificiului de sine, doar pt ca celalalt (adica ‘altul’, nu noi, si nici cineva din familia noastra!) sa creasca. Pt ca toata aceasta iubire a parintelui nu s-a rezumat la un simplu sentiment izvorat dintr-o inima buna, ci la un travaliu duhovnicesc enorm – rugaciuni, privegheri, scrisori etc. – un travaliu care consuma propria fiinta. Aceasta capacitate de a iesi din sine mi se pare ca e cea care face diferenta dintre oamenii obisnuiti si sfinti, si e ceva care nu conteneste sa ma uimeasca si sa ma ingrijoreze deopotriva, pt ca imi dau seama cat drum e pana acolo…

  14. @ Doroteea: ma iarta ca intervin, dar aceasta uimitoare capacitate jertfelnica de iubire nu este un dat omenesc, ci doar rodul credintei, rugaciunilor si pocaintei parintelui – este vb de harul Duhului Sfant care face posibil acest lucru, care misca inima spre rugaciune, care calauzeste sufletul spre multe alte miscari duhovnicesti, spre cunoasterea si experierea lor; asa cum foarte multi dintre ei au spus, este coplesitor acest dar care nu poate fi tinut doar pt sine, ci trebuie impartasit cu ceilalti. Cu cat mai mult daruiesc din ceea ce primesc, cu atat primesc si mai mult. Desi incadrate in categoria misticului, teologie mistica, ele nu au nimic de-a face cu senzationalul sau supranaturalul asa cum sunt multi tentati sa creada la prima vedere. Este doar viata traita cu Hristos care sfinteste totul. Sunt foarte multe scrieri al Parintilor pe tema aceasta – par. D.Staniloae, Sf.Simeon Noul Teolog, Gheron Iosif Isihastul si multi altii.
    Daca ai ocazia, citeste Rugaciunea, experienta vietii vesnice a Arhim. Sofronie sau Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant a pr.D.Staniloae, precum si Ascetica si mistica ortodoxa – tot a parintelui Staniloae, Vedere duhovniceasca, Marturii din viata monahala – Gheron Iosif Isihastul.

  15. Doroteea,
    adevarat ziceti!
    De remarcat ca acele scrisori catre D. Balfour sunt scrise de Parintele Sofronie in perioada tineretii sale. Mai tarziu, Parintele ajunge asemeni Sfantului Siluan sa planga pentru intreaga lume.

  16. Multumesc, Carmen, pt recomandari!

  17. Pingback: Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS (II): “Cred că mântuirea lumii se face prin Biserica Ortodoxă. Biserica Ortodoxă este mereu asemenea lui Hristos Celui Răstignit. Şi noi suntem răstigniţi, nu răstig
  18. Pingback: Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS, despre planurile DUHOVNICESC, PSIHOLOGIC si TRUPESC, judecata si osandire, LUCRAREA LAUNTRICA si RAZBOIUL CU PATIMILE: “Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vo
  19. Pingback: PARINTELE RAFAIL NOICA, in a doua zi a Colocviului de la Iasi, PENTRU PARINTI si pentru cei care vor sa transmita altora adevarul: Cautati sa lucrati cu Dumnezeu ca sa deschideti inimile celorlalti spre a primi cuvantul! (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: “Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte…” – SFINȚII SILUAN și SOFRONIE în fața începutului CĂDERII DUHOVNICEȘTI a lui BALFOUR prin alegerea VOII PROPRII. Ascultare duhovnicească VS. discipl
  21. Pingback: Scrisori ale Părintelui Sofronie Saharov către Balfour despre HAR, LIBERTATE și despre CELE SUFLETEŞTI vs. DUHOVNICEŞTI. Ce putere are și ce nu poate să facă OMUL singur? | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX – 25 DE ANI DE LA NAȘTEREA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR. Adormirea unui sfânt și minunea vindecării copilului. REACTORUL NUCLEAR DUHOVNICESC ASCUNS SUB MANTIA SIMPLITĂȚII | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX – 25 DE ANI DE LA NAȘTEREA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR. Adormirea unui sfânt și minunea vindecării copilului. REACTORUL NUCLEAR… DUHOVNICESC ASCUNS SUB MANTIA SIMPLITĂȚII | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX – 25 DE ANI DE LA NAȘTEREA ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR. Adormirea unui sfânt și minunea vindecării copilului cu tumoarea pe creier. REACTORUL NUCLEAR… DUHOVNICESC ASCUNS SUB MANTIA SIMPLITĂȚII | Cuvântul Or
  25. Pingback: “Îndumnezeirea – împlinirea Sfatului Dumnezeiesc”. PĂRINTELE ARSENIE MUSCALU despre SFINȚENIE și chipurile de ÎNSTRĂINARE de la înțelegerea dreaptă a acesteia și de la CHEMAREA omului dintru început (VIDEO, TEXT – I) |
  26. Pingback: CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX – 25 DE ANI DE LA NASTEREA IN IMPARATIA CERURILOR. Adormirea unui sfant si minunea vindecarii copilului cu tumoarea pe creier. REACTORUL NUCLEAR… DUHOVNICESC ASCUNS SUB MANTIA SIMPLITATII | Cuvântul Ortodox
  27. Pingback: SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE DE LA ESSEX (†11 iulie) – PARACLISUL și SLUJBA. “Izbăveşte, Sfinte Sofronie, din toată nevoia pe cei care cu credinţă la tine vin, dorind solirile-ţi înflăcărate către Iubitorul de oameni” | Cuvântu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate