DIN SCRISORILE LUI GHERON IOSIF: “Daca harul lui Dumnezeu nu lumineaza pe om, cuvintele sale, oricat de multe ar fi, nu sunt de nici un folos nimanui”

28 august – pomenirea adormirii Cuviosului Iosif Isihastul (1959)

Pentru Dumnezeu alerg, nu pentru oameni

“[…] Eu caut spre Dumnezeu, nu caut spre oameni, chiar daca ma injura, chiar daca ma batjocoresc, ma vorbesc de rau, chiar daca imi necinstesc numele, chiar daca zidirea intreaga se va porni sa strige impotriva mea.

Caci am vazut si am trait in multe feluri. Daca harul lui Dumnezeu nu lumineaza pe om, cuvintele pe care acesta le vorbeste, oricat de multe ar fi, nu sunt de nici un folos nimanui. Sunt auzite pentru moment si in clipa urmatoare cel ce le aude se intoarce iarasi ca un captiv la ale sale. Daca insa o data cu cuvantul va lucra si harul, atunci imediat se petrece schimbarea cu voia cea buna a omului, incat se schimba in chip minunat viata lui din clipa aceea. Aceasta se intampla cu cei care nu au auzul si constiinta impietrite. Cat despre cei care, auzind, raman tot in neascultare si in voia lor cea rea, acestora chiar daca le vorbesti continuu zi si noapte, chiar daca iti deserti toata intelepciunea Parintilor in urechile lor, chiar daca faci minuni in fata ochilor lor, chiar daca intorci Nilul inapoi, acestia nu vor avea nici picatura de folos. Ei doresc numai sa vina, sa stea de vorba, sa le treaca timpul, sa le fuga plictisul. Din acest motiv le inchid poarta. Sa ma folosesc macar eu prin rugaciune si isihie. Pentru ca rugaciunea cea pentru toti este ascultata intotdeauna de Dumnezeu, iar indelunga vorbire este intotdeauna neplacuta lui Dumnezeu, oricat de duhovniceasca ar fi. Dupa Sfintii Parinti, indelunga vorbire inseamna a-ti petrece timpul tau cu cuvinte fara sa faci cuvintele tale fapte.

Asadar, nu ascultati ce spun cand oameni fara de simtire vorbesc astfel de lucruri. Cine n-a incercat un lucru este nevoie sa-l incerce, si prin experienta lui proprie va invata si va afla ceea ce ii lipseste. Experienta nu se poate cumpara, nici nu se imprumuta. Ea se dobandeste de fiecare in parte, in functie de osteneala, de sudoarea si de sangele pe care le va da pentru a o dobandi.

Credeti-ma, surorilor, ca in vietuirea monahala este nevoie de multa osteneala. Eu nu incetez ziua si noaptea sa strig si sa cer mila lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mereu sunt aproape de deznadejde, ca nimic lucrand si niciodata reusind sa pun “inceput bun”. Ba chiar, in fiecare zi punand inceput, ma aflu mincinos si pacatos.

Voi insa urmati fecioarelor intelepte si priveghind neintrerupt strigati cu mintea, cerand mila dumnezeiasca. Pentru noi a venit sfarsitul. S-a sfarsit poate pacea. Suntem impreuna cu cei morti. Asadar, siliti-va. Sunt de ajuns cele ce am spus pana acum. Am sa va mai scriu si alta scrisoare daca vor da roade cele ce v-am scris aici si daca veti arata dorinta. Imi pare rau de mama maicii celei mici, care carteste si vorbeste rele, dupa cum imi scrieti. Multe mame si-au pierdut copiii din cauza cartelii, pentru ca nu i-au dat lui Hristos cu tot sufletul. Cele care ii dau cu toata inima se mantuiesc, iar celelalte raman departe.

Voi insa aveti rabdare si nu va intunecati de spusele lor. Timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va vindeca. Si aceasta, o data cu trecerea timpului, se va intoarce la Dumnezeu si-i va parea rau de ceea ce spune si face acum. Are nevoie de multa ingaduinta, de dragoste nefatarnica si de multa tacere din partea voastra. Orice ar spune, cuvintele voastre sa fie masurate. Cand vorbiti, sa aveti rugaciunea mintii, astfel incat cuvintele voastre sa fie imbracate cu putere de sus. Iar fratia ta, Binecuvantata Maica Stareta, toate randuieste-le in lacrimi si rabdare multa”.

***

Fericit este cel care ziua si noaptea isi aduce aminte de moarte si se pregateste sa o intalneasca

“Fiul meu cel iubit, copilul meu, fiul lui Iosif.

Am primt scrisoarea ta si mi-am amintit zilele de demult. Si mi-am plecat genunchii si am plans amarnic. Am spus: cat de desarta este lumea aceasta si cat de nestatornica! Cum de nu ramane viata aceasta intr-o stare, ci continuu se schimba si se transforma lucrurile! Vai de desertaciunea omului!

Astazi suntem impreuna, fiul meu, maine ne despartim. Astazi ne bucuram, maine ne certam, ne suparam. Astazi traim si cantam cu glas dulce, maine murim si ne mananca viermii.

Ah, lume desarta! Ah, omule inselator!

Mai ieri aveam multi fii si ma osteneam printre ei; astazi cu unul singur ma aflu, intr-o pestera saracioasa, si cu durere oftez in pieptu-mi; maine, cine stie, vor savarsi pomenirile mele.

Cat de desarta este viata aceasta, cu adevarat, fiul meu! Cat de cheltuitoare si scurta!

Iata suntem iarasi la inceput de an nou! Iarasi urari si sperante. Undeva insa, ascunsa, ne asteapta moartea. O zi sau o noapte oarecare va fi ultima din viata noastra. De aceea, fericit este cel care zi si noapte isi aduce aminte de moarte si se pregateste pentru intalnirea cu ea. Moartea are obiceiul ca la cei ce o asteapta sa vina lin, iar la cei care nu o asteapta sa vina amara si dureroasa.

De aceea, gandeste-te bine, fiul meu, la minciuna, la ratacirea acestei lumi si, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa nu mai pacatuiesti niciodata.

Lumea aceasta inselatoare sileste pe toti sa-i aiba alaturi de ea, cu nadejdea ca sa-i prinda in mrejele sale si sa-i aiba pentru totdeauna cu sine. Oamenii sunt inselatori si se lasa inselati. Ca muritori ce sunt, lucreaza cele muritoare. Tu asculta ziua si noaptea vocea dumnezeiasca inlauntrul tau.

“Nu iubiti lumea, toata inselaciunea lumii, pentru ca trece repede si toate bucuriile ei se duc in vant. Numai cel care face voia lui Dumnezeu, acela ramane in veac“. Adu-ti aminte in fiecare clipa, fiul meu, ca tu ai fost chemat sa treci prin viata aceasta ca monah, nu ca om lumesc. Ajung atatia oameni lumesti.

Ma bucur, daca tu esti bucuros; ma intristez, daca tu esti trist, bunul meu fiu. Sufar, daca tu suferi. Nu te intrista peste masura de orice lucru. Lasa totul in grija lui Dumnezeu. Acela cunoaste mai bine chiar decat noi ce este folositor pentru sufletul nostru. Cu grija prea multa si cu gandurile mai mult te distrugi decat sa te indrepti. Relele savarsite in trecut le indreapta numai cainta adevarata si schimbarea vietii.

Bucura-te in Domnul si ai grija ca restul vietii tale sa-l petreci in pocainta”.

***

Ah, fiul meu! Omul nu este niciodata cu desavarsire rau

“Am patimit mult, bunul meu fiu, pentru ca fiu al lui Iosif cel pacatos sa te arat pe tine. Apoi am suferit nespus de mult pentru ca m-ai parasit. In timpul din urma iarasi te-am iubit foarte mult. Si ma intorc inlauntrul meu si de acolo strig: Fiul meu! Fiul meu! Unde esti? Unde se indreapta fiul meu? Unde ai lasat, copilul meu, sarcina mica a ascultarii si de ce ai voit sa iei asupra ta sarcina grea a lui Sisif?

Acestea spunandu-ti, raman cuprins de tacere, prin tacere dorind sa te fac sa intelegi restul. Iarasi imi amintesc slujirea ta cea buna, de care acum sunt lipsit, si am uitat pelinul pe care mi l-ai dat sa-l beau parasindu-ma.

Ai venit, ai plecat iarasi, fiul meu, si ai spus ca vei scrie. Am asteptat doua randuri de la tine. Iarasi a ras de mine iubitul meu fiu, mi-am spus. Cu putin inainte, numai ce a venit bunul nostru diacon si mi-a adus plicul. L-am deschis cu mare, nespusa bucurie – ca sa vad ce scrii – dar din nefericire in locul scrisorii am gasit ceva cu care mi-ai astupat gura; “cinci sute” la numar. Ca si cand mi-ai spune: “mananca si taci”! Buna si aceasta, copilul meu, si iti multumesc cu adevarat. Dar m-ar fi bucurat mai mult cateva randuri din partea ta.

Ah, copilul meu! Omul nu este niciodata cu desavarsire rau. Are si lucrurile sale bune si pe cele rele. Atunci cand iti aduci aminte de lucrurile lui bune, ii doresti tot binele, te bucuri cu tot sufletul, rogi pe Dumnezeu pentru el. In cele rele ale sale nu este el de vina, ci vrajmasul nostru diavolul. De aceea iti spun sa nu te intristezi, fiul meu, nu-ti mai aduce aminte de trecut. Acelea au trecut. Au venit altele si mai mari pe capul meu, incat ale tale mi se par ca o buna mireasma. De atunci ma doare si ma rog mai mult pentru tine.

Deci nu te intrista. Oameni suntem si fii ai faradelegii, avand ca temelie a stramosilor nostri pacatul. De aceea, Domnul Hristos ne va arata intelegere si, pentru pocainta noastra, toate ni le va ierta.

Tu nu uita convorbirile noastre pe care le purtam noaptea in coliba mea saracacioasa atunci cand ai venit la mine; posturile pline de bucurie, zilele cu liniste si cu tacere deplina, rugaciunea neintrerupta; mireasma imbietoare la rugaciune si meditatie a crinilor pustiei; pe iubitul nostru Gheron Arsenie, care ti-a facut dulceata si care te tachina cu blandete. Acestea toate sa ti le amintesti. Iar celelalte, ca ne-ai parasit, nu ti le mai aminti, pentru ca iti provoaca amaraciune. Iti ajung cele pe care le tragi acum.

Am uitat sa-ti scriu ca am mai zidit separat inca o colibioara. Nu am terminat-o inca. Deocamdata stau alaturi, intr-o mica pestera. Am facut-o pentru cavorbeam seara cu Gheron Arsenie si imi stricam linistea. Deja, acum, am multa liniste.

Sunt cel mai fericit dintre oameni. Traiesc fara nici o grija, ma bucur de dulceata isihiei fara nici o intrerupere. Chiar si atunci cand ma paraseste harul, ca un alt har, linistea se asterne in locul lui si par mai mici durerile si necazurile vietuirii celei rele si ostenitoare. Amestecul de har si de necazuri nu va inceta toata viata aceasta, pana la ultima suflare.

De aceea si Filip Macedoneanul, dupa cum ne spune istoria, cand i-au fost aduse trei stiri pline de bucurie si de cinste, si-a scos inelul sau de mare valoare si l-a aruncat in mare pentru a micsora prin pierderea inelului bucuria cea peste masura, “ca nu cumva sa-mi vina impreuna si necazurile si sa nu le pot suporta”.

Vezi, fiul meu, desi lipsiti de har, adevarul lucrurilor ii inteleptea sa rascumpere diferitele situatii si sa vietuiasca cu multa masura.

Cu cat mai mult noi, crestinii, care gustam din belsug darurile lui Hristos, suntem datori sa ne petrecem viata cu masura dumnezeiasca, rascumparand timpul si suportand cu rabdare toate relele acestei vieti trecatoare!

Da, fiul meu. Cat traim in aceasta viata nu avem odihna. In aluatul sau, viata aceasta are framantate si chinurile. Toate sunt amestecate. Fericit este cel ce are intelepciunea de a castiga din toate.

Poate ca cele care ne par rele, tocmai acelea ne aduc mai mult castig in sufletele noastre, atunci cand le suportam fara cartire.

Oricum, te minunezi cum se intorc, cum se rotesc toate cele trecatoare, toate desertaciunile acestei vieti. Intr-o singura clipa, cei dintai devin cei din urma si cel din urma cei dintai“.

(In: Gheron Iosif Isihastul, “Marturii din viata monahala”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2007)

Din aceeasi carte:

Legaturi: