“Fratele meu este viata mea”
“La masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după cîte înţeleg – singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost năpădit de treburi – dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu. Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu. Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?” (N. Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“).
Cand Cuviosul Paisie Aghioritul a fost intrebat de catre maici la ce anume sa ia aminte in perioada Postului Mare, acesta a dat un raspuns destul de surprinzator, de imprevizibil: “La noblete, la nobletea duhovniceasca” si explicand mai apoi ca intelege prin “suflet nobil” pe acela care “are pretentii numai de la sine insusi, iar nu de la ceilalti, care se jertfeste pentru ceilalti, fara sa astepte rasplata“. In alta situatie, cineva i-a pus aceluiasi parinte Paisie problema “indatoririlor duhovnicesti“, ceea ce i-a provocat sfantului Batran o reactie indurerata si dezamagita, pentru ca intrebarea era pusa in contextul si in termenii egoisti ai interesului exclusiv pentru propria mantuire (gresit inteleasa, bineinteles), fara niciun gand la ajutorarea aproapelui. Aceste cuvinte mi-au amintit de apoftegma Avvei Ioan Colov din Pateric: “Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el atirna toate poruncile lui Hristos “, precum si de legenda (totusi doar legenda, dar foarte pilduitoare) cu Sf. Nicolae si cu Sfantul Ioan Casian, povestita tot de parintele Steinhardt:
“Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Il ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lasa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.
Talcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz“.
Toate aceste vorbe de Duh pot fi intelese mai bine in lumina Evangheliei de astazi, in care Hristos ni Se arata identificat cu fratele nostru chinuit, neputincios, strain sau suferind, frate (sau… Frate) fata de care suntem, inainte de orice altceva, datori. Ceea ce este – cel putin pentru mine – infricosator in imaginea Judecatii infatisata de Mantuitorul nostru – dincolo de “sentinta” despartirii “oilor de capre” – este mirarea celor “de-a stanga”: “Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?“, pe care nu am cum sa nu o leg de versetele din cap. 7 al Evangheliei dupa Matei:
Intelegem de aici cat se poate de clar ca formalismul nu mantuieste, ca individualismul nu mantuieste, iar implinirea “indatoririlor” religioase in duhul ambitiei si al “succesului” propriu reprezinta o tragica deraiere de la sensul nevointei crestine si de la Duhul lui Dumnezeu, Duh fara de care nu este cu putinta sa intram in Imparatia Cerurilor. Parintele Rafail numea lucrarea aceasta pe care o facem in afara Duhului, lucrare/nevointa care nu aduce niciun rod autentic o nevointa “eretica“, pentru ca ea merge pe o intelegere gresita a vietii crestine si a drumului mantuirii. Duhul corect, adevarat in care trebuie sa lucram nu este duhul “obligatiei”, al “cuminteniei” rigoriste, ci este duhul “nobletei“, al “marimii de suflet“, al dispozitiei jertfelnice, al “scoaterii pe sine din toate actiunile” si al punerii grijii pentru aproapele – mai ales pentru fratele aflat in suferinta – mai presus chiar decat grija pentru mantuirea proprie. Nu mergem pe calea lui Hristos decat daca suntem dispusi sa iesim din starea caldicica a celui care nu-si face decat datoria (la modul individualist, impersonal, exterior si rigid) sau a celui care este preocupat numai sa nu faca raul, sa nu faca pacate mari (ca pe cele mici le poate justifica si relativiza mai usor) si daca dorim sa intram in sfanta “nebunie” a slujirii si a daruirii. (Fara indoiala nu fara discernamant – dar despre asta urmeaza sa discutam si sa nuantam, tot cu ajutorul Cuviosului Paisie, in zilele urmatoare).
Cineva punea odata problema deosebirii dintre sensibilitate si rasfat. Cum ne dam seama daca un om este in mod real sensibil sau este numai un rasfatat? Exprimarea sensibilitatii se face tocmai prin canalizarea ei catre iesirea din sine, catre slujire, catre celalalt (dupa deviza Sf. Siluan: “Fratele meu este viata mea” sau a Scripturii: “Mai fericit este a da decat a lua“), iar rasfatul se cunoaste prin centrarea pe sine, pe scopurile si dorintele proprii. Sensibilitatea este strans legata de trairea durerii, de compasiune, pe cand rasfatul de trairea placerii, de stimularea senzualitatii proprii. Paradoxul este ca durerea – in sensul asumarii Crucii celuilalt – este cea care da “odihna” si bucurie sufletului, pe cand placerea/ rasfatul duce la neliniste si la chin, pentru ca nu implineste. Multi dintre noi, cei tineri, formati si traiti in generatia confortului si a placerilor, plecam in drumul spre mantuire cu acest handicap al rasfatului cu care cred ca trebuie sa incepem intai de toate lupta.
Si mai spunea cineva acest adevar simplu si grav: toata problema se reduce, banal, la intrebarea daca vrem sa ne mantuim. E atat de simplu… Problema noastra este ca, dincolo de aparente, noi, de fapt, nu prea vrem… Daca vrem – si se vede asta din perioadele de trezire, de zguduire pe care le mai incercam uneori – suntem in stare de foarte multe si nici nu ni se mai pare totul asa de greu. Ba chiar ne e drag si nu mai putem altfel. Dar cand inima noastra trage mai mult catre pamant, cand comoara noastra o vedem mai mult in cele ale pamantului, e firesc sa fim molesiti, slabanogiti, etc. fiindca n-avem tragere de inima catre mantuire, nu vrem! Totul e greu fiindca, vorba p. Savatie, “noi nu incepem o data“, nu ne hotaram sa ne luam Crucea si sa urmam lui Hristos fara sa ne mai uitam in urma! Noi inca vrem sa ne rasfatam si, deci… sa ne chinuim sufletul. De aici provine si frica cea pacatoasa, lasitatea, rusinarea de Adevar, neputinta de a marturisi. Frica aceea care ne face sa fugim de la fata lui Dumnezeu si din fata oglinzii constiintei noastre. Frica aceea care ne face sa ne suparam si sa-i indepartam de la noi pe cei care ne spun adevarul, pe cei care ne arata unde gresim si sa ne inconjuram de cei care ne lauda si ne confirma patimile. Noi nu vrem bucuria adevarata; inca nu ne-am saturat, ca fiul risipitor, de roscovele porcilor (desfatarile mincinoase ale acestei lumi) si inca nu ravnim la Painea care se pogoara din Cer si la Apa cea vie. Daca am ravni, daca am vrea, am avea si curaj, si putere!
Dar partea mai proasta este alta – si aici este un sens ascuns al Evangheliei de azi: acela ca prin slujirea pacatelor si patimilor proprii, nu ne chinuim doar pe noi, dar ca, fara sa stim poate, indirect, dar nu mai putin grav, intotdeauna ii chinuim de fapt si pe ceilalti. Cum asa? Fiecare dintre noi are o chemare, o responsabilitate de la Dumnezeu pentru ceilalti. Noi toti suntem una. Suntem facuti unii pentru ceilalti, nu suntem “insule“, suntem un trup, ne mantuim sau ne pierdem impreuna, mantuirea si ajutorul celor din jurul nostru depind de noi.
Dumnezeu lucreaza prin om: daca noi traim in duh de jertfa nu facem, de fapt, nimic special si minunat decat… ne implinim menirea noastra, ne facem “datoria” de a-L lasa pe Dumnezeu sa lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Daca noi ne inchidem in noi insine – oricat de “evlavioase” si “binecuvantate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrarii lui Dumnezeu si, astfel, semenii care, in planul lui Dumnezeu, erau in grija noastra raman in suferinta sau in ratacire. De la noi se poate cere la Judecata “sangele lor”, daca puteam sa facem ceva pentru ei (ceva insemnand de multe ori si numai rugaciune sincera sau numai suspinul inimii, atunci cand practic nu putem face nimic sau, oricum, prea putin – si aici va trebui sa revenim si sa vedem, in zilele urmatoare, ce cai duhovnicesti pentru a ajuta avem atunci cand nu avem mijloace omenesti).
Daca noi suntem “absenti la apel”, indiferenti, daca noi “demisionam” de la menirea noastra fundamentala de a fi “vase ale slujirii lui Dumnezeu“, nu doar pe noi ne facem sa suferim, ci pe toti cei care aveau nevoie de noi, pe toti cei flamanzi, insetati, bolnavi, straini, goi, intemnitati – la propriu sau la figurat- cu care Domnul se identifica si prin care ne cheama… Asadar nu ne putem dezice spunand ca noi nu facem rau nimanui, ne vedem de treaba noastra, ne facem – eventual – pravila (si celelalte indatoriri) “cuminti“, constiinciosi si linsititi… si ne mai permitem si noi sa ne satisfacem capriciile si poftele ca doar nu e mare pacat… A trai pentru tine insuti – chiar si numai pentru mantuirea ta – e deja cel mai mare pacat, pentru ca tradam prin aceasta insusi scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenta. Multi dintre crestini cred, gresit, ca scopul vietii lor este sa fie impliniti ei insisi, sa fie fericiti ei insisi si chiar in viata duhovniceasca alearga dupa stari harice, dupa trairi deosebite, inalte, dupa sfintenie sau “inaltare spirituala”, daca nu, si mai rau, dupa intaietate de vreun fel sau altul, dupa imagine, dupa succese si dupa pozitii care sa le confere satisfactii maxime ego-ului propriu, cu atat mai mult cu cat… trebuie sa-si compenseze cumva privatiunile si frustrarile pe care “religia” li le “impune”.
Parintele Seraphim Rose vorbea in acest sens despre noi ca despre “generatia-eu“, care, convertita la crestinism, la viata religioasa, isi aduce cu sine in Biserica si patimile narcisice, tinzand a face din credinta tot un mijloc de auto-gratulare, de satisfacere egoista, de data asta a unor “placeri superioare”. De asemenea, putini inteleg ca viata duhovniceasca inseamna esentialmente o viata comunitara si o viata de lucrare in duhul responsabilitatii pentru zidirea trupului lui Hristos, iar nu de lucrare individual(ist)a a “talantului” fiecaruia pentru propria sa “implinire” si adesea prin sacrificarea celor din jur. Ca preotul si levitul care se duceau sa slujeasca la templu (deci aveau si ei “acoperire” religioasa, aveau “binecuvantare” pentru ceea ce faceau – apropo si de: Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste) si care l-au lasat sa sufere acolo pe cel cazut intre talhari, pentru ca ei aveau o treaba mai importanta de facut.
In viata asta, pentru cei care nu patimesc deja rastignire fara-de-voie, nu exista decat doua cai, doua alegeri ale voii proprii: ori te rastignesti tu (din dragoste pentru ceilalti, participand la viata lor), ori, prin absenta ta, prin egoismul tau, prin nepasarea ta ii rastignesti tu pe ceilalti… De asta nu vor fi la Judecata decat doua categorii si de asta se poate spune ca, daca nu ne invrednicim de mila lui Dumnezeu, meritam chinurile vesnice: nu doar pentru ca n-am ascultat noi de Dumnezeu, ci pentru ca prin aceasta am produs suferinta si ni se va pune in fata ce am provocat, fie si numai prin indiferenta, lasitatea sau slabiciunea noastra, numai pentru ca… eram prea ocupati cu ambitiile si cu poftele noastre desarte, nemaivorbind de sminteala sau de rautate: “ce ati facut sau n-ati facut unuia dintre acesti prea mici ai Mei, Mie (nu) Mi-ati facut!”.
De aici intelegem si de ce am primit iubirea ca porunca si de ce toate poruncile se pot reduce la ea: fiindca, vorba Sf. Ap. Pavel, numai “iubirea nu face rau aproapelui“. Adica, la rigoare, iubirea este singura cale… pentru a nu provoca suferinta, ci a provoca chiar bucurie, implinire, tamaduire. Nu putem sa evitam sa facem rau celor din jur decat iubind. Si cand constiinta ne va deveni mai sensibila si mai fina, vom intelege ca tot pacatul pe care l-am facut vreodata se reduce la ne-iubire, la ranire si tradare. Iata de ce Mantuitorul nu lasat ca ultim mesaj (porunca!) al Sau nimic altceva decat: “Sa va iubiti unii pe altii precum Eu v-am iubit pe voi!” si nu a facut – esential – nimic altceva decat sa le spele picioarele apostolilor si apoi sa Se rastigneasca, aratandu-ne ce avem si noi de facut. De aceea noi trebuie sa fim “sarea pamantului” si “lumina lumii”, pentru ca nu avem alternativa: altminteri vom fi stricaciunea pamantului si intunericul lumii. Ori salvam, vindecam, ajutam si, prin asta ne mantuim, ori pierdem, ucidem, smintim si prin asta ne osandim. A treia cale se vede ca nu prea exista… Cheia e in mainile noastre…
Legaturi:
- Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?
- Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti
- Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
- “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
- Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
- Parintele Iustin Parvu: ASTAZI NE LIPSESTE MILA
- Cuviosul Paisie Aghioritul: “Daruirea contine oxigen duhovnicesc”
- Nu va rusinati sa iubiti!
***
- Ascultati cantarea Vai mie, innegritule suflete in mai multe interpretari
***
- Alte predici si talcuiri la Duminica Infricosatoarei Judecati:
Foarte folositor cuvantul, tot.
“…putini inteleg ca viata duhovniceasca inseamna esentialmente o viata comunitara si o viata de lucrare in duhul responsabilitatii pentru zidirea trupului lui Hristos, iar nu de lucrare individual(ist)a a “talantului” fiecaruia pentru propria sa “implinire” si adesea prin sacrificarea celor din jur.”