INTRAREA IN SFANTUL SI MARELE POST: “Sa ne folosim de aceasta vreme a Postului, fiindca nu stim de ni se va mai da o vreme ca aceasta…”

“Sa ne folosim de aceasta vreme a Postului, fiindca nu stim de ni se va mai da o vreme ca aceasta – si cine vrea sa ramana in cadere si sa se infatiseze in cealalta viata cazut? Acesta, poate, este cel din urma an cand mai suntem lasati intre cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocaintei, poate-poate ne vom indrepta. Si daca nici acum nu ne vom indrepta, vom fi taiati si aruncati in foc. Avand acest lucru in gand, sa luam hotararea ca de acum, intrand in post, sa intram si in nevointele ridicarii din cadere!”

*

“Putem spune ca am trait ca sa apucam acest Post. Sa multumim Domnului pentru aceasta mila, dar sa ne si grabim a ne folosi de ea!”

(Sf. Teofan Zavoratul)

*

PREDICA LA DUMINICA LASATULUI SEC DE BRANZA

“Adu-ti aminte de unde ai cazut!” Asa ii spune Domnul ingerului Bisericii din Efes in Apocalipsa lui Ioan Teologul. Adu-ti aminte, insa nu cu usuratate si cu nepasare, ci in asa chip incat sa afli in aceasta imbold spre pocainta si intoarcere la faptele bune de mai inainte. Adu-ti aminte de unde ai cazut si pocaieste-te si fa faptele cele dintai (Apoc. 2,5). Iata, aceasta porunca ar trebui insuflata neincetat fiecarui om si intregii omeniri cazute. Adu-ti aminte de fericirea dintru inceput a celor intai-ziditi, fericire mare si cu neputinta de povestit, care a fost pierduta prin cadere si prin aceasta sa starnesti in tine ravna si grija de a te ridica si a redobandi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pilda, aducandu-si aminte de placuta stare a sanatatii, doreste mai cu osardie insanatosirea; cel robit, amintindu-si bucuria libertatii, cauta eliberarea; cel saracit, amintindu-si de tihna indestularii, foloseste toate mijloacele pentru a se imbogati din nou. Cred ca nimeni n-ar fi nepasator si lenevos de mantuirea sa daca nu i s-ar imputina aducerea aminte de acest fapt;ce bine era inainte de cadere si ce rau am ajuns dupa cadere!

Bineinteles, aceasta aducere aminte ne-ar putea arunca in deznadejde daca nu am avea la indemana mijloacele de a ne indrepta starea: dar iata, bunatatea cea grijulie a lui Dumnezeu a randuit pe pamant chip de ridicare si l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care multi l-au incercat deja si care si-a aratat in privinta lor puterea sa cea minunata. In starea in care ne aflam, aducerea aminte de starea din care am cazut este acelasi lucru cu starnirea setei cand inaintea ochilor se afla un izvor de apa curata ori starnirea foamei cand inaintea ochilor se afla un ospat imbelsugat. Si iata scopul cu care ni se infatiseaza in fiecare an, inainte de inceputul Marelui Post, istoria caderii protoparintilor. Prin aceasta ni se spune :

“Amintiti-va cum erati inainte, cum v-ati facut acum si umpleti-va de ravna pentru ridicarea din aceasta stare! Iata, acum este vremea bineprimita; iata, acum este ziua mantuirii!”

Dar iata, parca in ciuda purtarii de grija a lui Dumnezeu pentru noi, din toate adevarurile mantuitoare, de care putin ne amintim, cel mai putin ne amintim de caderea cu care am cazut in persoana protoparintilor nostri – de parca totul ar fi fost asa cum trebuie sa fie. Uitare vrednica de plans – la fel de plans ca si atunci cand o fiica de imparat, fiind atrasa catre lucruri josnice, pierzand din aceasta pricina mila tatalui sau si cazand intr-o stare injosita, ar ajunge la o asemenea nesimtire incat ar uita ca nu se afla la locul sau: cu atat mai mult cu cat are si casa imparateasca inaintea ochilor si se stie ca imparatul este gata sa isi primeasca inapoi fiica si sa-i dea iarasi tot ce avea. In aceeasi stare se afla si sufletul nostru, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci cand el nu pastreaza in gandul sau felul in care era la inceput si felul in care a ajuns acum, si nu vrea sa se foloseasca de mijloacele daruite lui pentru intoarcerea la vrednicia dintai.

El a fost pus intru lumina cunostintei, iar acum este impresurat de intunericul necunostintei, indoielii si ratacirii. A fost plin de pace a gandurilor, a dorintelor si a constiintei, iar acum in el se da o lupta a gandurilor cu dorintele, a gandurilor si dorintele cu constiinta – lupta din care el primeste rana dupa rana. A fost in el dulce tihna si deplina multuimire, iar acum o patima dupa alta lovesc inima, chiar in timp ce acestea se asteapta ca prin indestularea patimii sa capete placere. De la aceasta neoranduiala dinauntrul sufletului vin si amaraciunile, nevoile, suferintele, nereusitele, neoranduielile din afara. Oare acesta este raiul desfatarii, in care ti se cuvenea sa fii, suflete, dupa nasterea si menirea ta? Deci aminteste-ti de unde ai cazut si pocaieste-te! Cat de nefireasca e starea noastra de acum ar trebui sa simta, pare-se, fiecare, necajindu-se toata viata si incercand greutati si lipsuri de tot felul: si totusi, nu se intampla asa. Unii se obisnuiesc atat de mult cu starea lor de cadere, incat nici prin gand nu le trece ca n-ar fi trebuit sa fie asa, chiar incearca sa aduca dovezi cum ca nici nu trebuie sa fii altfel. Ce jalnic!

Jalnici sunt toti cei care nu-si simt caderea si nu cauta sa se ridice. Cu atat mai jalnici sunt crestinii si cei care traiesc avand in fata crestinismul. In fata noastra este casa mantuirii si in ea ne-am impartasit deja de puterile tamaduitoare ce lucreaza in ea; este un lucru jalnic daca am iesit din ea, gustand mancarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru si mai jalnic daca, stand afara, privim cu nepasare pierderea si in lenevia noastra nu nazuim sa intram inauntru iarasi si sa ne desfatam de bunatatile aflate acolo. Asadar treziti, fratilor, sufletele voastre, daca nu au adormit! Treziti-le zicand :

“Scoala-te, suflete adormit si istovit in pacate – scoala-te, si te va sfinti Hristos! Ai fost deja sfintit si stii ce mare este fericirtea celor sfintiti! Umple-te iar de ravna pentru acelasi lucru si scoala-te! Iata, acum este vremea bine primita, iata, acum este ziua mantuirii!”

Am cazut prin mancare, sa ne straduim a ne ridca prin post; am cazut prin parerea de sine, si ne ridicam prin defaimarea de sine; am cazut prin nepocainta, sa ne ridicam prin lacrimile strapungerii; am cazut prin lenevie si uitare de Dumnezeu, sa ne ridicam prin grija de mantuire si frica de Dumnezeu; am cazut dedandu-ne placerilor, sa ne ridicam prin vietuire aspra si indurare de buna voie a lipsurilor; am cazut prin instrainarea de Biserica, sa ne ridicam prin mersul in casa lui Dumnezeu; am cazut ascultand cantece rusinoase si ingaduindu-ne sa dansam, sa ne ridicam prin ascultarea cantecelor bisericesti si prin metanii dese; am cazut prin multa vorbire, sa ne ridicam prin tacere; am cazut prin imprastiere, sa ne ridicam prin insingurare si pazirea luarii aminte; am cazut prin ascultarea de vorbe desarte si citirea de carti desarte, sa ne ridicam prin ascultare Cuvantului lui Dumnezeu si citirea de carti mantuitoare.

Iata, inca putine ceasuri si va veni vremea mantuitoare a postului, ce cheama la trezire. Sa ne folosim de ea asa cum ne arata mama noastra cea inteleapta si grijulie, Sfanta Biserica. Sa ne folosim de ea, fiindca nu stim de ni se va mai da o vreme ca aceasta – si cine vrea sa ramana in cadere si sa se infatiseze in cealalta viata cazut? Acesta, poate, este cel din urma an cand mai suntem lasati intre cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocaintei, poate-poate ne vom indrepta. Si daca nici acum nu ne vom indrepta, vom fi taiati si aruncati in foc. Avand acest lucru in gand, sa luam hotararea ca de acum, intrand in post, sa intram si in nevointele ridicarii din cadere. Asta cere de la noi Domnul; asta asteapta Sfanta Biserica, asta doresc toti sfintii lui Dumnezeu, ce se gandesc la noi cu grija si privesc cu impreuna-patimire la abaterile vietii noastre! Amin!

(in: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Alt cuvant foarte puternic si trezitor al Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica iertarii (si AUDIO):

“Sfanta Biserica ne aduce acum aminte de caderea protoparintilor. Scopul pe care il urmareste ea prin aceasta este ca, amintindu-ne ca ne aflam intr-un loc de surghiun, sa nu ne mai umflam in pene si sa ne semetim mai putin, si in loc de asta, sa ne smerim si sa ne umilim mai mult; dar este mai ales acela ca, trecand cu gandul de la caderea protoparintilor la propria noastra cadere, sa ne aprindem cu duhul de ravna pentru sculare si redobandirea a ceea ce am pierdut prin cadere. De aceea a si fost randuita pomenirea caderii protoparintilor inainte de inceputul Postului Mare, care este, mai mult decat orice, vreme de pocainta si indreptare. In acest rastimp, suntem datori sa ascultam gingasul glas, impreuna-patimitor fata de noi al mamei-Biserici, cu care ea glasuieste parca fiecaruia dintre noi: “Ai cazut? Scoala-te! Iata, ti se deschide usa postului si a pocaintei: imbarbateaza-te, intra cu indraznire si alearga aceasta alergare [cursa] fara a te cruta!”

Pe langa niste fii adevarati ai Bisericii nici nu ar fi nevoie de atata staruinta pentru a-i face sa ia aminte la aceasta chemare; dar ce sa facem cu sufletul nostru nepasator si trandav? Nu aude, sau auzind nu ia aminte, sau daca ia aminte gaseste dezvinovatiri fel si fel ca sa nu faca faptele la care e chemat pentru binele lui.

Sa intram deci in sufletul nostru si sa-l induplecam sa nu lase sa treaca in zadar Postul acesta, ci sa se foloseasca de el pentru a se pocai si a se indrepta!

Nu stiu cum s-a incetatenit la noi asa o randuiala, ca doar in post devenim putin mai seriosi, numi in post dobandim ganduri de grija pentru mantuirea noastra. Altcandva ne ingaduim sa facem ce avem chef, cateodata cu foarte multa largime, nu fara de pacat, socotind ca pacat nu avem – iar prin post gandul se trezveste cumva de la sine; poftele recunosc drept legiuita masura ce le infraneaza si se supun ei, chiar daca nu intotdeauna fara cartire. Si grijile multe amutesc, iesind in schimb la rampa grija pentru singurul lucru de trebuinta, ce-si infatiseaza cerintele (chiar daca uneori cu sfiiciune, ca un copil speriat). O astfel de buna randuiala adie de obicei asupra noastra Sfantul Post si este greu sa credem ca cineva l-ar lasa sa treaca fara sa dobandeasca roada. Se intampla totusi ca, in ciuda inrauririi mantuitoare a postului, chiar in ciuda silintei de a ne indrepta pe care o resimtim in vremea lui, pentru unii el sa nu se numere intre zilele de mantuire. Cine n-are nevoie si cine nu simte trebuinta de a indrepta in sine ceea ce e neindreptat?

Dar vine CRUTAREA DE SINE – mama nepasarii si a leneviei – si inabusa toate miscarile bune... Si asa incepem sa amanam implinirea acestor cerinte: la inceput de pe o zi pe alta; apoi de prima saptamana a Postului, pe a doua sau pe a treia; de pe a treia pe a patra sau pe ultima; iar in ultima apare nu-stiu-ce piedica sau nu-stiu-ce pretext de amanare mai nascoceste lenevia vicleana... Astfel trece tot Postul fara ca omul sa se fi marturisit si impartasit... Ei, dar daca am irosit vremea postului, in alt rastimp greu de crezut ca ne vom indeletnici cu lucrarea mantuirii. Daca in post, cand totul este cat se poate de potrivit pentru aceasta lucrare, nu facem asta, de unde sa ne apucam de aceasta lucrare dupa post? Si asa, vom trai iarasi in nepasare si lenevie, in aceleasi deprinderi si patimi pacatoase, maniind pe Dumnezeu la fel ca inainte, pana la urmatorul post – si cine stie daca o sa traim sa-l apucam? Ce se va intampla daca o sa murim in stare pacatoasa si nepocaita?

Putem spune ca am trait ca sa apucam acest Post. Sa multumim Domnului pentru aceasta mila, dar sa ne si grabim a ne folosi de ea! Bineinteles, pentru mantuirea noastra a binevoit astfel Domnul, in ciuda vietii noastre nepasatoare si trandave. Rastimpul vietii noastre nu este in stapanirea noastra, ci este in puterea lui Dumnezeu: iar Domnul lungeste ori scurteaza viata noastra, dupa cum are de asteptat sau nu de la noi vreun bine. “Cei necredinciosi si pacatosi nu isi vor injumatati zilele lor“, adica nu vor trai nici jumatate din timpul pe care l-ar fi trait daca ar fi bineplacut lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi e in Biserica lui Dumnezeu ceea ce este un pom in livada: cei ce traiesc in chip bineplacut lui Dumnezeu sunt pomii roditori, iar cei nepasatori si lenesi sunt pomii neroditori. Gradinarul se uita la pomul neroditor un an, se uita doi, se uita trei, apoi il taie si il arunca in foc. Asa se intampla si cu noi: Domnul asteapta de la noi roadele pocaintei un an, asteapta doi, asteapta trei – si apoi, vazand ca de la noi nu vine niciun bine, ne da pe mana mortii si prin aceasta ne trimite la dreapta rasplatire care asteapta pe nepasatori.

Amintiti-va pilda Mantuitorului despre smochinul cel neroditor (v.Lc.13, 6-7). Stapanul spune gradinarului: “Iata, este al treilea an de cand vin si nu vad rod in acest smochin: taie-l, de ce sa mai ocupe locul in zadar?” Gradinarul l-a rugat sa mai lase pomul neroditor inca un an, poate va aduce roada; si daca nici atunci nu va aduce, atunci sa-l taie. Aceasta pilda inchipuie felul in care mila lui Dumnezeu se roaga de dreptatea lui Dumnezeu si primeste pentru noi, trandavii, an dupa an, asteptand: nu cumva vom aduce, pana la urma, roadele pocaintei?

Ah, fratilor, cine stie: poate ca este cea din urma oara cand ni se da postul acesta! Deci sa ajutam milostivirii [lui Dumnezeu] sa covarseasca dreptatea, punand de acum inainte in inima noastra hotararea ca in acest Post neaparat sa ne ocupam de noi insine asa cum se cuvine, sa indreptam tot ceea ce este de indreptat in viata noastra… Intrand in post, sa ne punem in minte ca este ultima oara cand ni se da vreme pentru pocainta, ca daca o irosim, nu mai avem de asteptam o alta mila ca aceasta. Sa ne intemnitam in aceasta stramtorare gandul ca avem de ales intre ostenelile pocaintei si moarte, iar dupa moarte vin Judecata si chinurile vesnice! Poate duhul la incordarea si vioiciunea lucrarii [activitatii] care-i sunt proprii! Si ale apostolului sa rasune in urechile noastre fara contenire:Sau nesocotesti bogatia bunatatii lui Dumnezeu, si a blandetii, si a indelungii Lui rabdari, nestiind ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta? Ci dupa impietrirea ta si dupa inima ta nepocaita iti aduni manie in ziua maniei si a descoperirii dreptei judecati a lui Dumnezeu(Rom.2, 4-5).

Bineinteles, multi si foarte multi dintre noi chiar asa si sunt dispusi sa faca: dar nu sunt, oare, si unii care se clatina cu duhul si slabesc cu inima? Fie-va mila de voi, fratilor, parasiti pentru un minut pierzatoarea neluare aminte fata de lucrarea mantuirii si haideti sa chibzuim! (…)

Jalnica CRUTARE DE SINE, prin care ne pierdem pe noi insine pentru vecie! De osteneala ne temem? Dar ce osteneala este aici? … Indata ce vom incepe sa ne ostenim, toate greutatea ei va pieri, fiindca nu ne vom osteni singuri, ci Se va osteni impreuna cu noi si harul lui Dumnezeu, care ajuta in toata lucrarea buna celor care lucreaza cu osardie. Dar chiar daca ar fi, intr-adevar, grea osteneala pentru cineva, ce este greutatea aceasta in fata rasplatii care se da pentru putina noastra osteneala? Si, de altfel, cum sa ne descurcam fara osteneala?

Ieri, Sfanta Biserica a proslavit pe toti cei care s-au nevoit intru mantuire. Uitati-va: tineri si tinere, barbati si femei, mireni si clerici, pustnici si traitori in lume; si fara osteneala nimeni nu a intrat inca in Imparatia cerurilor! Dar ce sa mai vorbim despre osteneala, cand fara ea putem afla numai pierzare! Si chiar cei care pier, oare nu poarta osteneala si greutati? Oho, si cate inca! – Si atunci, nu reiese ca a petrece in osteneala cea pierzatoare suntem gata, iar de osteneala mantuitoare nici nu vrem sa auzim? Unii vor spune: ‘treburile si imprejurarile ma impiedica’. Nici nu vreau sa aud asa ceva; numai sa vrei, si treburile se vor face, imprejurarile se vor aranja, iar lucrarea postirii si pregatirii pentru primirea Sfintei Impartasanii se vor savarsi in chip mantuitor de suflet. Dumnezeu i-a dat omului libertate, de care folosindu-se omul, poate face ca toate sa se miste in jurul sau. Nu in treburi e piedica, ci in IUBIREA DE SINE, crutarea de sine si uitarea noastra de Dumnezeu, in orbirea, nesimtirea si lenevirea noastra. Iata, cu acestea ne-a legat satana ca si cu niste lanturi si ne-a aruncat sa ne tavalim in pacat, iar noi ne si bucuram de asta, cu toate ca starea in care ne aflam, vadit lucru, nu e spre binele nostru.

Sa ne ridicam, deci, din aceste lanturi cu care ne vaneaza satana ca sa ne aduca la voia sa. Sa ascultam mai bine de glasul apostolesc, care ne trezeste din nepasare: Vremea este de acum ca noi din somn sa ne sculam. Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat. Sa lepadam, dar, lucrurile, intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii (Rom. 13, 11-12). Iata, acum este vremea bineprimita! Iata, acum este ziua mantuirii! (II Cor. 6,2) Desteapta-te, cel ce dormi, si te scoala din morti, si te va lumina Hristos! (Efes. 5, 14) Amin!“.