El, Cel ce-i vindeca pe cei cu inima zdrobita…

Mijloace de vindecare

El, Cel ce-i vindeca pe cei cu inima zdrobita (Psalm 146, 3)

O inima zdrobita nu se vindeca dintr-odata. O inima zdrobita de durere „paralizeaza”, isi pierde orice sensibilitate, nu mai este capabila sa se miste, in general. A vindeca o asemenea inima bolnava inseamna a-i reda capacitatea de munca, dar rana ei ramane multa vreme deschisa. Nici Hristos Insusi n-a promis ca poate vindeca rana indata, ci doar sa o oblojeasca cu mainile Sale, adica sa-i poata opri sangerarea, sa faca organismul sa „functioneze” in pofida unei dureri persistente.

Ce mijloace de vindecare ne vin de la Domnul? Compasiune pentru suferinta altuia, constiinta faptului ca nu suferim numai noi, vie participare la suferinta fratilor nostri, ceea ce ne poate usura propria noastra suferinta. Sa luam aminte la poverile care apasa pe umerii tuturor celor din jurul nostru, fiindca, daca vom face aceasta, vom uita de propria noastra povara.

Doamne! Cand ma aflu printre cei osteniti si impovarati, pune asupra mea si povara Ta! Ştiu ca povara Ta nu-mi poate vindeca ranile, ci doar crucea Ta mi le poate tamadui. Ingaduie-mi sa vin si eu pe drumul Calvarului Tau, sa-Ti port crucea, stand alaturi de Tine, sa impartasesc alaturi de Tine durerea intregii lumi. Umbra crucii Tale sa-mi fie lumina, crucea mea sa mi se usureze de greutatea crucii Tale; lacri­mile mele sa se prefaca in lacrimile pe care Tu le versi pen­tru pacatul si raul intregii omeniri.

De unde ne vine ajutorul

Ştiu in Cine mi-am pus credinta; şi sunt incredintat că puternic este El să păzească vistieria pe care mi-a incredintat-o până in Ziua aceea. (II Timotei 1, 12)

Când suntem cuprinşi de grija pentru o persoană care este departe de noi sau pe care nu o putem ajuta, să o lasăm, cu deplină credinţă, pe seama Celui in Care ne-am pus noi inşine credinţa şi Care o va păzi mult mai bine decât noi.

Suferim deseori in viaţă de neputinţa de a ajuta, de a uşura in vreun fel soarta grea a aproapelui nostru. Ne slăbeşte pană şi rugăciunea, ne simţim sleiţi de putere, când s-ar cere să fim gata să ne dăm şi viaţa pentru ajutorarea cuiva. In asemenea clipe să ne amintim de unde îi poate veni ajutor şi mângâiere. Prietenul nostru nu este singur; îl apără Cel a cărui mână este mereu in stare să ajute, să susţină şi să-l aduca la normal pe orice căzut, Cel care va merge să caute oaia cea pierdută şi o va duce la pajişte mănoasă. Convingerea Apostolului trebuie să ne-o insuşim şi noi, pentru ca firava noastră credinţă să capete putere. Toate cele ce ne sunt scumpe şi dragi, toate cele pe care le preţuim mai mult să hotărâm a le incredinţa in mâinile Mântuitorului şi constiinţa ni se va uşura. Ştim că El va păstra comoara pe care I-o vom incredinţa până în ziua când nu va mai fi ameninţata de nicio primejdie.

După necazuri, mângâiere

Cel ce ne mângâie pe noi in tot necazul nostru, pentru ca pe cel ce se află-n tot necazul să-i putem şi noi mângâia, prin mângâierea cu care noi inşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (II Corinteni 1, 4)

Există diferite moduri prin care „suntem mângâiaţi de Dumnezeu”, iar acestea sunt infinite la număr. Uneori ne trimite o rază de lumină să ne lumineze calea, care pare cufundată in beznă, sub forma unui verset din Sfânta Scriptură, care ne-a căzut intâmplător sub ochi. Alteori cuvântul lui Dumnezeu răsună mângâietor in noi, repetându-se parca de la sine, cu o putere care sporeşte mereu. Uneori, când ni se acordă o atenţie la care nu ne-am fi aşteptat, ni se adreseaza un cuvânt bun, ne aducem aminte de acea iubire care rămane şi lucrează neincetat in noi. Sau ne poate aduce mângâiere, apariţia neaşteptată a unui prieten drag, aşa cum s-au simtit corintenii la venirea lui Tit (II Corinteni 7, 6). Nu există o zi chiar atât de neagră, de lipsită de bucurie, in care Domnul sa nu picure măcar un singur strop de mângâiere. Poate că nu intotdeauna ne va scăpa de o boală, fiindcă boala ne poate vindeca prin ea insăşi, in schimb ne va da de fiecare dată forta de a trece prin noianul de suferinţe şi de a ieşi invingători.

Să căutăm să „prindem” acele raze de lumină cerească pe care ni le trimite Domnul. Nu există supărare după care să nu vină mângâiere. Dacă nu o simţim intotdeauna este pentru că ne lăsăm prea mult copleşiţi de necaz, iar atunci când vărsăm lacrimi deasupra unui mormânt proaspăt nu-l observăm pe ingerul mângâietor care veghează la căpătâiul lui.

In plus, deseori, necazul ni se pare insuportabil pentru că nu-i vedem rostul, uităm că in fiecare incercare pe care ne-o trimite Domnul există o raţjune, un scop, chiar dacă nouă ne scapă.

Să ne aducem aminte că suntem chemaţi „să mângâiem pe cei ce se află in tot necazul” şi că, pentru a putea face aşa ceva, trebuie să trecem noi inşine prin necazuri. Va veni timpul când toate cele trăite şi indurate de noi vor putea servi drept lecţie şi mângâiere fraţilor noştri aflaţi in suferinţă. Cu siguranţă, experienţa noastră le va putea fi de folos şi altora, iar atunci când aproapele nostru ne va destăinui eşecurile din viaţă care i-au imbolnăvit inima, vom găsi cuvinte de mângâiere care să-i vorbească despre nemăsurata milă a lui Dumnezeu, care ne-a scos şi pe noi din beznă la lumină. Cuvântul nostru, bazat pe cele trăite, îl va scoate din disperare pe fratele ajuns in suferinţă, fiindu-i ancoră de salvare, iar nouă, prin această nevoinţă iubitoare, ni se va descoperi planul inţelept al proniei dumnezeieşti, atunci când ne-a incercat şi pe noi cu necazuri şi suferinţe.

Izvor de bucurie

S-a dus in calea sa, bucurandu-se.

(Faptele Apostolilor 8, 39)

Un famen (eunuc) de curand convertit nu a renuntat la drumul ce care urma sa-l faca, pentru a incepe o noua viata. El si-a continuat mersul, ducandu-se in tara sa, la neamurile sale, dorind sa-si continue lucrarea acolo unde l-a asezat Domnul si sa impartaseasca celor printre care traise mai inainte noile sale cunostinte, sa le aduca acelora vestea cea buna despre Hristos.

Purta in sine o bucurie noua, simtea ca trebuie sa im­parta acel tezaur si cu fratii sai. Şi noi, cand capatam de la Domnul har prisositor, cand ni se da sa patrundem cu puteri proaspete in profunzimea invataturii Sale, cand ne simtim renascuti pentru o noua viata, sa nu parasim lucrul inceput mai demult, sa-l continuam cu forte noi, cu o noua bucurie, adaugand preocuparilor noastre zilnice si acel tezaur de ca­re ne-am invrednicit.

Numai atunci orice munca pe care o vom face se trans­forma in ceva neinchipuit de frumos, ca un lucru nascut din nou. Duhul lui Hristos fericeste; crestinul trebuie sa fie fericit. Famenul s-a dus in calea sa, bucurandu-se. I se nastea in inima o cantare de lauda. Cei ce urmeaza lui Hristos stiu ca merg pe calea incercarilor si a trudei si ca la fiecare pas ii asteapta o nevointa. Ei cauta sa le faca pe toate cu rabdare si sarguinta, dand lauda lui Dumnezeu, iar cantarea care le porneste din inima le usureaza povara, le scurteaza lungile ceasuri de munca, le da vigoare ca sa tina piept incercarilor pe care le vor mai intalni in cale.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Din aceeasi carte:

Legaturi: