DUMINICA DUPA NASTEREA DOMNULUI: “De unde samanta potrivniciei, de unde gandul acesta de adversitate fata de Dumnezeu?”

30-12-2017 Sublinieri

FUGA IN EGIPT. Despre fuga de Dumnezeu si ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu si puterea lumeasca cu PARINTELE COMAN

R. Radulescu: De cum a intrat in lumea noastra, a oamenilor, la nasterea Mantuitorului Hristos, Dumnezeu S-a lovit de ostilitatea lumii in care a intrat. Desigur, Dumnezeu Isi cunoaste creatia, cunoaste lumea creata de Sine. Il vedem pe Mantuitorul Hristos, ca pe un pribeag, nevoit sa plece cu familia in Egipt, pentru a se feri de furia lui Irod, care-si vedea amenintata pozitia lui de rege. Ostilitatea lumii nu s-a manifestat numai atunci, ea este de cand Dumnezeu a creat lumea. De unde, parinte profesor Constantin Coman, samanta de dusmanie fata de Dumnezeu, Cel care a creat, de fapt, lumea? Omul nu-L mai percepe pe Dumnezeu ca pe un ocrotitor, ci I se impotriveste. De unde samanta potrivniciei, de unde gandul acesta de adversitate fata de Dumnezeu?

Pr. Coman: Omul are in sine aspiratia spre absolut si citeste dependenta de oricine, inclusiv de Dumnezeu, ca pe o limitare. Aceasta pentru ca nu mai are o intelegere clara a ceea ce este Dumnezeu. Ati spus foarte bine. In firea omeneasca exista o adversitate la adresa lui Dumnezeu. Exista o fuga a omului de Dumnezeu, manifestata in diverse forme, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate! Este o tendinta a omului, aproape permanenta si universala, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Aceste tendinte ne confirma starea noastra de cadere. Sa ne amintim reactia protoparintilor Adam si Eva, dupa cadere: au fugit, s-au ascuns de la fata lui Dumnezeu!

In mod firesc, daca noi credem si marturisim ca Dumnezeu este Creatorul si Atoatetiitorul si sensul ultim al creatiei si al existetei noastre, ar trebui sa avem, dimpotriva, o atitudine prieteneasca, recunoscatoare si supusa fata de El. Lucrurile nu se intampla, insa, asa. Omul fuge de Dumnezeu, se ascunde intr-un fel de El, asemenea copilului necuminte care se ascunde de parinti dupa ce face boroboate. Iar mai tarziu vrea sa se desprinda de parinti pentru a fi liber si autonom. Nu ma refer la tendinta fireasca de desprindere a copiilor de parinti sau a ucenicilor de maestri. In astfel de situatii, desprinderea nu este absoluta, copilul sau ucenicul raman cu recunostinta, cu cinstire, cu respect, cu atentie si cu dragoste fata de parinti sau de invatatori.

In om este sadita informatia implinirii sale, informatia standardelor la care trebuie sa ajunga, informatie echivalenta cu aspiratia omului dupa absolut, cum spuneam. Dar el traieste in niste limite. Lumea in care se misca el, resursele lui, actiunile lui, gesturile lui sunt atinse de limite, nu sunt absolute. In orice om, insa, exista simtul aspiratiei spre absolut. Ea este foarte sanatoasa pentru ca omul a fost zidit de Dumnezeu ca sa ajunga la masura absoluta. Numai ca implinirea acestei aspiratii nu este imanenta lumii si creatiei si nici firii omenesti. Implinirea acestei aspiratii se realizeaza tocmai prin impartasirea de Dumnezeu, singura existenta absoluta, fara limite, fara stricaciune, care are existenta prin Sine insusi. Omul „imprumuta” existenta deplina de la Dumnezeu. Fuga de Dumnezeu se datoreaza perceptiei gresite ca Dumnezeu ar insemna dependenta si, prin urmare limitare. Lucrurile sunt foarte complexe, dar este important ca omul sa se cerceteze si sa cunoasca de unde vine tendinta de a fugi de Dumnezeu.

O a treia cauza tine de starea de pacat sau de cadere a omului. Am sa va dau un exemplu elocvent din experienta mea preoteasca. Constat de peste 25 de ani, ca pruncii, copiii vin fara nici o rezerva spre biserica, spre preot, spre orice semn care trimite la Dumnezeu; vin cu o oarecare bucurie, cu oarecare entuziasm, chiar si cei care nu au o educatie religioasa. De indata ce cresc si sunt atinsi de caderi, de murdarii, de ganduri meschine, se retrag si au rezerva fata de tot ceea ce trimite la Dumnezeu. Oamenii adulti cu atat mai mult. Cand intalnesc un preot pe strada, nu stiu pe unde sa-l ocoleasca, tocmai pentru ca preotul este un semn care-l trimite imediat cu gandul la Dumnezeu. Starea de pacat, constiinta pacatului, a faptului ca face lucruri potrivnice propriei sale firi, il face sa se rusineze si sa-l mustre constiinta.

S-ar simti mai bine daca nu ar exista pentru el un for absolut de judecata, care se activeaza acum, se activeaza mai tarziu sau la sfarsitul vietii. Atitudinea potrivnica si de adversitate la adresa lui Dumnezeu este generata de pacat, iar cel mai grav este atunci cand omul tinde, asa cum se intampla in Evanghelia de astazi, sa ia el locul lui Dumnezeu, sa devina el centru absolut de putere, de autoritate pentru sine, si daca se poate si pentru semenii sai. In aceasta situatie, desigur, Dumnezeu este un concurent redutabil, si de ce n-ar incerca, amagindu-se ideologic pe sine sau pe ceilalti, sa atace conceptul, ideea sau realitatea care se numeste Dumnezeu.

R. Radulescu: Irod, pentru ca nu gaseste Pruncul, care avea sa devine rege, dupa cum stia de la magi, purcede la un gest oribil: omoara toti pruncii care ar fi fost de varsta Mantuitorului Hristos, ca sa inlature amenintarea de care se temea. Are loc un masacru al pruncilor nevinovati, episod care ne reaminteste durerea parintilor acelor copii, durerea lumii de atunci. Ne punem intrebarea: de ce a ingaduit Dumnezeu acel masacru oribil, desi putea sa randuiasca altfel lucrurile? Desigur, Irod este cel care ordona masacrul, dar Dumnezeu putea sa-1 impiedice pe Irod. De ce nu o face?

Pr. Coman: Pentru ca sa se implineasca Scripturile, dupa cum interpreteaza Sfantul Evanghelist Matei. Este greu sa patrundem gandurile lui Dumnezeu! Sigur ca ar fi putut sa intervina, cum o face probabil de multe ori, limitand dimensiunile raului provocat de oameni. Iata, de data aceasta, nu intervine! Probabil, tocmai pentru a pune in evidenta de ce este in stare omul pentru a-si pastra puterea. Pruncii ucisi de Irod sunt pretul platit pentru conservarea puterii lumesti. Irod se temea foarte mult ca nu cumva sa se fi inascut un pretendent la puterea sa regala. Profetii, pe care iudeii ii interpretau in acest sens, spuneau ca se va naste un mare conducator, care ii va ajuta sa se elibereze de sub presiunea Imperiului Roman si a tuturor captivitatilor prin care trecusera. Momentul acesta era identificat cu o implinire a fagaduintelor vechi-testamentare. Atunci Irod se teme ca va atenta cineva la puterea sa lumeasca si, iata, ce pret fantastic se plateste!

Setea de putere orbeste. Pentru a pune mana pe putere sau pentru a o pastra, oamenii sunt in stare de grozavii. Zilele acestea, comemoram evenimentele triste din 1989. In memoria multora dintre noi exista temerea ca, atunci, noua putere a facut multe victime tocmai pentru a se instala si pentru a se legitima. Victimele au fost tineri. Un pret scump in Ajunul Craciunului. Nimeni si nimic nu ramane nejudecat de Dumnezeu. Din pacate, pentru cei care, luptandu-se sa puna mana pe putere omeneasca, au facut asemenea faradelegi, vor plati mai devreme sau mai tarziu. Ar fi mai bine sa plateasca in moneda acestei lumi, nu in moneda vesniciei, dramatica si mult mai chinuitoare!

Revenind la intrebarea dumneavoastra, ar mai trebui sa vorbim despre libertate, ca trasatura esentiala a existentei omului. Dumnezeu nu este un dictator. Dumnezeu este El insusi expresia libertatii, pentru ca numai in existenta libera, exista responsabilitate. Numai intrucat omul este liber, poate fi partener de dialog lui Dumnezeu. Tot raul care se intampla in lumea asta – si este foarte mult rau, foarte multa faradelege – nu se intampla pentru ca Dumnezeu [voieste], ci pentru ca omul se manifesta ca persoana libera. Daca Dumnezeu ar interveni, ar nimici libertatea de exprimare a omului, iar omul nu ar mai avea posibilitatea exprimarii in rau, dar nici posibilitatea exprimarii in bine, adica, nu s-ar mai dezvolta ca persoana libera.

[…]

***

***

Pr. John Behr:

Duminica după Naşterea Domnului

Apostol: Galateni 1,11-19; Evanghelie: Matei 2,13-23

Tocmai am prăznuit Naşterea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, şi cred că cei mai mulţi dintre noi au sărbătorit, cu anticipare, cu câteva zile sau mai mult înainte; şi bănuiesc că încă vom mai sărbători câteva zile…

Merită să reflectăm astăzi la ceea ce am spus şi am cântat în Biserică în ultimele zile, pentru a identifica drumul care ne-a condus la această zi.

Am cântat mult despre Fecioara care avea să aibă peştera drept loc de naştere pentru Cel Veşnic, un aspect la care face trimitere Sfântul Apostol Pavel în lectura de la apostolul de astăzi, atunci când a spus că Evanghelia propovăduită de el nu este după om – concepută de înţelepciunea omenească, de acţiunea omului – ci este după Dumnezeu: este de sus, la fel cum şi Hristos însuşi este de sus mai degrabă decât de jos (cf. Ioan 8, 23).

Am cântat, de asemenea, şi despre înţelepţii care au venit de la Răsărit, fiind învăţaţi de o stea să se închine Soarelui Dreptăţii, aşa cum spune troparul sărbătorii. Aceşti înţelepţi nu sunt evrei; ei nu au Legea, totuşi ei sunt conduşi de cele din natură la închinarea lui Dumnezeu. Ei au venit la Ierusalim pentru a întreba unde avea să se nască „Regele iudeilor“; şi din nou, acest lucru ne duce iarăşi la mesajul central al Evangheliei, pentru că „rege al iudeilor” este titlul dat Domnului Răstignit. Până aici au putut să ajungă înţelepţii, ne-evreii, urmărind steaua, conduşi de natură. Apoi li se spune de către cărturari, de cei care au Scripturile, că avea să se nască în Betleeem.

Şi acum avem un paradox: aflând din Scripturi, înţelepţii au ajuns să I se închine Lui, în timp ce aceia cărora li se încredinţaseră poruncile lui Dumnezeu nu I s-au închinat. Este binecunoscută povestea, atât atunci, cât şi acum: cei care au comorile lui Dumnezeu nu fac ceea ce ar trebui. Cărturarii şi fariseii şedeau pe scaunul lui Moise, predicând, fără să făptuiască, punând poveri grele, dar neajutând.

Chiar şi acum, creştinii au primit descoperirea deplină a lui Dumnezeu, într-o limpezime desăvârşită, o limpezime care face cu atât mai evidentă neglijenţa noastră. Ne întoarcem acasă de la Liturghia de Crăciun pentru a mânca, pentru a bea şi pentru a ne veseli, oferind cadouri alor noştri, într-un mediu confortabil şi liniştit, în loc să împlinim adevăratele jertfe ale Domnului – îngrijirea de săraci şi nevoiaşi şi de cei fără adăpost. Cele pe care nu le facem pentru aceştia, după cum ne spune necontenit Hristos, pentru Hristos Însuşi nu le facem.

În lectura de astăzi de la Evanghelie, suntem puşi nu doar în faţa neglijenţei noastre obişnuite, ci în faţa unei adevărate trădări şi prigoniri. Iosif este sfătuit într-un alt vis (are trei vise) să meargă în Egipt, la fel ca şi celălalt Iosif, marele tâlcuitor de vise, care a plecat în Egipt pentru a scăpa de ameninţarea asupra vieţii sale. Mergând în Egipt, Iisus scapă de uciderea pruncilor poruncită de Irod, la fel cum copilul Moise a scăpat de Faraon.

După coborârea în Egipt, după ce în cele din urmă Irod murise, Hristos este chemat din Egipt: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11,1).

După cum Moise a plecat din Egipt împreună cu poporul său pentru pământul făgăduit, la fel şi Hristos revine în pământul lui Israel, pământul făgăduinţei, şi anume în Galileea, ţinutul neamurilor, pentru ca cei care stăteau în întuneric să vadă lumina. Şi mai precis, El merge în oraşul Nazaret, ca să se numească nazarinean, adică, din Nazaret, dar şi sfânt pus deoparte pentru slujirea lui Dumnezeu.

Iisus retrăieşte în propria Sa viaţă istoria poporului Israel. El Se face părtaş coborârii lor în Egipt şi ieşirii lor de acolo. De asemenea, putem auzi în lectura de astăzi din Evanghelii o trimitere la exilul în Babilon, în cuvintele de la Ieremia despre Rahila care îşi plânge copiii (Ier. 31,15).

În această lumină, Iisus nu este doar Fiul lui David, Fiul lui Avraam, aşa cum Îl descrie Matei, ci Fiu al lui Dumnezeu, încuviinţat de proroc: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. El este Cel Care „va mântui pe poporul Său de păcate”.

Acest model de coborâre şi urcare, umilinţă şi slavă, se găseşte pe parcursul întregii Biblii, cel mai evident, bineînţeles, în Pătimirea lui Hristos.

Coborârea şi urcarea marchează, de asemenea, şi trecerea dintre Crăciun şi Teofanie, între naşterea Pruncului neajutorat, ascuns într-o peşteră, şi arătarea Sa ca Dumnezeu la Botezul Său şi începutul vestirii împărăţiei.

Dacă vrem să fim capabili să auzim aceasta, să primim mântuirea pe care o aduce, trebuie să fim încă şi mai atenţi.

Când Irod moare, îngerul se arată lui Iosif spunându-i: cei care căutau să ia viaţa pruncului au murit. Cei – la plural, pentru că nu era doar regele nebun Irod, ci şi cărturarii şi mai marii preoţilor care le-au spus înţelepţilor unde avea să Se nască Hristos. Mai mult decât atât, aşa cum a precizat Matei mai devreme, „tot Ierusalimul” fusese tulburat de vestea despre Hristos.

Acesta este înţelesul de care depinde şi în funcţie de care se înţelege Evanghelia de astăzi. Acest aspect este adus la lumină atât de clar de cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Apostolul de astăzi. Vorbind despre el însuşi, Pavel a spus că a fost pus deoparte, dinainte de a se fi născut, pentru Dumnezeu. Şi totuşi, el nu a avut nevoie de Dumnezeu! Era mulţumit cu dreptatea sa; era râvnitor pentru ea, prigonindu-i pe cei despre care credea că distrug ceea ce considera el ca fiind sfânt. Pavel este chemat de Dumnezeu abia când poate să realizeze pe cine prigoneşte de fapt. Este numit exact ca unul care prigoneşte pe Iisus: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti, prin lumina care l-a orbit i se spune să meargă la Damasc (Fapte 9, 5). Şi apoi este vindecat de Iisus, Care lucrează prin unul din mădularele Sale prigonite.

Astfel, spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost chemat prin harul lui Dumnezeu, care a binevoit să descopere pe Fiul Său în mine – pentru că acum Hristos trăieşte şi vorbeşte în Pavel.

La fel şi cu noi. Doar atunci când ne asumăm partea noastră – că şi noi facem parte din Ierusalimul care L-a prigonit pe Hristos, noi care nu doar că deţinem cuvintele lui Dumnezeu, ci mai şi pretindem că ştim ce semnifică ele, totuşi continuăm să neglijăm ceea ce spun ele – abia atunci vom putea primi Evanghelia mântuirii ca ceva mai mult decât o simplă informaţie despre ce s-a întâmplat acum două mii de ani. Pentru că abia atunci vom avea nevoie de ea!

Haideţi să luăm aminte la modul în care facem parte din Ierusalim, prigonindu-L pe Hristos, împingându-L în Egipt şi în cele din urmă pe Cruce, de fiecare dată când ne punem pe noi deasupra lui Dumnezeu şi deasupra semenilor noștri, ca să putem auzi că ceea ce a făcut El este pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Pentru că dacă putem învăţa să Îl vedem pe Hristos astfel, atunci vestea cea bună este că vom începe să ne împărtăşim şi de Învierea Lui, nemaitrăind pentru noi înşine, ci pentru El, astfel încât Hristos Se va naşte cu adevărat şi Se va arăta – întru noi.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

Va invitam sa mai cititi:

***

SE POATE LUA SI DE LA NOI…

“Măi, fraţi români, noi n-am ieşit încă din PĂGÂNISMUL nostru, care se manifestă astăzi prin VRĂJITORII la nesfârşit, prin BLESTEME la nesfârşit!”

VENITI SA-L OMORAM SI SA FIM NOI STAPANI!

PILDA LUCRATORILOR VIEI IN ACTUALITATE. Meditatie duhovniceasca si predici audio de la Man. Putna si Sihastria Putnei. MOSTENIREA DE CARE NE BATEM JOC SE VA LUA SI DE LA NOI!

Viața duhovnicească a creștinului în lumea contemporană – CONFERINȚA TREZITOARE ȘI PUTERNICĂ de la Iași a Mitropolitului Ierotheos Vlachos (VIDEO + TEXT). Chemare la a deveni ADEVĂRAȚI CREȘTINI, trăind cu “INSUFLARE” de la Duhul Sfânt, ca niște ”POEȚI ȘI ARTIȘTI ÎNDRĂGOSTIȚI DE HRISTOS”, în ”anarhia sănătoasă” împotriva duhului lumii. SECULARIZAREA – MULT MAI PERICULOASĂ DECÂT PRIGOANA – produce ”caricaturi de creștini”

“CRESTINISMUL RADICAL” AL PARINTELUI IOACHIM PARR: “Aceasta lume moare, iar voi va purtati ca si cum navigati intr-o croaziera captivanta. Vreti sa fiti misionari, dar nu vreti sa traiti dupa Evanghelie. CRESTINISMUL ‘CONFORTABIL’ NU EXISTA!” Ce trebuie sa faca niste MISIONARI ORTODOCSI autentici?

PREDICA MUSTRATOARE A PS SEBASTIAN PASCANU LA VINDECAREA LUNATICULUI: “In noi se stinge Duhul, ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un crestinism din ce in ce mai teoretic”


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Fuga in Egipt (Duminica dupa Nasterea Domnului), Parintele Constantin Coman, Preot John Behr

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate