DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual (III)

Sa nu te crezi atat de intelept incat sa „stii mai bine”!

“(…) Pana acum, am citat exemple contemporane ale „intelepciunii exterioare” in Ortodoxie, dar se gasesc ilustrari folositoare ale acesteia si in trecut. Una dintre acestea se afla in sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, un Parinte al pustiei din Gaza veacului al 6-lea.

„Cunosc un om”, scrie Dorotei, „care a ajuns intr-o stare ticaloasa. Dintru inceput, daca vreunul din fratii sai ii graia ceva, obisnuia a-i raspunde: „Cine-i el? Doar nu-i [Sfantul] Zosima ori vreunul dintr-ai sai”. Apoi incepea a-i injosi, graind: „Dar cine-i Macarie [cel Mare], totusi? Niciunul nu este bun spre ceva, poata fara de Vasilie [cel Mare] sau Grigorie [Teologul]“. Iar apoi, la putina vreme, a inceput sa-i defaime si pe acestia, glasuind: „Cine-i Vasilie? Cine-i Grigorie? Nimeni nu e vrednic, fara numai [Apostolii] Petru si Pavel”. Si spusu-i-am: „Cu adevarat, frate, curand ii vei dispretui si pe acestia“. Si, credeti-ma, in putina vreme a inceput a grai: „Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i nimeni, fara numai Treimea cea Sfanta!” Iar astfel, intru sfarsit, ridicatu-s-a impotriva lui Dumnezeu – si acolo s-a oprit!“.

Acest calugar a sfarsit astfel deoarece incepuse cu iubire de sine in launtrul inimii sale si nu a vrut cu adevarat sa se schimbe; voia sa urmeze un anumit lucru exterior. Vedem aceeasi atitudine in zilele noastre, ce da glas unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul Simeon Noul Teolog. O, da! Il vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Si toti Parintii isihasti… Isihasm! si Rugaciunea lui Iisus”, si alte subiecte inalte – toate acestea sunt doar la suprafata.

A FI LEGAT CU TRECUTUL

Astfel de consideratii ar trebui sa ne faca sa-i pretuim si mai mult pe Parintii veacurilor recente (insa fara a-i transforma si pe ei intr-o moda!), care ne-au transmis Ortodoxia si ne invata cum sa ne apropiem cu cumpatare de Parintii vremurilor mai timpurii. Trebuie sa privim la noi insine: daca vedem ca avem ravna pentru Ortodoxie si inca nu suntem „legati” de linia care duce inapoi la Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, suntem in primejdie sa nu fim legati deloc de Parinti. Ar trebui sa existe o linie neintrerupta.

Mai putem inca gasi preoti „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din Lumea Veche, care nu s-ar gandi nicicand sa faca schisme si factiuni, sau sa excomunice (afuriseasca) pe cineva din pricina strictetii, care sunt indelung-rabdatori, care adesea nu spun nimic si sunt, prin urmare, criticati sau trecuti cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie sa cautam mai profund ca sa gasim ceva anume in acesti pastori si in Biserica, ceva ce nu este prea vadit din afara – chiar aceasta „legatura” cu trecutul.

Nu veti gasi multi oameni care sa va talcuiasca in amanunt aceasta. Trebuie, oriunde ati fi, sa incercati sa primiti acele lucruri care nu pot fi transmise intotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt insesi caracteristicile ce provin dintr-o inima calda si iubitoare: indelunga-rabdare, ingaduinta, ravna (dar nu una care sa devina critica fata de ceilalti).

De indata ce incepi sa afirmi ca „Acesti oameni nu fac lucrurile asa cum trebuie”, trebuie sa te opresti si sa-ti dai un avertisment launtric. Chiar daca e adevarat – asa cum se intampla adesea, intr-o anumita masura – aceasta atitudine critica este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicaieri.In cele din urma, te-ar putea aseza in afara intregii Biserici. Asadar, trebuie sa iti aduci aminte sa nu judeci sau sa te crezi atat de intelept incat sa „stii mai bine”. Din contra, incearca sa inveti, poate fara cuvinte, de la unii dintre oamenii pe care ii critici.

Ravna si entuziasmul nostru trebuiesc temperate de intelepciunea care ne vine prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, poate chiar si prin cel mai simplu preot de parohie, pe cai pe care trebuie sa fim indeajuns de subtili si rafinati pentru a le discerne, chiar daca nu ni se spune despre ele.

DEPASIREA IMPIETRIRII INIMII

Ceea ce spune Kireievski este foarte important: trebuie sa ne dezvoltam in launtrul nostru o filosofie ortodoxa de viata. Totul se gaseste la Sfintii Parinti, dar trebuie sa avem motivatia potrivita pentru a ne indrepta catre ei. Poti deschide Sfintii Parinti si avea aceeasi problema pe care o ai cu Scripturile: ai nevoie de cineva care sa ti le talcuiasca, deoarece ai gasit ceva neclar, sau nu detii intregul context, sau nu stii cum sa intelegi ce-a spus un Parinte, contrar a ceea ce a spus altul, si crezi ca ar putea exista o contradictie, si tot asa.

Poate exista un intreg taram al confuziei la Sfintii Parinti, prin urmare nu trebuie sa ii abordam cu obisnuita noastra cugetare rationalista. Trebuie sa incercam sa ne inaltam cugetele la un nivel superior, si calea spre a savarsi aceasta este sa ne inmuiem inima si sa o facem mai flexibila. Exista multe exemple in lumea protestanta, in care oamenii au inimi foarte blande si sunt, din dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalti oameni. Ca ortodocsi, nu trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.

Un filosof pre-crestin din China, pe nume Lao Tzu, invata ca lucrurile cele mai slabe biruiesc asupra celor mai puternice. Exista un astfel de exemplu chiar aici, la manastirea noastra: stejarii, care sunt foarte puternici si de neclintit, se prabusesc intotdeauna, rupandu-si crengile, in vreme ce pinii, care sunt mai flexibili, se prabusesc mult mai rar inainte de a putrezi.

Putem observa acelasi lucru in viata oamenilor. Cel ce crede in ceva atat de patimas incat iti va „taia capul” daca nu esti de acord cu el, isi arata slabiciunea. Este atat de nesigur de sine, incat are nevoie sa te converteasca pe tine, pentru a se asigura pe el insusi ca crede. Formele contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserica, ce sunt propagate de oameni care vor cu disperare sa se afle de partea cea dreapta, sunt de fapt incarcate cu slabiciune si nesiguranta.

Nevoia de a fi „drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului. Este importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima, care trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie sa il rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri prin care o putem dobandi. Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem – ca suntem reci. Astfel, sa nu incredem ratiunii si concluziilor mintii noastre logice, privind un lucru fata de care trebuie sa fim oarecum „slobozi”. Daca facem astfel, intrand in viata sacramentala a Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi va incepe sa ne lumineze.

SIMPLITATEA

Desi toate primejdiile mentionate pot parea inspaimantatoare, in realitate nu sunt asa. Chestiunea este una extrem de simpla. Deoarece suntem atat de complicati, cu mintile noastre moderne si reci, socotim ca trebuie sa gasim raspunsul undeva si sa il aratam cu degetul. Complexitatea intra in scena atunci cand ne consideram a fi inteligenti.

Singurul lucru care ne poate izbavi este simplitatea. O putem dobandi, daca ne rugam lui Dumnezeu in launtrul inimii sa ne faca simpli; daca nu ne consideram a fi atat de intelepti… (…) Daca se afla in apropiere vreun preot cu inima simpla, multumeste-i lui Dumnezeu. Socoteste ca deoarece esti atat de complicat, „intelectual” si capricios, ai avea multe de invatat de la el. Cu cat sporesti in Ortodoxie, citind, mergand la Biserica, din contactul cu alti ortodocsi, cu atat vei putea sa-ti „gasesti calea” in intregul taram al Ortodoxiei. Vei incepe sa vezi intelepciunea din spatele lucrurilor si a oamenilor pe care inainte i-ai respins. Vei incepe sa vezi ca, chiar daca oamenii ce poarta legatura cu trecutul nu sunt „intelepti” in mod constient, totusi Dumnezeu calauzeste Biserica. Stim ca El este cu Biserica Sa pana la capat; nu exista nici un motiv sa „intrecem masura”, sa cadem in apostazie si erezie.

Daca urmam calea simplitatii – neincrezandu-ne intelepciunii noastre, facand tot ce putem, dar constientizand ca mintea noastra, fara de incalzirea inimii, este o unealta foarte slaba – atunci se va petrece acel lucru despre care vorbea Kireievski: va incepe sa se formeze in noi o filosofie ortodoxa de viata.

Ne confruntam cu aceleasi piedici cu care s-a confruntat si Kireievski, doar ca intr-o masura mai mare. Vietuind in mijlocul culturii apusene, trebuie sa incercam sa asimilam o filosofie si o teologie provenita de acum aproape 2000 de ani, ce a ajuns cu totul indepartata si straina de lumea aceasta. Filosofia noastra ortodoxa nu trebuie sa devina o parte a unui fel de cult sau secte, ci mai degraba parte a vietii noastre cotidiene. Facand pasi mici si fara a crede ca putem ajunge undeva dintr-o saritura, putem pasi drept in Imparatia Cerurilor – si nu exista nici o pricina, pentru nimeni, sa piarda drumul”.

(integral la: PARINTELE SERAPHIM ROSE – Viata si practica ortodoxa – “Inaltarea cugetului, incalzirea inimii”)

***

FANATISM SI LIBERTATE LAUNTRICA

“28 Ianuarie/10 Februarie 1976

(…) Deja am vorbit cu L., ne-am si scris despre aceasta abordare rasfatata a Ortodoxiei – plina de palavre, care “stie ce se-ntimpla”, care are “raspunsul exact” la orice problema, conform cu ceea ce spun “specialistii”. Încep sa cred ca aceasta e problema ei principala, care nu îl priveste în mod direct pe parintele Pantelimon.

Un exemplu: ea este îngrozita de faptul ca T. a fost primita în Biserica [venind din romano-catolicism] fara Botez… “E gresit”, zice ea. Dar noi nu vedem nimic gresit; e de datoria preotului si a episcopului sa decida, si deci nu e treaba noastra (cu atit mai putin a ei). Rinduiala prin care ea fost primita a fost de mult aprobata prin iconomie, si poate ca în acest caz a fost cea mai buna solutie, deoarece T. ar fi putut ezita si mai mult în fata Botezului. Pogoramantul Bisericii a fost întelept. Dar L. ar vrea ca cineva “sa-i citeasca Vladicai Antonie hotarirea Soborului” pe aceasta tema. Dragul meu, el a fost aici, compunind hotarirea care permite explicit episcopilor sa se foloseasca de iconomie ori de cite ori doresc! Nu ne place deloc aceasta atitudine, pentru ca introduce în atmosfera Bisericii tulburari complet inutile. Iar daca are de gind sa-i spuna lui T. ca ea nu este cu adevarat o membra a Bisericii Ortodoxe, ar putea pricinui rani de nespus în sufletul ei.

Un alt exemplu: L. era foarte bucuroasa ca Q. a fost botezata [dupa ce fusese de mai multi ani membra a Bisericii Ruse din Diaspora]: în sfirsit, a procedat “drept”! Dar pe noi nu ne multumeste deloc aceasta atitudine, pentru ca vedem din partea ei un semn al unei imaturitati spirituale de proportii si un fanatism îngust din partea celor ce îl încuviinteaza. Sfintul Vasile cel Mare refuzase sa boteze un om care se îndoia de validitatea botezului sau, si aceasta deoarece el primise deja împartasanie de mai multi ani si era prea tirziu sa te îndoiesti atunci de calitatea lui de membru al Bisericii lui Hristos!

În cazul convertitilor nostri este evident ca cei ce insista sau sunt convinsi sa primeasca Botezul dupa ce au fost membri ai Bisericii încearca, dintr-un sentiment de nesiguranta, sa primeasca ceva pe care taina nu îl da: siguranta psihologica, o compensatie pentru vechile esecuri din vremea cind era deja ortodox, un abonament pe viata la “clubul” celor care au dreptate, o “corectitudine” duhovniceasca automata. Dar acest act pune sub semnul întrebarii Biserica si slujitorii ei.

Daca preotul sau episcopul care ar primi asemenea oameni ar gresi (atit de mult încit sa fie necesar apoi ca întreaga rinduiala a primirii sa fie savirsita din nou!), s-ar crea un soi de Biserica în Biserica, un cliseu care, spre deosebire de „cei mai multi episcopi si preoti”, are întotdeauna “dreptate“. Si desigur ca aceasta este cea mai mare problema de astazi – si chiar a vremurilor ce vor urma [subl. trad.]. Este foarte greu sa te lupti cu ea, pentru ca ti se ofera raspunsuri “simple si clare” la toate întrebarile, iar instabilii nostri convertiti gasesc ca acesta este raspunsul la toate nevoile lor.

Citeodata am vrea sa credem ca toata “problema parintelui Pantelimon” din Biserica noastra este doar o chestiune de accente diferite care, în final, nu vor fi teribil de importante. Dar cu cit analizam mai mult, cu atit ajungem sa credem ca treaba e mult mai serioasa decit atit, ca de fapt se formeaza un “sectarism ortodox” pe cheltuiala (si spre paguba) poporului nostru simplu. Pentru aceasta, cei ce sunt constienti de acest lucru, trebuie sa fie “ravnitori conform cunostintei”. În trecut, Biserica a supravietuit unor ispite mai mari, dar ne temem pentru convertitii nostri, ca nu cumva în simplitatea lor sa fie atrasi în vreo secta si/sau în afara Bisericii.

Dumnezeu este cu noi! Trebuie sa sporim în credinta”.

***

“Cel ce voieste sa ramina în adevarata traditie a Ortodoxiei va trebui sa fie ferm hotarit si rivnitor, fara a înclina spre fanatism, fara sa creada ca ar putea sa-i învete pe episcopii nostri ce sa faca. Mai presus de toate, trebuie sa ne nevoim sa pastram adevarata mireasma a Ortodoxiei, fiind macar putin “afara din lumea aceasta”, detasati de toate grijile si politica acestei lumi sau chiar de cea bisericeasca, hranindu-ne din mancarea nelumeasca pe care Biserica ne-o da cu prisosinta.

Bine scrie Batrinul Macarie într-o scrisoare: “Fanatismul limiteaza modul de gindire al omului, dar adevarata credinta da libertate. Aceasta libertate se descopera prin fermitatea omului în toate momentele de fericire sau de tristete”. Acea libertate este un semn al Ortodoxiei; iata si motivul pentru care iosefitii s-au despartit de Serghie în 1927: nu pentru o eclesiologie gresita sau pentru vreo încalcare a canoanelor, ci pentru ca el a lipsit Biserica de cel mai pretios dar al ei: libertatea ei interioara.

Dar, pentru a simti aceasta, trebuie sa avem mireasma Ortodoxiei. Sa nu o pierdem!”

(Din: “Ne vorbeste Parintele Serafim Rose. Scrisori”, Editura Bunavestire/Biserica Ortodoxa, 2003)

Legaturi: