VINDECAREA FEMEII GARBOVE. Predicile Parintilor Cleopa, Arsenie Boca, PS Sebastian, episcopul Slatinei si Arhim. Nectarie, staretul Manastirii Sihastria Putnei (audio) despre FARISEISM, INVIDIE, IUBIRE SI RECUNOSTINTA

8-12-2012 Sublinieri

DUMINICA A XXVII-A DUPA RUSALII

Tamaduirea garbovei – Lc. 13,10-17

PS SEBASTIAN PASCANU:

FORMALISM SI IUBIRE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi ne relateaza minunea vindecarii femeii celei garbove de optsprezece ani. S-a intamplat la sinagoga, intr-o zi de sambata, si de aici o intreaga tevatura, pentru ca fariseii si carturarii ajunsesera la vremea aceea sa respecte mai mult ziua de odihna decat pe om si sa se teama mai mult de sabat decat de Dumnezeu.

Este motivul pentru care mai marele sinagogii, vazand cu ochii lui minunea savarsita de Domnul, este cuprins parca subit de o „orbire” ce il scoate din minti si, dorind cu orice pret sa-si arate autoritatea sa de conducator, cearta poporul care nu gresise cu nimic altceva decat cu faptul ca fusese martor vindecarii. Nici femeia nu gresise cu nimic, pentru ca Mantuitorul a surprins-o pana si pe ea cu vindecarea, caci nu a intrebat-o daca doreste sau nu sa se tamaduiasca.

„Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci, intr-acestea vindecati-va, iar nu in ziua sambetei!” – a tunat cel ce se vedea pus in umbra de puterea nemaivazuta a Domnului, ca si cum tamaduirea femeii ar fi fost munca la camp sau lucru pe santier. In loc de admiratie, minunea a starnit in el pizma si manie. Si, fiind laş, nu a avut curajul sa-L atace pe Cel ce incalcase, chipurile, sambata, ci a ridicat tonul la cei care nu vedeau nicio contradictie intre respectarea sabatului si admiratia pentru Domnul, mai cu seama ca  Acesta savarsise o asa fapta minunata.

Vazand Mantuitorul ipocrizia aceluia, l-a certat si El la randu-I, generalizand aceasta asupra intregii tagme a fariseilor si carturarilor:

Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, nu se cuvenea oare sa fie dezlegata de lagatura aceasta in zi de sambata?

Domnul condamna astfel o mare confuzie in care ajunsese mentalitatea si conceptia iudaica despre sabat. Este ceea ce il va face sa declare ca sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata” (Mc. 2, 27), ceea ce insemna ca Legea are si spirit, nu doar litera, despre care tot El a zis ca „ucide, iar duhul face viu” (II Cor. 3, 6).

Fatarnicia si rautatea ii aduc pretinsului „indragostit” de sabat izolare si oprobriu din partea celor veniti sa cin­steasca o sambata care nu avea nicicum menirea nici sa-l izoleze si nici sa-l desconsidere pe om. Dimpotriva, potrivit spusei Domnului, ea trebuia sa „cultive” si sa slujeasca omului, lucru care s-a si intamplat prin tamaduirea femeii garbove. O sambata pentru sambata, sau o sarbatoare de dragul sarbatorii — a vrut sa ne spuna Hristos — nu este nimanui de niciun folos: „Nu oricine imi zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Iubiti credinciosi,

Pacatul mai marelui sinagogii, dincolo de invidia si rautatea pe care le-a resimtit in fata puterii Domnului, este formalismul proverbial de acum pentru poporul ales oarecand. Era expresia incapatanarii de a ramane in slujba Lui, in pofida neputintei de a-L mai iubi atat pe El, cat si pe aproapele, caci lipsa iubirii aduce fie necredinta, fie formalism. Este foarte interesant cum neiubirea se intoarce impotriva credintei, sau, altfel spus, cum lipsa iubirii afecteaza credinta cea dreapta.

Vedeti cat de importanta este iubirea aproapelui? Credeti ca „ravna casei” (In. 2, 17) l-a macinat pe maniosul conducator al sinagogii si l-a determinat la izolare si ridiculizare? Sau totala nepasare pentru o fiinta aparent lepadata de Dumnezeu si de oameni, dar care pana la urma s-a aratat a fi o vrednica „fiica a lui Avraam”? Daca ar fi fost „chinuit” cu adevarat de grija sabatului, mai marelui sinagogii ar fi trebuit sa nu-i scape atat de importanta dragoste pentru aproapele, despre care Domnul a zis: Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este!” (I In. 4, 20), sau „Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Mt. 18, 10).

Dragii mei,

Sa nu fim neintelepti! Pacatul formalismului, cel al ipocriziei, al pizmei si al rautatii ne pandesc deopotriva si pe noi! Caci, de cate ori nu ne-am surprins si noi a fi for­malistul, ipocritul, invidiosul ori maniosul din evanghelia de astazi? Sa luam aminte, insa, ca toate acestea, de vreme ce l-au aruncat in izolare si ridicol pe mai marele sinagogii, nu ne vor putea aduce nici noua decat aceeasi dureroasa si amara rusine. Atitudini de complex fata de cel mai bun decat noi, de mimat ori de ignorat crestinismul – de vreme ce nu il iubim cu adevarat — de manie ca replica a neputintei si nimicniciei noastre, precum si de invidie in locul competitiei constructive sunt tot atatea expresii ale asemanarii noastre cu cel infierat in evanghelia de astazi.

Ati vazut cum se finalizeaza pericopa? „Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de Dansul“. Iata de ce spun ca mai marele sinagogii a fost izolat si ridiculizat caci atitudini de felul acesta nu pot decat sa ne aduca complex si nerodire duhovniceasca. De aceea, vazand puterea Domnului si intelegand asa cum se cuvine mesajul evangheliei de astazi, sa fugim de fatarnicie, iubind mai degraba sinceritatea si curatia! Sa nu fim rautaciosi si invidiosi pe cei mai buni decat noi, ci sa invatam sa-i iubim pe toti deopotriva — pana si pe vrajmasii nostri — si „asa vom implini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2).

Sa ne deprindem a-l iubi pe aproapele mai inainte de a-l judeca ori a-l dispretui, bine stiind ca in fiecare din cei din jurul nostru se poate ascunde un fiu sau o „fiica a lui Avraam”. Sa punem iubirea lui Dumnezeu mai presus de orice fapta buna, si ne va pune si El pe noi mai presus de orice! Sa ne iubim aproapele si sa-l slujim cu dragoste, si atunci „plata noastra multa va fi in ceruri” [Mt. 5,12]. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi cu toti, Amin”.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Predica Parintelui Cleopa la Duminica a XXVII-a după Rusalii (Despre zavistie şi făţărnicie)

Zavistia este maica uciderii şi decît preadesfrînarea este mai rea (Sfîntul Ioan Gură de Aur, “Împărţire de grîu”, Buzău, 1833, p. 164)

“Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din rîvnă pentru cinstirea sîmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, zicînd: Şase zile sînt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sîmbetei (Luca 13, 14). Vedeţi, fraţii mei, ce zavistie şi făţărnicie acoperită? Vedeţi ce viclenie ascunsă, sub rîvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea şi în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpînea pe acest om, nu rîvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rînduit sîmbăta ca încetare de lucrul mîinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?

Niciodată Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoşi aşa de aspru ca pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii făţarnici şi plini de zavistie. Căci păcătoşii cînd se întorceau la pocăinţă din toată inima, cu mare milă şi iubire îi primea Dumnezeu. Iar cînd era învinuit de cărturari şi farisei că umblă cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, El le zicea: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Şi iarăşi: N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea: Vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră întru Împărăţia Cerurilor (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mîndria, zavistia, ura, viclenia, slava deşartă, făţărnicia şi altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvîntul nostru şi să vorbim despre zavistie şi făţărnicie, de care v-am amintit.

Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învăţătura Sfinţilor Părinţi se zice “naştere a diavolului” şi mai rea decît însuşi diavolul.

Pentru a arăta că zavistia este mai rea şi decît diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul şi la David. Saul zavistuia foarte mult pe David şi căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmaşul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar cînd David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieşit femeile în întîmpinarea lui David din toate cetăţile lui Israel, cîntînd şi jucînd cu timpane, cu fluiere şi alăute, şi ziceau: Bătut-au Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mîniat Saul foarte tare şi nu a plăcut în ochii lui Saul cuvîntul acesta şi a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii şi mie numai mii? Şi ce mai lipseşte fără numai împărăţia? Şi s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David (I Regi 18, 7-9). Şi din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David şi căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul şi a rămas uimit în mijlocul casei lui. Şi David cînta din harfă cu mîna sa şi gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cîntarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua suliţa ca să-l omoare pe David şi David, ferindu-se din faţa lui Saul, acesta a lovit cu suliţa în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).

De aici oricine poate cunoaşte că zavistia este mai rea decît diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, cînd cînta David, dar nu şi zavistia din inima lui.

Auzim şi pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice aşa:

“Zavistia este maică a uciderii şi mai rea decît preadesfrînarea. Căci aceasta stă la om cît timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat şi toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască şi să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înşele pe om în Rai” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5).

Apoi continuă:

“Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe şi mai cumplite decît uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară şi curse dinspre toate părţile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.

Deci, ori de miluieşti, ori de priveghezi, ori de posteşti, cu acest scop te-ai făcut mai necurat decît toţi dacă zavistuieşti pe fratele tău. Deci să ştii că lucru rău este zavistia şi lipsită de toată iertarea şi mai cumplită şi decît rădăcina tuturor răutăţilor, că iubitorul de argint atunci se bucură cînd ia, iar zavistnicul atunci se bucură cînd altul nu ia.

Diavolul zavistuieşte numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuieşti şi împotriva celui de un neam cu tine stai. Şi ce iertare vei dobîndi? Care cuvînt de îndreptare vei da tu, cel ce, cînd vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri şi te îngălbeneşti în loc să te veseleşti? Deci aceasta să înţelegi, că cela ce este zavistuit, se va trezi şi mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa… Pentru care pricină, spune-mi, zavistuieşti pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Şi de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?

Deci către Acela primeşti gîndul zavistiei în inima ta, care a dat Darul? Văzut-ai de unde se trage răul şi ce vîrf al păcatelor se face şi cît îţi sapă ţie prăpastia muncii? Şi ce poate fi mai ticălos decît sufletul acela, care ieri era prieten cu prietenul tău şi se împărtăşea cu el de cuvinte şi de masă, apoi îndată, pentru că a văzut pe fratele său slăvindu-se, a aruncat de la sine masca prieteniei şi a intrat sub faţa vrăjmaşului, mai bine zis a turbării!”

(Sfîntul Ioan Gură de Aur, op cit., p. 174).

Apoi zice:

Ce faci omule? Socoteşti că este de mare folos a surpa bunătăţile aproapelui? Dar mai înainte de acelea, surpi pe ale tale”.

Şi iar zice:

“Măcar semne de va face cineva, măcar feciorie de ar avea, măcar post sau culcare pe jos, şi pentru faptele sale cele bune de va ajunge la îngeri, dacă va avea această boală şi meteahnă a zavistiei, va fi mai necurat decît toţi“.

(Sf. Ioan Gură de Aur, op cit., Cuvînt pentru zavistie).

Iubiţi credincioşi,

Aceste cuvinte şi învăţături pe care le-aţi auzit pînă aici, despre zavistie, nu sînt ale mele, ci ale Sfîntului şi dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele sînt vrednice de ţinut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru.

Şi acum să arătăm cîteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre făţărnicie.

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: Făţarnicilor, fiecare din voi nu-şi dezleagă sîmbăta boul sau asinul său de la iesle şi îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sîmbetei? (Luca 13, 15-16). Iată, fraţii mei, cum ştiutorul de inimi Iisus Hristos vădeşte patima făţărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii şi cu cîtă înţelepciune îi arată lui şi tuturor celor de faţă, datoria sfîntă de a ajuta pe cei bolnavi şi de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ţine seama că este sărbătoare sau nu.

Că spune: “Dacă fiecare din voi dezleagă dobitocul său să-l ducă la apă în ziua sîmbetei, apoi cu cît mai cuviincios şi de nevoie este a dezlega un suflet din legătura satanei în ziua sîmbetei?” Şi în alt loc a arătat că nu omul s-a făcut pentru sîmbătă, ci sîmbăta pentru om (Marcu 2, 27), arătînd cît de mare cinste are omul de la Dumnezeu, faţă de sărbătorile ce i s-au rînduit a le ţine şi că mai mare este fapta milostivirii faţă de om, decît însăşi ţinerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.

Dar, fraţii mei, este bine să adîncim mai mult cele despre făţărnicie. Să ştim că “făţărnicia este un greu şi cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleşugul, iar ca roade: minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea şi vătămarea aproapelui” (Cazania, Bucureşti, 1857, p. 555). Dicţionarul Noului Testament spune că “omul făţarnic este nesincer, prefăcut, mincinos şi viclean” (Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 155). Iar în Sfînta Scriptură citim următoarele: oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu “numai cu buzele” (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii făţarnici se îngrijesc numai de curăţenia cea din afară (Matei 15, 2-6). Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23-24; Luca 11, 42). Iată pentru ce Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu şi ştiutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi şi orbiţi foarte de această blestemată patimă şi de atîtea ori cu vaiul i-a ameninţat, zicîndu-le: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie îndelung vă rugaţi. Pentru aceasta mai multă osîndă veţi lua (Matei 23, 14), şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decît voi (Matei 23, 15). Iar văzînd orbirea lor spirituală, le zicea: Călăuze oarbe (Matei 23, 16), Nebuni şi orbi (Matei 23, 17), Şerpi, pui de vipere (Matei 23, 33) şi alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia şi făţărnicia lor.

Dacă luăm aminte la învăţătura Domnului din Sfînta Evanghelie, putem cunoaşte că nici un păcat nu a fost mustrat aşa de aspru şi ameninţat cu vaiul şi cu osîndă veşnică, mai mult ca păcatul făţărniciei, pe care Mîntuitorul l-a descoperit în inimile cărturarilor, ale fariseilor şi ale legiuitorilor poporului Israel. Dar pentru care pricină acest lucru? Pentru că nici un păcat al firii omeneşti nu este mai complicat cu alte multe păcate, ca făţărnicia. De aceea, Mîntuitorul, în alt loc, acest păcat cumplit l-a asemănat cu aluatul, zicînd: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1), căci precum aluatul dospeşte toată frămîntătura, aşa şi păcatul făţărniciei strică şi otrăveşte toată aşezarea sufletului celui ce se îmbolnăveşte de acest păcat.

În continuare vă voi spune două istorioare, una despre zavistie şi alta despre făţărnicie.

Împăratul Leon cel Înţelept, stînd odată de vorbă cu nişte filosofi creştini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei şi al iubirii de argint sînt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămaţi la suflet de aceste două patimi. Cei trimişi de împărat au găsit ce căutau şi le-au zis: “Vă cheamă împăratul să vă cunoască şi să vă dea cîte un dar mare”. Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neştiind la ce sînt chemaţi. Şi îndată au venit. “Vreau să fac milă cu voi şi să vă dau cîte un dar”. Şi a chemat mai întîi pe iubitorul de argint şi i-a zis: “Ţie o să-ţi dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decît ţie. Ce vrei să-ţi dau?” Iar iubitorul de argint, stînd puţin pe gînduri, a zis: “Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!” Împăratul a tăcut şi i-a zis: “Du-te şi să vină celălalt (zavistnicul)“. Şi i-a zis şi acelui: “Cere de la mine orice dar, însă să ştii că celuilalt îi voi da îndoit ca ţie!” Iar omul cel zavistnic, gîndin-du-se puţin, a zis: “Măria Ta, mie să-mi scoţi un ochi!” Apoi chemîndu-i pe amîndoi, le-a zis: “Vai de voi, oameni blestemaţi, am făcut cu voi o experienţă şi rău aţi ieşit înaintea mea amîndoi! Mergeţi şi vă îndreptaţi viaţa prin spovedanie curată şi prin pocăinţă adevărată, ca să nu vă pierdeţi sufletele voastre!”

Apoi chemînd pe filosofi le-a spus din cercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea şi să nu aibă cumva mai mult decît el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amîndoi. Şi a zis către filosofi: Acum am văzut că mare dreptate aveţi voi, că zavistia şi iubirea de argint, sînt egale în răutate”.

Iată şi a doua istorioară. Un călugăr se făţărnicea în toată vremea că este sfînt şi, la arătare, postea mult şi se înfrîna la toate, ca să-l laude oamenii şi ceilalţi călugări; iar pe ascuns mînca şi bea mult şi făcea şi alte răutăţi, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutăţile lui.

Dar venind fără de veste peste el o boală grea şi, apropiindu-se de moarte, a chemat pe călugări şi pe fraţi la el. Şi venind mulţi din soborul mănăstirii, a început a plînge cu amar şi tremurînd de frică, a zis către dînşii: “Fraţii mei, vai mie, căci eu împreună cu voi de atîţia ani petrecînd, mă arătam că sînt mare postitor, dar acest lucru îl făceam numai de făţărnicie, spre a fi lăudat de voi şi de oameni. Iar eu mîncam pe ascuns şi beam mult, şi alte păcate grele am făcut. Şi iată acum sînt dat spre mîncare balaurului, care a legat picioarele şi genunchii mei cu coada sa, iar capul lui la gura mea stă şi aşteaptă să smulgă sufletul meu şi să-l ducă la pierzare!” Şi zicînd acestea a murit.

Astfel, mare spaimă a cuprins pe toţi cei de faţă, iar stareţul acelor călugări, care venise şi el acolo, a zis către toţi: “Vedeţi, fraţilor, cît de mare este prăpastia păcatului făţărniciei şi al mîncării pe ascuns?” (din Everghetinos, al Sf. Grigorie Dialogul, p. 129-131).

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4). El ne-a învăţat în Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie, cum trebuie să vieţuim în această lume şi cum să fie cuvîntul nostru, faţă de alţii, cînd a zis: Fie cuvîntul vostru: da, da şi nu, nu, iar ce este mai mult decît aceasta, de la cel viclean este (Matei 5, 37). Adică ce cugetă inima ta şi simte inima ta aceea să grăiască şi gura ta. Că dacă una gîndim şi avem în inimă şi alta facem şi vorbim sîntem făţarnici şi nu vom scăpa de osîndă. Acestea sînt lucruri ale diavolului şi ale făţărniciei, despre care zice Sfîntul Apostol Iacob: Să fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată (Iacob 5, 12).

Să ne izbăvim cu ajutorul lui Hristos şi de păcatul ucigaş de suflet al zavistiei care robeşte şi omoară multe suflete. De amîndouă aceste păcate putem scăpa numai prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie şi cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoşi decît alţii şi să iubim din inimă pe toţi.

Acestea înţelegîndu-le, fraţii mei, să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia şi făţărnicia, ca să ne mîntuim sufletele noastre. Amin”.

***

SEMNE DE SFÂRŞIT DE SÂMBĂTĂ – Predica Parintelui Arsenie Boca

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei” era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil” prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-l aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.

Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii!

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. Împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz:

– „Făţarnice!”

După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-l de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis?

– Făţarnice! Pe un măgar poţi să-l scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-l laşi să moară, că-i păcat să-l scapi. „Făţarnice!”

Iisus facea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. In realitate era o mare făţărnicie, fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fară cruţare.

Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta – odihna spirituală a omului – nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, doar că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.

*

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală” în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase, încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu” când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi facut-o peşteră de tâlhari”.

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic”. Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova.

La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.

De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fară duh în Dumineca învierii.

„Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos.” (Ioan 1,17).

„Trecut-a umbra Legii când darul a venit”.

Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua învierii.

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. – Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate, – şi ne putem trezi fară ea”.

11.XII.50

(sursa: Cuvinte Vii – Pr. Arsenie Boca)

sursa online

***

Predica audio a parintelui staret Nectarie de la Sihastria Putnei (2011):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Rezumatul predicii:

– Ar trebui ca mai ales in perioada aceasta, a posturilor, sa ne facem timp si sa deschidem cartile de invatatura crestina. Intr-una din aceste carti am gasit scris urmatorul lucru: ingerii lui Dumnezeu, ingerii pazitori ai oamenilor, s-au dus inaintea lui Dumnezeu cu o plangere si au spus asa:Doamne, iata vremurile care le traim noi, care traim si traiesc oamenii pe pamantul acesta. Nu-si mai fac timp si vreme ca sa-Ti slujeasca si sa Ti se-nchine si sa-Ti aduca lauda si multumire Tie. Ce este de facut, Doamne?” Atunci Dumnezeu i-a intrebat pe ingeri: “Pazitori ai oamenilor, voi ce credeti ca este de facut?” Si ingerii au spus: “Nu stim, Doamne, Tu esti Dumnezeu, Tu le stii pe toate”. Si atunci Dumnezeu a spus:Pentru ca oamenii nu mai au timp sa se-nchine si sa se roage Mie, haide sa marim ziua, sa o facem de 25h in loc de 24h si atunci ziua va fi mai mare cu o ora si poate oamenii vor avea ragaz si timp sa se roage macar o ora lui Dumnezeu”. Si dupa un timp ingerii au revenit inaintea lui Dumnezeu la fel de intristati ca nici asa oamenii nu se roaga lui Dumnezeu. Dumnezeu hotaraste sa faca ziua de 20h, mai scurta, in speranta ca astfel, oamenii se vor gandi mai des la faptul ca zilele lor se scurg si ca va veni moartea si poate asa se vor gandi cu mai multa dragoste la El si se vor ruga. Si au venit din nou ingerii inaintea lui Dumnezeu si I-au spus ca oamenii tot la grijile zilei se gandesc, si la moarte deloc si astfel tot nu se roaga iar Dumnezeu le-a spus: “Numai cei care Ma iubesc cu adevarat, numai aceia isi fac timp sa se roage si sa se inchine Mie. Indiferent ca va fi ziua mai lunga sau mai scurta, daca oamenii nu vor avea dragoste de Dumnezeu nu se vor ruga”.

– Dragostea de Dumnezeu ne aduce in Biserica sa ascultam Cuvantul lui Dumnezeu.

– De ce Dumnezeu cere multumire de la oameni? De ce Dumnezeu a cerut stramosilor nostri: lui Noe, Avraam, Moise si David sa aduca jertfe de multumire lui Dumnezeu? De ce Mantuitorul Iisus Hristos in fiecare zi a adus multumire lui Dumnezeu Tatal? De ce la fel au facut si Sfintii Apostoli? Proorocul Isaia spune: „Voi pomeni indurarile Domnului, faptele Lui minunate, dupa tot ce a facut Domnul pentru noi, pentru ca marea bunatate pe care El ne-a marturisit-o”. Psalmistul spune: „Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si nu uita toate rasplatirile Lui”. Asadar ce nevoie are Dumnezeu de multumirile noastre? Din iubire. Multumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slavit, nici mai puternic, nici mai bogat, nici mai viu, ci oamenii sunt aceia care primesc daruri atunci cand Ii aduc multumire lui Dumnezeu. Toate acestea nu fac altceva decat sa binecuvanteze fiinta omului, sa-l faca pe om mai bun.

– Dumnezeu nu are nevoie de rugaciunile si multumirile noastre: „Stie Tatal vostru de cele ce aveti trebuinta mai inainte ca voi sa cereti de la El.”, si totusi El ni le cere. De multe ori, boala, suferinta, incercarile, necazurile, intristarea, toate acestea il vindeca pe om de o boala de care suferim cu totii, si anume de iubirea de sine. Deci pentru toate sa nu uitam sa spunem: „Slava Tie, Doamne!”

– Omul se iubeste pe sine mai mult decat pe Dumnezeu si mai mult decat pe aproapele sau. De aceea exista atat de multe nedreptati in lume, pentru ca omul se gandeste numai la el. Oamenii nu mai cauta interesul lui Dumnezeu, sau al aproapelui lor, ci numai interesul propriu.

– Dumnezeu este puternic si il ajuta pe om atunci cand acesta ii cere ajutorul.

– Femeia garbova din Evanghelia de astazi suferea de aceasta boala de 18 ani si statea tot timpul cu capul in jos, pentru ca nu putea sa se ridice.

– Boala, atunci cand o primim ca din mana lui Dumnezeu, aduce vindecarea sufletului nostru, pentru ca inaintea lui Dumnezeu sufletul este mai de pret decat trupul. Omul insa pune foarte mult pret pe trup.

– Atat de slaba este credinta noastra incat ne panicam, ne tulburam si nu acceptam ce ne randuieste Dumnezeu. Am vrea ca boala si neputinta pe care o avem sa treaca cat mai repede.

– Din cauza iubirii de sine omul fuge de suferinta.

– Aceasta femeie suferea cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru ca diavolul nu face nimic fara ingaduinta lui Dumnezeu, nu are nicio putere.

– Dumnezeu ingaduie sa suferim, dar judecatile Lui sunt nepatrunse de noi, oamenii.

– Vazand neputinta acestei femeii, Mantuitorul S-a apropiat, Si-a pus mainile peste ea si indata Evanghelia ne spune ca “S-a-ndreptat si-L slavea pe Dumnezeu”. Dar cei care erau in sinagoga s-au maniat de binele pe care L-a facut Dumnezeu. Asa se intampla cu cei stapaniti de iubirea de sine, se manie pentru binele pe care altii il fac, de binecuvantarea pe care altii o primesc si au rautate si invidie atunci cand altii sunt mai bogati, mai slaviti, mai cinstiti sau mai respectati. Acestea izvorasc din iubirea de sine si se duc in mandrie, manie si invidie. Mantuitorul i-a certat pe acestia si toti s-au rusinat iar multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El.

– Parintii ne spun ca femeia garbova inseamna cugetele garbove, strambe, ale celor care se departeaza de Dumnezeu: Cu o minte stramba omul nu poate sta drept inaintea lui Dumnezeu si a cerului, ci se taraste pe pamant, hranindu-se cu pamant, invatand de la pamant si bucurandu-se de pamant. O minte stramba este o minte intepenita, aflata in tot felul de vicii ale simturilor si care cauta totdeauna desfatarea, mancarea si bautura”.Sa-L rugam si noi pe Bunul Dumnezeu sa vindece si mintea noastra pentru ca adesea este stramba si nu gandeste clar, corect si drept. Sa avem intotdeauna puterea sa-I multumim lui Dumnezeu cand trecem peste incercarile vietii acesteia.

Sa invatam de la Evanghelia de astazi sa avem rabdare in incercarile si in greutatile vietii, pentru ca izbavirea nu vine decat de la Dumnezeu si numai atunci cand El randuieste. Sa ne rugam si niciodata sa nu ne pierdem increderea si nadejdea in Dumnezeu, pentru ca oamenii din ziua de astazi, din cauza greutatilor prin care trec, foarte adesea isi pierd nadejdea in Dumnezeu. Sa invatam de la aceasta femeie care a avut rabdare 18 ani si care mergea in biserica si Il slavea pe Dumnezeu, in boala si in neputinta. Sa mergem si noi la biserica si sa-I aducem multumire lui Dumnezeu.

– Sfantul Nicolae Velimirovici spune: Nimeni nu poate gusta din dulceata binelui daca nu staruieste in bine, pentru ca pe calea binelui gustam la inceput amaraciuni, iar abia dupa aceea vin dulcetile”.

Vezi si:

Va mai recomandam pentru aceasta Duminica:

Legaturi:


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invidia, rautatea, Parintele Arsenie Boca, Parintele Cleopa, Parintele staret Nectarie Clinci, PS Sebastian, Vindecarea femeii garbove

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “VINDECAREA FEMEII GARBOVE. Predicile Parintilor Cleopa, Arsenie Boca, PS Sebastian, episcopul Slatinei si Arhim. Nectarie, staretul Manastirii Sihastria Putnei (audio) despre FARISEISM, INVIDIE, IUBIRE SI RECUNOSTINTA

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Vindecarea femeii garbove in zi de sambata si schimbarea zilei Domnului. TIMPUL CINSTIRII LUI DUMNEZEU PRIN LUCRARILE DUHOVNICESTI. Ce facem Duminica, cum praznuim sarbatorile? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate