Duminica Fiului Risipitor si descoperirea marii taine: CUM NE IUBESTE DUMNEZEUL NOSTRU?

31-01-2010 Sublinieri

prodigal-son

thumb

O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama?

De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

millais_prodigalsonAcela care nu are rabdare cu noi cand gresim, acela nu ne iubeste. Nici acela nu ne iubeste care nu ne iarta atunci cand ne pare rau pentru greseala noastra. Si acela ne iubeste cel mai putin dintre toti, care nu se bucura de indreptarea noastra.

Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiesti. Acestea sunt chipurile a toata dragostea cea adevarata – daca exista cumva dragoste adevarata in afara dragostei dumnezeiesti. Fara aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Daca numesti “dragoste” orice altceva, este ca si cum ai numi “oaie” o capra sau un porc.

In pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a dragostei dumnezeiesti, zugravita in culori atat de limpezi, ca pulseaza de viata inaintea ochilor nostri, asa cum incepe pulsatia vietii oamenilor cand soarele straluceste, dupa intunericul noptii. Doua mii de ani nu au intunecat culorile acestei inchipuiri si acestea nu se vor intuneca niciodata, atata vreme cat exista oameni pe pamant si dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotriva, cu cat oamenii se fac mai pacatosi, cu atat aceasta inchipuire este mai vie: mai vie si mai proaspata.

Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Ce este mai simplu decat acest chip tulburator in care incepe aceasta pilda? Ce adancimi se ascund dedesubtul acestei simplitati! Sub zicerea “un om” se ascunde Dumnezeu, si sub “doi fii” se ascund omul cel drept si cel pacatos – sau toti dreptii si toti pacatosii. Omul cel drept este mai cuprins cu anii decat cel pacatos; caci Dumnezeu, la inceput, a facut omul drept, omul singur a pacatuit. Pacatosul cauta partea ce i se cuvine, atat de la Dumnezeu, cat si de la fratele sau cel drept.

Prin “doi fii” se mai intelege firea dubla care se afla in fiecare om. O fire care inseteaza dupa Dumnezeu si alta care este aplecata spre pacat. O fire indeamna omul sa vietuiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa omul cel launtric, dupa cum spune Apostolul, si cealalta este dupa legea trupului (Romani 7:22-23). Omul duhovnicesc si omul trupescdoi oameni intr-unul si acelasi om. Omul duhovnicesc nu-si poate inchipui vietuirea departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata sa incepe numai atunci cand el este despartit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc este mai cuprins cu varsta; cel trupesc este mai imputinat cu anii. Chiar de la zidirea sa, omul duhovnicesc este mai adunat cu anii, caci ni se spune ca Dumnezeu a zis la inceput: “Sa facem pe om dupa asemanarea noastra” (Facerea 1:26) si asemanarea cu Dumnezeu este firea duhovniceasca a omului, nu cea trupeasca – si, dupa aceea, trupul omului a fost facut din tarana (Facerea 2:7), in care Dumnezeu a suflat asemanarea deja existenta al Lui – omul duhovnicesc. Desigur, cu toate ca Dumnezeu a facut trupul omenesc din tarana, acesta nu era deloc pacatos, desi prin trup a cazut omul in pacat. Si iarasi, Eva era mai neajunsa cu varsta decat Adam. Ea a fost facuta din trupul lui Adam si, prin pofta trupului ei, a incalcat ea porunca lui Dumnezeu si a cazut in ispita – si, prin caderea ei, ea s-a despartit de Dumnezeu si s-a indepartat, in mintea ei, pornind intr-o tara indepartata: imparatia lui Satan.

“Da-mi partea ce mi se cuvine din avere”. In acest chip Ii vorbeste pacatosul lui Dumnezeu. Si, de fapt, ce este al omului fara sa fie a lui Dumnezeu? Tarana, nimic altceva decat tarana. Este adevarat ca Dumnezeu a facut tarana, dar tarana nu este parte a fiintei Sale. Asa incat omul poate sa socoteasca, faptul ca tarana este a lui. Toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu. Toate celelalte Ii sunt ale Lui. Atata vreme cat omul nu este despartit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt si ale lui. Dupa cum spune si Dumnezeu: “Fiule, toate ale Mele ale tale sunt“. Omul poate sa spuna numai atat: “Toate cate are Tatal ale mele sunt“. (Ioan 16:15). Dar cand omul doreste sa se desparta de Dumnezeu si atunci cand el cauta sa primeasca partea ce i se cuvine din cele ce sunt fara de numar ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate sa nu-i dea nimic si totusi sa fie drept. Fiindca omul fara Dumnezeu nu este nimic si tot ceea ce are el este nimic. Si cand Dumnezeu ii da tarana; adica, numai trup fara duh, fara suflet si fara daruri duhovnicesti, chiar si atunci El ii da mai mult decat este al omului, si El ii da acestea nu pentru dreptate, ci pentru milostivire. Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemarginit mai mare decat aceea a mamei fata de copilul ei, Dumnezeu da fiului Sau pacatos mai mult decat tarana. Altfel spus: impreuna cu trupul, Dumnezeu ii da suflet in trup, asa cum se intampla cu animalele si, in plus, ii mai da daruri duhovnicesti: intelegere, constiinta si dorinta pentru bine – numai o scanteie, destul ca sa il tina, sa nu cada, ca sa ajunga un animal printre celelalte animale.

Si tatal le-a impartit averea. Fiul mai mare a ramas cu tatal sau, bucurandu-se de toate cele ale tatalui, dar fiul mai mic, nu dupa multe zile, adunand toate, s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Nu se ascunde taina sederii lui Adam in Rai sub cuvintele “nu dupa multe zile”? Cand a pacatuit, Adam a cautat si a primit partea sa de la Dumnezeu. El si-a vazut goliciunea: adica a vazut ca el nu este nimic fara Dumnezeu. Si Dumnezeu, in milostivirea Sa, nu l-a izgonit gol, ci i-a facut haine; l-a imbracat si l-a izgonit (Facerea 3:21). “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”, a spus Dumnezeu lui Adam (vezi 3:19). Si aceasta inseamna: in cel mai bun caz, numai tarana este a ta. Toate celelalte sunt ale Mele. Tu ai cautat ce este al tau si Eu ti-am dat; dar Izgonirea_lui_Adam_din_Raica sa fii viu si sa fii macar o umbra din ceea ce ai fost, Eu iti dau tie mai mult: iti dau o scanteie din slava Mea dumnezeiasca.

Ceea ce s-a intamplat cu Adam se intampla iarasi si iarasi cu milioane de urmasi ai lui Adam care, despartindu-se de Dumnezeu din pricina pacatului, isi iau partea lor si pleaca intr-o tara indepartata. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana cu El, caci Dumnezeu a facut omul ca sa fie liber si, potrivit firii Sale, El nu cauta niciodata sa ingradeasca aceasta libertate.

Ce face pacatosul cel nebun cand se desparte de Dumnezeu? El s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Aceasta nu este lucrarea unui singur pacatos: aceasta nu a facut numai fiul cel mai tanar al tatalui sau. Aceasta se face de catre fiecare om, de catre fiecare care se desparte de Dumnezeu. “Si s-au stins in desertaciune zilele lor…” (Psalm 77:33).

In desfranari. Ce inseamna aceasta? Inseamna petrecerea zilelor in pacat si desertaciune, in betie, cearta, manie, trandavire si, mai mult decat toate, in desfranare – prin care energiile vietii se mistue cel mai repede si in intregime, si scanteia dumnezeiasca se stinge. Cand omul nu are dragoste, el se arunca in gura patimilor. Cand omul paraseste calea lui Dumnezeu, se trezeste intr-un labirint cu multe cai si se napusteste cind pe o cale cind pe alta. Omul acesta aseaza securea la radacina propriei sale vieti, si in fiecare zi taie cate o parte din radacina, pana cand copacul incepe sa se usuce.

Traind in desertaciune, fiul risipitor si-a risipit toata averea pe care o primise de la tatal sau. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. In aceasta tara indepartata, departe de Dumnezeu, intotdeauna este foamete mare, caci pamantul nu poate satura pe omul flamand: hrana sa doar ii sporeste foamea. Pamantul poate sa sature numai foamea animalelor fara gindire; dar in nici un chip nu-l poate satura pe om. In tara indepartata exista intotdeauna foamete mare, pentru ca, pentru pacatosul care uita cu totul de Dumnezeu, si isi risipeste toate energiile vietii pe care i le daduse Dumnezeu ca parte a sa, se ridica foamete mare: o foame pe care intregul pamant, cu tot ceea ce are de daruit, n-o poate potoli nici macar pentru o clipa. Aceasta este situatia pana in zilele noastre cu fiecare pacatos, care se lasa cu totul in voia celor pamantesti, a trupului si a implinirii poftelor celor trupesti. Vine o clipa pentru pacatos cand acestea devin murdarie si duhoare respingatoare. Atunci el incepe sa se planga intregii lumi si sa-si blesteme viata. Secatuindu-si viata trupeasca si sufleteasca, el se simte ca o trestie goala, uscata, prin care bate un vant rece. Totul este intunecat penProdigalSon-criyng in strange landtru el; totul este scarbos si respingator. Intr-o astfel de situatie, el nu mai stie ce sa faca cu sine. El a incetat sa mai creada in aceasta viata si cum poate sa mai creada in cealalta? El a uitat de cealalta viata si incepe sa o urasca pe aceasta; el a uitat de Dumnezeu si incepe sa urasca lumea aceasta. Ce va face acum? Unde va merge? Lumea intreaga apasa asupra lui si pe nici o usa nu gaseste scris “iesire”.

Primejdia situatiei nu sta in a gasi o portita de scapare, ci, calea se afla tocmai in launtru. Cand omul se gaseste intr-o asemenea stare de deznadejde, ii apare diavolul indata, insotindu-l permanent, ducandu-l dintr-un rau in altul, desi el sta ascuns si nevazut. Dar acum i se arata, il ia in slujba sa si il trimite la tarina sa, ca sa ingrijeasca porcii. Ca sta scris: Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Aceasta se intampla fiecarui fiu neascultator, care s-a rasucit si s-a indepartat de tatal sau: ducandu-se departe de tatal sau cu mandrie si cu planuri mari pentru fericirea sa, nimerind ca slujitor la unul mai rau decat el, ajungand sa ingrijeasca porcii altuia. Prin “unul din locuitorii acelei tari indepartate” este lamurit ca se intelege diavolul. Cu toate ca el este numit aici “om”, asa cum si tatal este numit “om”, el este infatisat intr-un fel cu totul impotrivitor “omului-tata”, de care fiul s-a despartit prosteste. El este om, dar nu om al imparatiei cerurilor, nici om al imparatiei pamantesti, ci om al celei de-a treia imparatii – imparatia intunericului si a groazei, a pierzarii si a focului: imparatia dracilor. Fata de cel dintii, “omul-tata”, pacatosul este numit fiu, dar fata de celalalt, “omul-diavol”, el este numit slujitor tocmit. Pe cand se afla cu “omul-tata”, el era binecuvantat cu toata imbelsugarea, dar cu “omul-diavol” el este flamand, atat de infometat, ca ar fi mancat din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Prin “porci”, intr-un inteles mai adanc, trebuie sa intelegem duhurile cele rele, salasluitorii imparatiei diavolului. Fiindca duhurile cele rele sunt purtatorii a toata necuratia, si porcii sunt simbolul vazut al necuratiei. Cand Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul indracit care se afla in Gadara, El le-a ingaduit sa intre in porci (Luca 8:32-33). Precum porcii râmă in pamant, tot la fel si duhurile rele râmă in om, pana ce gasesc in el necuratie, cu care sa se hraneasca. Prin “roscove” sau “hoaspa“, trebuie sa intelegem toata necuratia din launtrul omului: ganduri rele, doriri necurate, scopuri care urmaresc iubirea de sine, pacate, pofte si patimi – mai266_1939_CCCR ales patimi. Duhurile necurate se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce roade sufletul omului si il duce la pieire. Tot ceea ce creste in intunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocita a lui Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunericul de sub pamant, este hrana necurata pentru duhurile necurate. Dar duhurile necurate nu dau aceasta hrana omului, indata ce acesta s-a asezat in slujba lor. Ele hranesc omul pana cand acesta cade cu totul sub puterea lor, dar atunci cand el se gaseste in mana duhurilor, ele nu mai au nevoie sa-l hraneasca. Hrana lor este otrava si el s-a otravit deja peste tot. Si ceea ce este otrava pentru el, serveste acum drept hrana pentru ele! Duhurile ii rod sufletul, asteptand doar clipa cand acesta va pleca din trup, ca sa-l hraneasca cu suferinte si mai mari, cand acesta se va afla in intunericul cel mai din afara. Dupa cum a spus imparatul si proorocul David: “Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri“. (Psalm 142:3). Doamne, fiul risipitor era unul mort inaintea mortii sale trupesti!

Dar, in clipa celei mai mari deznadajduiri, a foamei si a infricosarii fiului risipitor, a licarit o scanteie in launtrul sau; o scanteie uitata, la care nici nu visase. De unde a venit aceasta scanteie pe carbuni stinsi? De unde sa vina o scanteie de viata intr-un les? Ea a venit de acolo de unde am pomenit mai inainte: ca tatal, dandu-i fiului partea sa de avere, i-a dat mai mult decat i se cuvenea. Pe langa tarana, i-a mai dat o scanteie de constiinta si de intelegere. Ca si cum tatal cel intelept si milostiv si-ar fi spus atunci cand a dat partea din averea sa, fiului mai tanar: “Ii voi mai da lui si aceasta: constiinta si intelegere; de fapt, acel ceva, din pricina caruia fiul a vrut sa se desparta. De ce nu? – ii va fi de folos. El pleaca intr-o tara rece si infometata si atunci cand se va afla in cea mai mare lipsa, aceasta scanteie va fi in stare sa-i lumineze calea inapoi spre mine. Foarte bine: sa ia cu el; ii va fi de folos. Aceasta scanteie il va mantui”.

Si, Doamne, aceasta scanteie a ars in cea mai adanca intunecime din cel de-al doisprezecelea ceas, cand fiul risipitor coborase in cea de-a treia imparatie si se daduse in slujba diavolului. A ars in interiorul lui ca o lampa tainica, lumima de mult uitata a constiintei si a intelegerii. Si, in aceasta lumina, el si-a venit in sine. Numai cu ajutorul acestei lumini a putut sa vada prapastia in care cazuse, toata duhoarea pe care o respirase si in care traise, toti oamenii netrebnici cu care se insotise.Cu ajutorul luminii acestei lampi tainice, pe care mana milostiva a tatalui sau o tinea in sufletul lui, el s-a desteptat din visul sau de groaza, si a inceput sa faca o asemanare intre viata pe care o traise mai inainte alaturi de tatal sau si viata pe care o ducea acum.

Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si s-a sculat si a venit la tatal sau.

(Teofilact spune: Si cand si-a venit in sine“: de aici decurge lamurit faptul ca, pe vremea cand savarsea raul, el nu era in sine. Cu adevarat, umbland cu ajutorul simturilor noastre pe aiurea, ne instrainam de noi insine si ne indepartam de Imparatia lui Dumnezeu, care se afla in launtrul nostru [Luca 17:21].)

De indata ce scanteia a inceput sa arda in sufletul fiului risipitor, si de indata ce el a facut o asemanare intre viata pe care o ducea impreuna cu tatal sau, si viata intr-o tara indepartata, el indata a luat hotararea: “Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu!” El spune “sculandu-ma“, deoarece el vede prapastia in care a cazut. Nu exista o a treia cale: ori cobori pana in cele mai mari adancuri ale prapastiei dracesti, ori mergi in sus catre tatal. Si tatal sau este foarte bogat: langa el nu se afla foamete; argatii sai sunt indestulati de paine si fiul sau moare de foame. Prin “paine” noi trebuie sa intelegem “viata”; “argatii” sunt fiinte din zidirea lui Dumnezeu care sunt mai imputinate decat oamenii, cum sunt animalele si alte fapturi. Fiul risipitor cazuse mai jos decat animalele si a cautat sa duca o viata cel putin la fel cu a lor. Animalele nu sunt fiinte libere si Dumnezeu le stapaneste in desavarsit prin puterea si voia Sa. Dumnezeu le da viata potrivit nevoii lor, are grija de ele si le implineste nevoile. Dar fiul risipitor si-a irosit in desfranare acele energii ale vietii, pe care Dumnezeu le da animalelor si pe care animalele le folosesc cu dreptate.

“Am gresit la cer si inaintea ta”. Prin “cer” trebuie sa intelegem, mai intai, toate cetele ingerilor lui Dumnezeu si mai ales ingerii nostri pazitori; in al doilea rand, trebuie sa intelegem darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le da fiecarui om si care inseamna toata Dumnezeirea din oamenii pacatosi, ca “dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22). Si faptul ca “cer” inseamna aici ingerii lui Dumnezeu, se vede chiar din cuvintele Domnului: “Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste”. (Luca 15:2-10). Asadar, cand exista bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, exista si suparare pentru un pacatos nepocait.

Ca prin “cer” trebuie sa mai intelegem si darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, se vede din cuvintele Apostolului Pavel pe care le-am citat deja, si din urmatoarele cuvinte: “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?” (I Corinteni 6:19). Si aceasta se vede si mai lamurit din cuvintele Mantuitorului: “Imparatia lui Dumnezeu este in launtrul vostru” (Luca 17:21). Si astfel, cel ce pacatuieste impotriva lui Dumnezeu pacatuieste si impotriva ingerilor lui Dumnezeu si a omului celui drept din launtrul sau, care este de la Dumnezeu, si aceasta inseamna “impotriva cerului”. Si de aceea spune fiul se pocaieste: “Am gresit la cer si inaintea ta”.

Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.

ProdigalAsa este dragostea lui Dumnezeu – este fara margini si totusi plina de dulceata! Cat de mare I-a fost pana acum rabdarea fata de pacatos, la fel de mare Ii sunt acum iertarea si bucuria. De indata ce pacatosul se pocaieste si se intoarce inapoi la Dumnezeu, Dumnezeu se napusteste deja sa-l intampine, sa-l primeasca, sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Bucuria mamei este mare atunci cand vede indreptare in copilul ei; bucuria pastorului este mare atunci cand isi gaseste oaia cea pierduta; bucuria femeii este mare atunci cand isi gaseste banutul cel pierdut – dar nimic din toate astea nu se poate asemana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se pocaieste si se intoarce la El. La primul semn de pocainta din inimile noastre, chiar daca inca ne aflam departe, Dumnezeu deja ne vede si, mai iute decat lumina soarelui care vine cu repezeala spre pamantul intunecat, se grabeste sa ne intampine: sa intampine omul cel nou care, prin pocainta, se zamisleste in noi.

“Doamne”, striga proorocul catre Atotstiutorul, “cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut!” (Psalm 138:1). Tatal nostru cel ceresc se grabeste spre ajutorul nostru deschizandu-Si larg bratele si ne sprijina ca sa nu cadem in prapastia draceasca, salasul porcilor si tara foametei. “Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi” (Iacov 4:8). O, cat de grabnic ajutator esti Tu! O, mainile Tale preabinecuvantate! Daca inca nu am stins ultima scanteie de constiinta si de intelegere care se afla in noi, trebuie sa ne simtim rusinati in fata unei asemenea iubiri din partea lui Dumnezeu; trebuie sa ne pocaim fara trandavire si sa ne repezim cu ochii plecati si cu inima inaltata sa-L imbratisam pe Tatal de care ne indepartaseram.

Cand fiul care se pocaieste vine catre tatal sau, ii spune ceea ce planuise: “Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”. Dar el nu spune tot ce voia sa spuna. Este important sa continue: “Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Dar tatal sau nu-l lasa sa ispraveasca. El nu-l lasa pe cel care se pocaieste sa se umileasca, nici nu vrea ca el sa fie ca unul din argatii sai, si il opreste pe ful sau si porneste sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Zdrentaros, murdar, slabit si cu privirea salbaticita, cum se arata in privelistea tatalui, acesta se milostiveste imbratisandu-l, si zicand catre slugile sale:

“Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Haina lui cea dintai semnifica toata indestularea si frumusetea darurilor duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinteniei si curatiei in care era invesmantat Adam, inainte de caderea in pacat si de izgonirea intr-o tara indepartata de Dumnezeu. Aceasta haina este Insusi Hristos: de aceea este numita “cea dintai“. Nu exista nici o haina mai minunata decat aceasta din cer. Apostolul spune: “Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat” (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toata lucrarea cea buna, este in intregime imbracat din nou: haina cea veche, murdara si zdrentaroasa este aruncata si sufletul sau este imbracat in haina noua. Aceasta haina noua pentru suflet semnifica omul cel nou – pocait, iertat si primit de catre Dumnezeu. Fara aceasta haina noua, nimeni nu se poate salaslui in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum vedem lamurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului imparatului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, aceasta haina este alcatuita din: “milostivirile indurarii, din bunatate, smerenie, blandete, indelunga rabdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legatura desavarsirii” (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).

Inelul de pe degetul sau semnifica logodna sufletului sau cu Hristos. Cel ce se pocaieste se leapada de toate legaturile sale intru desfranare cu lumea aceasta, isi lipeste sufletul de Hristos si ramane unit cu El intr-o unime de nezdruncinat. Aceasta logodna se implineste prin puterea si harul Duhului Sfant, a Carui pecete se afla pe toate darurile ceresti.

Dati-i “incaltaminte in picioarele lui”, spune tatal slugilor lui. Incaltamintea semnifica puterea vointei prin care omului ii sta in putinta sa calce cu hotarare spre caile Domnului, fara sa hoinareasca aiurea si fara sa se uite inapoi.

Prin vitelul cel ingrasat care a fost junghiat, trebuie sa intelegem ca Il semnifica pe Iisus Hristos Insusi, Care S-a dat spre junghiere pentru curatirea pacatosilor de pacatele lor.

Prin slugi trebuie sa intelegem fie ingerii, fie preotii. Daca intelegem prin casa tatalui ca ar fi chiar cerul, atunci trebuie sa vedem sugile ca pe ingeri; daca – ca o alta interpretare corecta – intelegem prin casa tatalui ca si cum ar fi Biserica de pe pamant (cea vazuta), atunci trebuie sa vedem slugile ca pe preoti, care sunt chemati sa slujeasca taina jertfei lui Hristos si, prin aceasta, sa asigure oamenilor hrana pentru viata cea vesnica. Este limpede ca aici se vorbeste mai intai despre Biserica, din faptul ca Fiul Risipitor nu era totusi mort din punct de vedere trupeste si, pana cand omul se desparte de trupul sau, el este al Imparatiei lui Dumnezeu, in chipul Bisericii lui Dumnezeu care se afla pe pamant. Faptul ca slugile semnifica la fel de bine si ingerii, este limpede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine si, in al doilea rand, din faptul ca Dumnezeu foloseste ingerii pazitori ai oamenilor ca sa-i indrume pe calea mantuirii.

“Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”. Trupul lui mai era inca viu, dar sufletul sau era ca si mort. Singura scanteie a darului dumnezeiesc, care mai licarea, s-a aprins in el si a inviat sufletul intreg. El era deja pierdut in clipa cand si-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatal lui. Si si-a venit in sine. Aceasta inseamna: el si-a venit in sine la lumina scanteii lui Dumnezeu, fiindca se pierduse. Dumnezeu il stia pe el si l-a pastrat in priveliste chiar pana in ultima clipa – clipa pocaintei.

Si au inceput sa se veseleasca. Auzind toate cate se intamplasera, fratele mai mare s-a maniat si i-a spus tatalui sau:

“Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat”.

Fiul cel cinstit vorbeste astfel tatalui sau. Multi oameni drepti ai Bisericii vorbesc in acest chip cu manie, atunci cand Biserica, cu bucurie si blandete, ii primeste pe pacatosii cei pocaiti si ii aduce la sfanta taina a Impartasaniei. Multi barbati drepti din Vechiul Testament vorbeau astfel cand Il vedeau pe Dumnezeu aducand pe Singurul Sau Fiu ca jertfa pentru neamurile de oameni mai tineri si mai pacatosi: “‘El nu ne-a dat niciodata nici macar un ied!’ Asemanata cu jertfa ingrozitoare pe care Tu o faci pentru acesti urmasi ai nostri pacatosi si risipitori, Tu nu ai facut pentru noi nici cea mai mica jertfa, care ar fi totusi prea mica”. Apoi, deoarece capra semnifica in general pacatul, aceiasi barbati dreptFiul risipitor - ortodoxa ineditai ar putea spune: “Tu ne opresti pe noi sa savarsim si cel mai mic pacat – mic si fara importanta ca un ied – si tot Tu rasplatesti acum aceste neamuri pacatoase cu cea mai mare comoara a Ta – cu jertfa Fiului Tau!” si daca mergem si mai departe, vedem ca aceasta pilda aparent simpla, patrunde chiar in inima intregii istorii a lumii, de la caderea lui Adam pana la Preacinstitul Domn Iisus Hristos, care este pentru omenire, pentru Adam si urmasii sai, intocmai ca Fiul Mai Mare al Tatalui Ceresc – desi El este Fiul Cel Unul Nascut si nu fiu prin adoptie. Daca Domnul Iisus Hristos ar fi vorbit ca un om obisnuit, muritor, El ar fi putut spune Tatalui Sau: “Adam a pacatuit si a cazut de la Tine si el, impreuna cu toti urmasii sai Ti-au hulit numele Tau, dar acum Tu pregatesti pentru el si urmasii sai asemenea slava si bucurie, cum eu impreuna cu toti salasluitorii cerului nici nu ne putem inchipui”. Desigur, Domnul Iisus nu S-ar mania niciodata pe Tatal Sau cel ceresc, nici nu ar vorbi cu Tatal Sau intr-un asemenea chip, decat numai daca noi Il asezam dinadins in inimile noastre, spunand aceasta ca sa ne mustre ori sa ne invete, ca noi sa nu ne semetim intru dreptatea noastra si, in mandria noastra, sa nesocotim pacatosii care se pocaiesc. Ca si cum El ar fi vrut sa ne spuna: cand Eu, Cel drept din vesnicie, care sunt nedespartit de Tatal Meu din vesnicie, nu ma impotrivesc primirii lui Adam cel pocait din nou, in Imparatia cea cereasca, atunci, cum puteti voi, care sunteti drepti numai de putina vreme si pacatosi sunteti de la intaiul pacat al lui Adam, sa va impotriviti dragostei pe care o are Dumnezeu pentru pacatosii care se pocaiesc?

“Fiule”, i-a spus tatal, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Astfel, Dumnezeu linisteste pe omul cel drept, amintindu-i de bunatatile cele multe, pe care el le stapaneste si le imparte impreuna cu El. Toate ale Mele ale tale sunt. Odata cu intoarcerea fratelui tau celui pocait, partea ta nu se imputineaza, ci bucuria ta va trebui sa fie sporita, “caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Asa se incheie pilda aceasta, care este in sine o intreaga evanghelie de taina si invataminte. Cu cat omul patrunde prin rugaciune adancurile acestei pilde, cu atat va descoperi atat tainele, cat si invatamintele acesteia. Slava Domnului Iisus Hristos, Care ne-a dat aceasta pilda – aceasta comoara plina de atata bogatie, de la care neam dupa neam isi aduna cunoasterea de Dumnezeu, cat si cunoasterea omului, invatand din aceasta cunoastere, dragostea prin indelunga rabdare, iertare prin dragostea lui Dumnezeu pentru oameni si bucuria, prin dragostea lui Dumnezeu, in primirea pacatosilor care se pocaiesc. Slava Tatalui Celui fara de inceput, si Fiului, si Sfantului Duh de viata datator – Treimii celei deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, 2006)

untitled2


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Sfantul Nicolae Velimirovici, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

43 Commentarii la “Duminica Fiului Risipitor si descoperirea marii taine: CUM NE IUBESTE DUMNEZEUL NOSTRU?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Un parinte la predica: Suntem pe rand cand fiul risipitor cand fiul cel mare ‘justitiarul’ care il judeca pe fratele sau.
    Sf Teofan Zavoratul a spus ca sunt destui in biserica formal, dar de fapt sunt in afara bisericii fiindca sunt plini de judecata si suficienta.
    Mai spunea parintele ca si animalele au vederea duhurilor care sunt asupra noastra, numai noi ne-am pierdut acest simt. La citirea moliftelor Sf. Vasile sunt parinti induhovniciti care vad ce iese din fiecare, si aud strigate scoase de duhurile alungate. Problema e ca omul pleaca curatit acasa, dar traieste credinta doar formal, teoteric, si duhul se intoarce, in casa parasita, cu inca alte duhuri impreuna cu el.

  2. Categoric, OMUL-Fiul lui Dumnezeu este Cel care aseaza/reaseaza sufletul omenesc si-l primeste pe pacatos si asta, din mai multe pricini:

    1.pacatul cu mustul lui, patimile trimise/transmise de parinti copiilor si care sunt o povara care-i va incerca toata viata;

    2.ispita necuratului – nu e putina si e felurita! Nu se spune oare, ca daca n-ar fi dracii omul ar fii simplu, bun si curat asa cum l-a lasat Dumnezeu?

    3.’modelul’ lumii intregi care zace in cel rau – mai ales in zilele noastre;

    4.mila nesfarsita si iubirea nemarginita a lui Dumnezeu care ne iubeste mai mult decat maica care ne-a nascut, care nu cauta la fata, la mariri, la contul din banca, la banii din buzunar ori la alt ‘criteriui’ de judecata lumeasca.

  3. @ Magda:

    Credem ca ramane valabil 100% numai punctul 4 de la tine. Cat despre 2, sa nu uitam ca, dimpotriva, “ridica ispitele si nimeni nu se va mai putea mantui!”

  4. Iisuse Dumnezeul milei
    Şi Bunul meu Mântuitor
    De când mă ştiu, mă simt pe lume,
    Netrebnic şi risipitor.

    Eu sunt şi fariseul trufaş
    -Şi-arareori- vameş smerit
    Eu merit locul cel de-a stânga
    La Judecata de sfârşit.

    Eu. Cel ce mă socot adesea
    Îndreptăţit să tot vorbesc,
    Cât împlinesc oare din lege
    Spre’a-mi dovedi că Te iubesc ?

    Tot ce ai spus în Evanghelii
    Iisuse este pentru mine,
    Eu sunt, bolnavul şi semeţul
    Care Te-a răstignit pe Tine.

    Zadarnic î-mi rotesc privirea
    Şi osândesc în jurul meu
    Când n-am căinţa înlăuntru
    Ci duh trufaş de friseu.

    I-aproape ziua judecăţii
    Şi tot n-am înţeles Iisus
    Că pentru fiecare’n parte
    Acestea toate ni’le-ai spus.

    Nu ai adus în lume vorbe,
    -La general- să fie spuse
    Spre-a înţelege cui îi place
    Ci pentru mine au fost spuse.

    Eu sunt în orice ipostază
    Risipitor şi fariseu,
    Eu orbul, tânărul, leprosul,
    Eu, că’ntru toate sunt şi eu.

    Răul se află înlăuntru
    Şi din preaplinul sufletesc
    -Precum ai spus în evanghelii-
    Prin rău, tot spre mai rău trăesc.

    De nu mă văd în mine însumi
    Sărac şi gol şi în ruşine,
    Şi nu îmi plâng nimicnicia
    Isuse sunt fără de Tine.

    Sluţenia-mi şi răutatea
    De nu le văd şi nu le simt
    Cu vâtul Tău nu-i într-u mine
    Şi ochiul tainic mi-a orbit.

    Căci în lumina Ta divină
    Nimic din mine nu-i curat
    Şi-n ea chiar sfinţii mari ai slavei
    Tot au ceva de corectat.

    Tot ce ai spus e pentru mine
    -Nu pentru cei din jurul meu-
    Şi-n fiecare pentru sine
    Că pentru toţi eşti Dumnezeu.

  5. Marturie istorica crestina:

    Istoricul Radu Ciuceanu spune că dacă Armata Roşie ar fi atacat Europa de Vest, aşa cum era stabilit, anticomuniştii români ar fi putut elibera ţara de sub influenţa Moscovei, odată cu victoria occidentalilor

    http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Radu_Ciuceanu-Daca_Stalin_mai_traia-poate_scapam_de_comunisti_0_197980692.html

    CARTE DE VIZITĂ

    Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad.

    Deţinut politic între 1948 şi 1963.

    Doctor în istorie din 1998.

    Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992.

    Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004).

    Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.

    „Nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine”

    Adevărul: Când v-au arestat comuniştii, domnule profesor?

    Radu Ciuceanu: În 1946 am intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Ochii serviciilor de informaţii erau deja aţintiţi asupra şefilor mei – generalul Carlaonţ, asistat de către colonelul Cărăuşu, unul dintre cei mai buni organizatori în teritoriu. M-au arestat după doi ani de activitate în cadrul organizaţiei generalului Carlaonţ. Aveam 21 de ani şi am stat închis până la 36 de ani. M-am implicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat că războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944! Ordinele le primeam direct de la colonelul Cărăuşu şi de la altă figură emblematică a Rezistenţei, Ştefan Hălălău, fostul comandant al Şcolii de Artilerie din Craiova.

    Eraţi foarte tânăr la acea vreme. Aveaţi 20 de ani. Ce v-a determinat să faceţi asta?

    Vă mărturisesc că efortul n-a fost mare. Îmi amintesc că duduiau casele atunci când treceau tancurile sovietice… În plus, mizeria era mare, iar perspectivele… Dimineaţa nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine. Adică dacă vei mai avea de unde să o iei.

    Eraţi student la Medicină…

    A fost o studenţie tranzitorie. Facultatea a fost un fel de acoperire. Mi-era imposibil… La un moment dat, în 1947, chiar a fost vorba să plec în Iugoslavia şi ulterior să mă întorc. În plus, vă daţi seama ce înseamna să organizezi, la nivel de provincie, ca din trei sate două să fie în Rezistenţă? Vă daţi seama ce însemna să transporţi armament, să-l depozitezi şi să nu ţi-l prindă? Un colonel de la SRI, în 1992, m-a întrebat ce am făcut cu armamentul pe care l-am luat de la Işalniţa, acolo unde era un depozit mare lăsat de nemţi şi neridicat de ruşi. Acest depozit a fost devalizat, dar atunci eu nu am fost de faţă. Ştiu, însă, că armamentul acela a fost luat de acolo de către generalul Dumitru Carlaonţ, care ajunsese şeful Corpului I Armată şi care era fratele generalului Iancu Carlaonţ.

    Aceşti doi generali mai erau în funcţie la vremea respectivă?

    Dumitru Carlaonţ a fost în funcţie până în toamna anului 1945.

    M-am implicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944!

    „Moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi”

    Ce s-a întâmplat cu vechii ofiţeri superiori ai Armatei Române, după 1945?

    Epurarea lor a fost treptată, în directă legătură cu modul în care au răspuns invitaţiilor de a se alătura noii orânduiri. Cei care ştiau destinul Armatei Regale Române şi-au dat demisia dintru început. Unii au crezut că mai pot sluji ţara pentru că noi am trăit cu convingerea că Apusul nu ne abandonează. Nu eram naivi să credem că occidentalii vor veni pe aripi de îngeri, dar ştiam că au interese directe în România. Mai speram că vor să pună o stavilă presiunii sovietice. De altfel, numai moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi şi Pirinei. Stalin ştia faptul că el câştigase doar o partidă.

    A avut în vedere atacarea Europei occidentale…

    Şeful Statului Major ceh a făcut aceste declaraţii. Stalin pregătise câţiva vectori de acţiune care să se oprească tocmai jos, la Pirinei. Asta ar fi însemnat, bineînţeles, declanşarea celui de-al treilea Război Mondial. Numai că acest război ar fi fost unul în care nu s-ar fi folosit energia atomică. Ar fi fost un război convenţional, dar s-ar fi desfăşurat nişte forţe teribile. Ruşii puteau arunca în luptă între opt şi zece mii de blindate.

    La ce acţiuni aţi luat parte în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă?

    Când am intrat eu, organizaţia deja începuse să se infiltreze dincolo de judeţele montane. Una dintre capturile la care am asistat a fost aceea a oraşului Calafat. Aveam şi Slatina… În fine, dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident. Aveam şi eu un cuvânt de spus în cadrul Mişcării pentru că mă trăgeam dintr-o familie de militari.

    Aţi intuit vreo clipă ce avea să urmeze?

    A fost un joc extraordinar în care, de multe ori, puţina mea experienţă trebuia completată cu a altora. Îţi trebuia şi o doză oarecare de noroc şi de fler.

    Dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.

    „Niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine”

    Aveam oare vreo şansă, în anii ’48 – ’49 de a scăpa de influenţa sovietică?

    Aveam doar şansa ca Stalin să mai fi trăit. Asta mi-a spus-o generalul Niculescu, care făcuse şi frontul de Est. Când l-am auzit, am rămas şi eu perplex. Dar, într-adevăr, niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine. Întotdeauna democraţiile au o inerţie colosală.

    Nu cumva ceea ce aţi spus este valabil şi în prezent? Seamănă, pe undeva, vremurile tinereţii Dumneavoastră cu inerţia democraţiilor contemporane?

    Ce-i drept, sunt similitudini izbitoare şi chiar suprapuneri cu anii ’37, ’38, ’39. E mai mult decât alarmant. E deja zonă de pericol. Anul 1989 ne-a prins într-o zonă secătuită pe plan politic. Eram dispuşi să facem mai mult decât gândise conducătorul suprem. Aveam această anticipare a răului. Nocivitatea era caracteristica sistemului comunist, care omorâse o sută de milioane de oameni. Deci anul 1989 ne-a prins cu o presiune crescândă a celor care se rupseseră de comunism şi care doreau, sub altă formă, să-şi perpetueze avantajele. Eu, alături de alţii, scriam „Jos comunismul!” pe aripa din stânga a Universităţii şi a doua zi dispărea tot ce vopsisem noi. Asta se întâmpla în decembrie 1989 până la Anul Nou.

    Credeţi că în decembrie 1989 nu s-a dorit înlăturarea comunismului?

    Nu s-a dorit! Se dorea ca acest comunism să fie epurat, să existe diverse formule alternative de conducere şi, ce-i mai important, să nu dispară Partidul Comunist. Cu alte cuvinte, să fie o perestroika, domoală, docilă, care să capte oricând susţinerea celor patru milioane de membri ai partidului. S-a demonstrat asta în „Duminica Orbului”, în mai 1990.

    Cu toate acestea, nu credeţi că oamenii care stătuseră în temniţele comuniste puteau influenţa mai mult lucrurile, la vremea aceea?

    Gândiţi-vă că eşti amfitrion şi că trimiţi invitaţii acelora care vrei să-ţi intre în casă, însă te trezeşti cu unii pe care nu numai că i-ai ignorat, dar cărora nu le-ai dorit niciodată prezenţa. Noi, cei care stătuserăm închişi, venisem dacă nu cu o doză de răzbunare, cu una de ranchiună. În al doilea rând, trăisem cu toţii sub spectrul morţii. Noi am ieşit egalitari…

  6. articolul – partea a II a:

    Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?

    15 ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!” Am un act din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept de muncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965. Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.

    Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!”

    „Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc”

    Prin ce închisori aţi trecut?

    Toate le uiţi, numai pe unde ai luptat şi pe unde ai trecut ca deţinut nu uiţi. Am trecut pe la Craiova, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Dej, Ploieşti. Dar s-a petrecut un lucru pe care vi-l spun într-o notă umoristică: după ani şi ani, încercând să-mi dau seama de traseul meu pe la puşcării, îi dau un telefon comandantului penitenciarului Gherla, Pop Vasile, al cărui tată a fost camarad de temniţă cu mine. De la Gherla am fost transferat la Dej, însă în registrele celor de la Gherla nu figurează că am trecut pe la Dej. Acolo scrie că am plecat direct la Poarta Albă, unde ajungeau lunar mii şi mii de deţinuţi politici. Cei care trebuiau să dispară, dispăreau la Poarta Albă. Acolo erau 80.000 de muncitori. Câţi n-au dispărut acolo?! Nu existau evidenţe! Mureau la grămadă.

    Cum vă explicaţi faptul că aţi scăpat de Poarta Albă?

    Probabil că, la un moment dat, a existat dorinţa de a fi lichidat. Parcă nu-mi vine a crede… În temniţă cineva a făcut rost de o injecţie cu calciu, un tonic. Era una singură şi trebuia să mi-o facă mie. I-am zis doctorului să i-o facă lui Gheorghe Dudaş, un alt camarad, de 20 de ani, care era mai slăbit ca mine. Acea injecţie conţinea tetanos. Bietul băiat a murit în trei zile, în nişte chinuri înspăimântătoare. Noi credeam că a făcut o criză de reumatism. Când au vrut să-l ducă la Cluj, era prea târziu.

    De ce au vrut să vă ucidă?

    Nu ştiu exact, dar ar putea fi o explicaţie. Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc sau de şansă, ci doar de Dumnezeu. În iunie 1950 am fost băgat, pentru a nu ştiu câta oară, la reeducare, în faimoasa camera a morţii numărul 99 din penitenciarul Gherla. Ne-am pomenit acolo, între noi, cu un cetăţean îmbrăcat în haine kaki, specifice Securităţii, dar fără centură şi fără epoleţi. A început să tuşească şi gardienii l-au întrebat dacă e tuberculos. A zis că da şi l-au băgat între noi, „bandiţii”, deţinuţii politici. Şi eu aveam TBC de când ne-au scos odată la -15 grade Celsius.

    Atunci, din 300 de oameni doar 100 am scăpat. Revenind, însă, l-am întrebat pe cel nou apărut cine este. Mai văzusem eu securişti din ăştia arestaţi. Mi-a zis că se numeşte Weiss Vintilă. A vrut Dumnezeu să dorm lângă el şi să-mi treacă prin minte o chestiune teribilă. El fusese unul dintre cei care se certase cu Marin Jianu (n.r. ministru adjunct la Ministerul de Interne). Era comunist din 1938, din ilegalitate. I-a descoperit cu nişte hoţii (n.r. se pare că era vorba de o afacere de spionaj) pe cei din minister şi au vrut să-l lichideze.

    Şi unde se putea lichida mai bine decât la Gherla?! Nu l-au bătut pe Weiss Vintilă pentru că avea un singur plămân şi ar fi murit imediat. Cel care făcea planton lângă noi ne-a permis să vorbim. L-am sfătuit pe Weiss, care fusese şef la paşapoarte, să le spună anchtatorilor că are dovezi din care reiese că înalte personalităţi ale regimului au comis ilegalităţi şi să se plângă de faptul că execută o condamnare fără a avea la bază o hotărâre judecătorească. I-a scris lucrurile astea ofiţerului politic, care le-a expediat la Bucureşti.

    Ştiţi ce conţinea scrisoarea lui Weiss?

    Eu am insistat pe două lucruri: ororile de acolo – mâncatul excrementelor, bătaia cruntă etc. – şi ilegalităţile comise de anumite cadre din Securitate. Datorită lui au fost arestaţi, la vremea aceea, vreo 30 de securişti. Nu ştiu dacă nu cumva el o fi vorbit şi despre mine, iar ăştia s-or fi gândit să mă lichideze. Cert este că datorită lui Weiss s-a oprit reeducarea.

    Credeţi că şefii de la Bucureşti nu ştiau cum se face reeducarea?

    Ştiau, dar nu aveau cunoştinţă până unde s-a ajuns. Weiss le-a spus în faţă lucrurile astea. Le-a spus că Partidul are numai de pierdut din afacerea asta pentru că se va afla şi va fi compromis. A cerut măsuri imediate. Weiss mi-a spus că informaţiile vor ajunge şi la „ăi mari”, adică la Ana Pauker şi Vasile Luca. A mai fost un element: vroiau să compromită definitiv şi Mişcarea Legionară, care fusese acuzată că a generat reeducarea în închisori. Cu alte cuvinte, că legionarii s-ar fi bătut între ei şi ar fi făcut selecţie naturală.

    „Coşmarul reeducării mă urmăreşte şi acum”

    Care a fost cea mai terifiantă experienţă pe care aţi trăit-o în temniţele comuniste?

    Reeducarea! Coşmarul mă urmăreşte şi acum, este a doua mea fiinţă. Nici nu aveai posibilitatea să te sinucizi. Mulţi au încercat, dar erau supravegheaţi zi şi noapte.

    Mulţi au rezistat prin asceză creştină…

    Dacă erai credincios puteai să te retragi în tine – „Dă-mi Doamne putere să nu-mi pierd credinţa!” În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau.

    În ce consta exact reeducarea?

    În primul rând în a spune ceea ce n-ai făcut şi, în al doilea rând, în aţi pierde demnitatea. Mai trebuia să-ţi pierzi şi identitatea de om al Rezistenţei. Lucrurile astea le-am trăit pe la vreo 24 de ani.

    Poate de asta aţi şi supravieţuit…

    Nu, „secretul” a fost altul: rugăciunile mamei şi ajutorul direct al divinităţii. Spre exemplu, urma să fiu luat într-o anumită noapte la anchetă şi în ajun s-a dat dispoziţie să fiu transferat. În dubă, un student mi-a zis: „Domnu’ Ciuceanu, mergeţi cu noi la Târgşor, domne!” Eu am zis că merg la Piteşti, unde mi-era locul. Mi-a zis să încerc să mă dau elev. Când am auzit ce bătăi luai acolo… În lotul respectiv, înaintea repartizării în penitenciare, am rămas ultimul. Era o femeie la grefă care m-a întrebat ce sunt. I-am spus că sunt elev în anul terminal la Colegiul „Carol” din Craiova, aşa cum mă sfătuise băiatul acela. „Şi ce cauţi aici la noi?”, m-a întrebat. A scris în foaie „elev” şi m-a trimis alături de ceilalţi. Altă întâmplare: la Piteşti nu m-a denunţat nimeni că sunt şef de lot, deşi pe dosar scria „Lotul generalului Carlaonţ şi al studentului Radu Ciuceanu”. Asta a fost minune dumnezeiască!

    Ce s-ar fi întâmplat dacă se afla că sunteţi şef de lot?

    Dacă spunea cineva asta, acum nu mai eram în faţa dumitale. Mă exterminau. Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibil să nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doar salvatoare, ci imediată. Nu pot pleca în lumea cealaltă fără să recunosc lucrul ăsta!

    În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei.

    „Ajunsesem o umbră”

    Aţi cunoscut la Piteşti pe cineva din floarea intelectualităţii interbelice?

    Ei i-am cunoscut doar pe cei tineri pentru că am stat foarte puţin la Piteşti. N-am fost la etajul trei unde se aflau anchetatorii.

    Pe Valeriu Gafencu l-aţi întâlnit? Părintele Nicolae Steinhardt îl numea „Sfântul închisorilor”.

    Nu. El a fost trimis la Târgu Ocna. Mare martir! Ca şi stareţul de la Mănăstirea Tismana, Iscru… În ceea ce-i priveşte pe deţinuţii politici, am întâlnit liberali, ţărănişti… În orice caz, am întâlnit mai puţini liberali decât ţărănişti. Liberalii, mai cu duhul blândeţii… Numeric vorbind, deţinuţii ţărănişti au fost cei mai mulţi după legionari în temniţele comuniste.

    Care era proporţia?

    Erau legionarii – 62, 63%, urmau ţărăniştii – cam 18-20%, liberalii – cam 5-6% şi restul erau ofiţeri şi alte categorii.

    Cum vă explicaţi faptul că liberalii au fost cei mai puţini dintre cei închişi pe criterii politice?

    Ei nu au mers niciodată pe o atitudine din aceasta combativă. Nu pentru că nu au avut cadre, ci pentru că nu aveau doctrină! De fapt, aveau doctrina aşteptării, a răbdării, a mersului evolutiv al societăţii. Nu aveau acest simţ revoluţionar. L-au avut în secolul precedent, la 1848. Atunci, dacă nu erau ei, nu făceam România modernă şi Unirea. În schimb, ţărăniştii aveau şi latura ardelenească de combatere. În plus, aveau şi linia lui Mihalache.

    Când eraţi în închisoare, aţi crezut că veţi mai scăpa de acolo?

    Nu! Aveam certitudinea că nu voi mai vedea deschise porţile închisorii. Mai speram doar în perioada în care se discuta la Geneva despre soarta deţinuţilor. Atunci am fost dus la Văcăreşti şi am avut parte de tratament medical. M-au mai refăcut puţin pentru că ajunsesem o umbră. Când m-au externat, medicii au scris pe fişă: „Cu tot tratamentul aplicat, nu s-a refăcut”. Vă daţi seama în ce stare eram?!

    După episodul Văcăreşti, aţi revenit la acelaşi regim?

    După asta, sigur, am revenit la acelaşi regim de detenţie. În 1963 mi-au dat drumul, dar am avut parte de cei doi ani de moarte civilă.

    „Speram într-un comunism mai puţin agresiv”

    Când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu aţi crezut vreo clipă că se va produce o schimbare?

    Îl ştiam… Un singur moment de înşelare am avut, în 1968, odată cu poziţia dură faţă de invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Am crezut că nu se joacă şi că întreaga ţară este cuprinsă de acest sentiment.

    Despre reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ce credeaţi, la vremea aceea?

    A fost un joc ieftin. Cine să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu? Cel care la Răstoaca a împuşcat ţărani?! Ceauşescu era un criminal.

    Prin urmare, în 1968 aţi avut sentimentul că lucrurile se vor schimba în bine…

    Da, am avut acest sentiment. Credeam că vom trece la un comunism mai puţin agresiv.

    Dar când aţi văzut că Regina Marii Britanii şi preşedintele SUA Richard Nixon îl legitimează pe Ceauşescu, ce aţi simţit?

    M-a cuprins o deznădejde cumplită. N-am ştiut cum să transmit în Occident că e o farsă ceea ce face Ceauşescu.

    Aţi comunicat cu Occidentul înainte de 1989?

    Da, prin diverşi oameni. Între 1981 şi 1985 transmiteam mesaje care erau date publicităţii în Occident. Mă axasem pe monumentele aflate în vizorul regimului pentru a fi distruse. Puteau să ne dibuiască… Odată chiar o băgasem pe mânecă, dar am scăpat.

    Cum aţi reuşit să intraţi la Facultatea de Istorie, cu dosarul pe care îl aveaţi?

    La mine a fost o facultate combinată – la zi şi la fără frecvenţă. Cinci ani m-am chinuit aşa – citeam cu cartea în mână, iar muncitorii mei erau în spate. Munceam şi aveam un salariu de 480 de lei pe lună. Era un salariu mic, dar puteam trăi din el. După ce am terminat facultatea, am ajuns la Academia Română ca simplu documentarist, prin intervenţiile unor oameni pe care-i cunoşteam. Acolo am avut un salariu cuprins între 1.100 şi 1.400 de lei. Dar în 1975 a venit ordinul să fie căutaţi, descoperiţi şi daţi afară toţi „bandiţii” din Academie şi din cercetare. M-au luat şi m-au expediat la un muzeu unde am reuşit să mă dezvolt mai mult în plan personal.

    „Împăcarea cu trecutul, o tentaţie a diavolului”

    V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?

    Nu, n-au îndrăznit!

    Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?

    Nu, nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cu Securitatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotriva foştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretins întotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă rău celorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces al suferinţei lor – reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadre să o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitor copilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul – să semneze acolo că regretă!”, îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adică eu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nu făceam asta!

    Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia”…

    „Ce-ţi cerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!”, îmi ziceau. Le spuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni. Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!” În schimb, olteanul e mai pragmatic: „Ce câştig dacă semnez?” S-au crispat băieţii ăia: „Cum vine asta cu câştigul?” Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-mi dea, de pildă, posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pe limba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi în locul meu!”, le-am întors-o. „Cum adică să fim în locul tău, mă banditule?!”, au sărit ei. „La început m-aţi luat cu profesore şi acum mă luaţi cu banditule?”, i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor… Mi-au spus că oricum ei nu pot uita ce aveam la dosar.

    În concluzie, îi putem judeca moral sau nu pe aceia care au semnat angajamente cu Securitatea, după ani de suferinţă?

    Nu, nu. Modul în care s-a reacţionat la reeducare şi, ulterior, la reabilitare, trebuie judecat de la om la om.

    Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?

    Împăcarea cu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şi pentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate! Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba” şi „parastasele” şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricând paginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentru România cea Mare. Riscul este ca, pe baza unor automustrări – că eşti rău, că eşti neiertător -, să atentezi la propria ta istorie, nimicind-o. Şi mai grav mi se pare faptul că nimicindu-ţi istoria laşi un gol care poate fi umplut cu ceva ce nu eşti sigur că vrei.

    V-aţi asuma încă o dată suferinţele din temniţele comuniste, dacă ar fi să vă retrăiţi viaţa?

    Atunci când ruşii erau în coasta noastră, mi s-a propus să plec în străinătate, iar eu am refuzat. Aş face din nou ceea ce am făcut, şi asta nu din încăpăţânare: viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţi sfărâma. Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta.

    „Salvarea noastră este o salvare «de pachet»”

    Cum vi se pare tineretul de azi, în comparaţie cu generaţia Dumneavoastră?

    Nu e nicio surpriză faptul că vă spun că nu mă regăsesc deloc în tineretul de azi. Cu mici excepţii, desigur. Este un tineret care s-a născut după aproape 50 de ani de întuneric. Întunericul poate avea mai multe forme. De multe ori, lumina conţine atât de mult întuneric încât te duce precis în fundul iadului.

    Ce credeţi că ne lipseşte?

    Nu ne lipsesc numai tinerii, ci şi exemplele. Ne lipsesc oamenii care să fie puşi în valoare şi cărora să li se dea puterea. Aceia care decid astăzi soarta noastră nu pot fi modele pentru tineri.

    Ce regretaţi cel mai mult din viaţa Dumneavoastră?

    Regret că în 1989 n-am ştiut şi n-am făcut ceea ce trebuia să facem.

    Ce-ar fi trebuit făcut?

    Trebuia să despărţim grâul de neghină. Erau încă în viaţă 70.000 de foşti deţinuţi politici. Mai mult, erau milioane de oameni care erau lângă noi, care doreau o Românie încăpută pe mâna unor lideri oneşti. Aveam nevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolva frontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun în ţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.

    Cum vedeţi România peste 20 de ani?

    Dacă nu se întâmplă un miracol, şi dacă nu vor apărea alţi oameni, dispuşi să-şi lase deoparte grija legată de avere şi să adopte o ideologie strictă, asociativă, va fi foarte trist. Cu alte cuvinte, să nu-şi aducă aminte că trebuie să se închine doar la sărbătoarea Învierii Domnului. Nouă ne trebuie oameni care să-L vadă pe Hristos în fiecare săptămână, la biserică, în faţa altarului. Aici nu merg jumătăţile de măsură. Ori totul, ori nimic. Salvarea noastră este o salvare „de pachet”, adică toţi sau niciunul. Alternativa este haosul. Dar haosul nu se exprimă întotdeauna printr-o mişcare browniană, ci şi prin acţiuni care favorizează şi dezvoltă catastrofele naţionale.

    Aveam nevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolva frontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun în ţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.

  7. @ Romeo:

    Am dat-o si noi la noutati zilele trecute, dupa ce aparuse, dar e bine ca ai reluat-o si aici.

  8. Doamne ajuta!Asa ne iubeste si ne rasplateste Dumnezeu de mult,cand iertam si iubim pe cel care ne loveste,incat primim pildele Sale si intamplarile din propria noastra viata,cu mai multa ingaduinta si luare aminte,incercand sa daruim ce voim a primi,IERTAREA,ELIBERAREA PACATULUI.
    O,Doamne,Mantuitorule,ajuta-ne sa ne oprim din pacate si Cuvantul Tau sa ne fie luminare,intarire si inviere spre viata de veci.Ca a Ta este stapanirea,
    Imparatia,Puterea si Slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh,acum si
    pururea si in vecii vecilor.Amin!

  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Patriarh Tarasie: pilda de curaj evanghelic si smerenie dumnezeiasca
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Nu poate sa fie adevar fara dragoste si nu poate sa fie dragoste fara adevar! Poate sa nu te copleseasca dragostea lui Hristos? – CUVANT AL PR. MIHAI ALDEA
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » DUMINICA FIULUI RISIPITOR – DE LA RAUL BABILONULUI IN BRATELE PARINTESTI
  12. …Este incurajator de frumos sa citesc despre reintoarcerea la Tatal ca o reintoarcere in sine…si ni se spune frumos “voi nu sunteti ai vostri” !
    Toate invoirile mele la rau n-au fost decat renuntari la mine insumi…si un drum catre strain si indepartat tinut…

  13. Doamne Dumnezele Sfant nu mai stiu ce sa fac cum sa ma rog tie…. indeplineste-mi te implor ce tI-am cerut… te rog …mai auzit Doamne Dumnezele…Spune-mi ce sa fac,ca parca oricate as face nimic nu e bine..mam rugat tie ti-am cerut ceva si ma rog in continuare Doamne!De ce ?Cu ce am gresit eu ?????????Cand va fi bine?Doamne auzi-ma si pe mine,auzi-ma si indeplinestemi dorintele Doamne ,Fac orice numa-i indeplineste-mi ce t-am cerut Dumnezeul meu,E prea mult is prea tanar pt asha …Nu mai pot is la marginea prapastie Doamne Dumnezeul meu!

  14. Poarta-mi, Doamne, pasii pe calea vietii mele !!!

  15. Pingback: Sfintii Isaac si Efrem Sirul (28 ianuarie): ESTE NADEJDE: HRISTOS! -
  16. Pingback: Predici audio (si text) la DUMINICA LUI ZAHEU VAMESUL. “Câţi dintre noi ne mai gândim că Dumnezeu Şi-a arătat bunătatea cu noi, deşi noi nu meritam?…” -
  17. Pingback: Predica puternica a Parintelui Longhin de la Banceni (2011, video): LUATI-L PE HRISTOS IN VIATA VOASTRA, IN FAMILIA VOASTRA, IN DUREREA VOASTRA! -
  18. Pingback: FIUL RISIPITOR. Predica audio (si text) a Parintelui Hrisostom de la Putna -
  19. Pingback: VENIREA IN FIRE -
  20. Pingback: “INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE -
  21. Pingback: SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – DE 55 ANI IN IMPARATIA LUMINII. Documentar video: Sfantul Nicolae al Serbiei (Viata Sfantului Nicolae, Episcopul Ohridei) -
  22. Pingback: Parintele Rafail Noica (1993) despre DUMNEZEUL NOSTRU “MATERN”, DIVORT, IUBIRE SI DISCERNAMANT (si audio) -
  23. Pingback: FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul -
  24. Pingback: Meditatie zguduitoare la Pilda Fiului Risipitor a Arhim. Andrei Coroian: CHEMAREA BRATELOR PARINTESTI ALE CELUI RASTIGNIT SI CHINUIT DE PACATELE NOASTRE… -
  25. Pingback: OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii” -
  26. Pingback: PREDICI SI MEDITATII LA PILDA FIULUI RISIPITOR: Parintele Ioanichie Balan: “NU E ALT PACAT MAI RASPANDIT ASTAZI DECAT PACATUL DESFRANARII. Duhul desfranarii racneste ca un leu salbatic si umbla sa insele cat mai multi”/ TATAL RISIPITOR DE DRAG
  27. Pingback: IUBIREA DOMNULUI, “FARA REPROSURI”: Domnul si astazi ne spala picioarele si continua sa bata la usa inimii noastre, desi o gaseste inchisa… -
  28. Pingback: NOI CUVINTE PLINE DE HAR, care ne izgonesc “gandurile cele intunecate si povara de pe suflet”, desprinse din SCRISORILE SFANTULUI NICON AL OPTINEI: “Sa plece de la tine reaua deznadejde si sa vina la tine pacea lui Hristos!” -
  29. Pingback: SFANTUL SILUAN ATHONITUL da marturie vie despre IUBIREA MILOSTIVA a lui Dumnezeu pentru CEI PACATOSI -
  30. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE SAROV, invatatorul pocaintei si TAMADUITORUL DEZNADEJDII (II). Ce rugaciuni – “antidot” recomanda in mod special Cuviosul? NECESARA CORECTARE A UNEI PARERI GRESITE: “Fara a merge pe calea pocaintei, oamenii incea
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate