Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” (II): “Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! VANEAZA LA MAXIMUM PUTINELE CLIPE LIBERE PENTRU A TE INTERIORIZA!”

Din: “Familia ortodoxa“, nr. 2 (61)/2014:

Dr. Galina Raduleanu despre inchisoarea cea mica si “inchisoarea” cea mare:

„Dumnezeu ramasese in inchisoare…” (II)

– Cum va rugati in inchisoare? Care era pravila?

– Acatiste. Stiam pe de rost Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mantuitorului si Paraclisul Maicii Domnului… Si ma rugam, chiar ajunsesem in ultima faza cand puteam sa ma rog in timp ce lucram. Nu tot timpul, dar o buna parte din timp.

– Le stiati dinainte de a intra in inchisoare?

– Nu, acolo le-am invatat si acolo le-am desco­perit intelesurile. Le-am invatat de la altii, care le-au invatat de la altii, care si ei, tot asa, din gura in gura, ca poezia populara. Stiu ca Paraclisul Maicii Domnului l-am invatat de la o colega de celula, care avea 18 ani de inchisoare condamnare, si era putin mai mare decat mine, Viorica Calinescu. Imi scria pe sapun si eu, dupa ce citeam, repe­tam, pe urma ea-mi scria in continuare, si asa mai departe, pana am invatat tot Paraclisul — scris pe bucatica noastra de sapun. Altfel rezona in su­flet acolo decat, imi pare rau s-o spun, decat aici. Altfel… Acolo patrundea, intelegeai, faceai corp comun cu anumite rugaciuni…

In inchisoare, marea majoritate erau foarte credinciosi, erau mult mai credinciosi ca mine. Eu eram, sa zicem, „categoria usoara”. Vezi, in inchisoare, in lipsuri, iese mai pregnant „anima­lul”, e un instinct de conservare pe care nu-l poti foarte usor domestici. Or, acolo erau oameni care trecusera peste acest lucru, care puteau sa renunte la bucatica lor de paine pentru un bolnav, care puteau sa-si sacrifice timpul lor liber ajutand pe cineva, oameni care aveau o atitudine profund crestineasca si foarte inalta… I-am admirat si pen­tru smerenia lor, si pentru modul lor de a se comporta, si pentru modul de sacrificiu in gesturile mici, care insemnau foarte mult acolo. Erau var­furi, erau mult superiori mie.

Oameni care au pus ceva din energia lor, din timpul lor de odihna, din bucatica lor de mancare, oameni care nu se repezeau, care isi alegeau ultimul loc, ultima bucata de paine… Pentru mine, oamenii cu care am stat au fost o scoala, adevarate exemple pe care le pastrez in suflet. Dupa aceea nu am mai intalnit asemenea oameni. V-am mai spus, acum avem o generatie care are numai drepturi, nici o datorie.

“Divide et impera”

In inchisoare eu am prins ultima perioada, in care ei facusera o oarecare largire, vrand sa atraga, vrand sa ne arate ca s-a schimbat ceva, ca ei nu mai sunt aceiasi, ca intre timp au imbracat blana de oaie si se facusera, chipurile, mai blanzi.

Intre ’60 si ’64 incepusera o alta strategie: Divide et impera. Adica au ales, din randul detinutelor cu foarte multi ani si care facusera deja multi ani, pe unele pe care le-au conside­rat mai posibil de atras, si le-au spus ca daca isi schimba atitudinea lor de fanatism o sa poata sa iasa din inchisoare mai devreme. Si atunci au cazut in aceasta cursa o serie intreaga de fete, care facusera opt-noua-zece ani de inchisoare. Si nu numai ca au cazut in cursa, dar se uitau chiar cu vrajmasie la cele care nu acceptau anumite lucruri pe care le cereau, asa, sa zicem marunte. De exemplu, sa fim si noi la rand cu lumea de afara, se facuse o gazeta de perete. Si, la gazeta de perete, fiecare, pe rand, trebuia sa scrie un ar­ticol. Eu n-am vrut sa scriu, am zis: „Nu vreau. De ce trebuie? Sunt obligata sa scriu? Nu vreau”. Chestia asta a determinat o animozitate, pentru ca le bagase si altceva in cap: „[Din cauza] astora (ca mine), n-o sa iesiti nici voi!” — si atunci s-a creat o disensiune, chiar o animozitate teribila, ca „uite, [din cauza] astora, noi n-o sa putem iesi!”.

– Si atunci rugaciunea era doar o forma soli­tara? Comuniunea in rugaciune cum era?

– S-a spart. Eram cateva care mai ramasesera statornice… A fost totusi o perioada in care, pentru anumite cereri ale noastre, se facea rugaciunea in lant. Sa zicem — pentru ca nu aveam ceas — pana cand venea prima tura se ruga una, pana la masa de pranz se ruga alta, pana inceta lucrul se ruga a treia… Deci faceam pe perioade, inclusiv perioada de noapte; fiecare avea o perioada in care se ruga.

Si mai era inca un lucru foarte interesant: “postul Maicii Domnului”, pe care il tineam cate o zi din fiecare saptamana: posteam, si spuneam Paraclisul Maicii Domnului. De exemplu, in prima saptamana posteam luni, a doua saptamana marti… Sase saptamani tineam, in fiecare sapta­mana, alta zi. Si la sfarsitul acestui post eu am fost eliberata. N-am sa uit ca eu mi-am terminat sam­bata postul, si Duminica de Rusalii m-au eliberat. Sigur, unii or sa zica: „E o coincidenta!”…

“Nu poti sluji la doi domni…”

– Cand ati iesit, ati continuat acea stare pe care o aveati in inchisoare?

– O buna perioada da, am continuat… Apoi am simtit o diluare. Nu mai era trairea anterioara asa de  bogata, eram mai lumeasca, mai acaparata de lucrurile acestea lumesti. Ma duceam la spectacole, la petreceri — poate si compensator, dar eram foarte preocupata de toalete, trebuia sa-mi aleg, sa zicem, ine­lul care sa se potriveasca cu culoarea rochiei, incepeam deja sa ma axez mai mult pe factorul exterior decat pe factorul interior.

– Daca suntem preocupati de aspectul exte­rior, pierdem partea launtrica?

– Depinde unde e centrul de greutate. Unde-i comoara ta, acolo va fi si inima ta ^{Matei  6:21}. Ca nu poti sluji la doi domni^{Matei 6:24}. Or, eu slujeam la doi domni.

Daca insa reusesti sa te opresti si sa ai o clipa de interiorizare, poti sa-ti dai seama: ma, asta nu trebuie. Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! Sa fac dreapta sau sa fac stanga? Si atunci stai si te gandesti bine, si zici: „Doamne, arata-mi spre ce sa o iau!”. Si ti se arata. Asta e limpede. Ţi se deschide in minte solutia — deci solutia e in tine: dupa ce faci rugaciune, ti se arata.

– Dupa inchisoare v-ati mai intalnit cu cei cu care va rugati? V-ati mai rugat si dupa aceea impreuna?

– Nu. Poate la distanta, pentru ca ne-am si imprastiat. Dupa ’90, fiecare era la locul lui. Foarte multi s-au si schimbat. Oamenii, odata iesiti din inchisoare, unii au avut noro­cul sa moara tineri si si-au pastrat inaltimea. Altii insa s-au schimbat, si nu in bine.

– Care a fost persoana care v-a impresionat cel mai mukdin inchisoare, din punct de vedere duhovnicesc?

– As zice mai mult caracterial — a fost o pro­fesoara din Calarasi, Elena Balteanu, care era un om de o rara frumusete interioara… Fizicul era ingrat, dar dincolo de acest lucru, parea extrem de frumoasa. De un caracter, de un echilibru, de-un romanism elevat, fara sa fie strident… Si a fost pentru mine un model: asa voiam sa fiu, ca Elena Balteanu. Si cu un simt al umorului teribil. Elena Balteanu avea 18 ani de inchisoare; era mica, sfri­jita, facuse si Ciucul. Ea povestea cum, inainte de a fi arestata, se dusese la un magazin si voia sa-si cumpere o haina, o stofa verde; si ea era bruneta si la fata, si la par, si vanzatoarea i-a spus: „Nu, nu o luati pe asta, ca verdele va inchide!”. Si zice: „Si asa s-a si-ntamplat!”. Era superba, si dupa ce a iesit, n-au primit-o in invatamant, natural, si a muncit ca muncitoare la caramida, cu darzenie. Am revazut-o dupa multi ani — era aceeasi.

A murit, cred, acum vreo cinci-sase ani. Cu ea ne-am eliberat, si ne-am despartit in Gara de Nord, si ea mi-a spus, ca un cuvant de despartire: „Sa ramai intotdeauna asa cum esti acum”.

“Ingerii vin sa sarute picioarele durerii…”

– Spuneti-ne despre implinirea acestui vis de fami­lie, intalnirea cu sotul dumneavoastra— pentru ca ati iesit la 31 de ani din inchisoare si dupa aceea a mai trecut o vreme pana cand v-ati intemeiat o familie. Spuneti-ne asa, ca pe o invatatura pentru o familie care se afla la inceput de drum…

– Depinde de fiecare de la ce punct porneste. Poate ca eu am fost — si sunt, pro­babil – foarte „totalitara”. Adica am mers pe ideea „tot sau nimic”. Sau, cum zice Eminescu, „decat un vis searbad, mai bine nimic” si decat o singuratate in doi, e preferabil o singuratate in unul. Si atunci nu puteam sa accept decat ceva care sa fie ca un fel de implinire, asa, ca in scrierea lui Platon, cu cele doua jumatati care alearga prin lume si se intalnesc. Dar asta nu se intampla intotdeauna. Daca ar fi toata lumea sa astepte momentul aparitiei „jumatatii”, cred ca omenirea n-ar prea avea urmasi. Totusi, vorba nepotului meu care zicea: „Domnule, eu vreau sa ma casatoresc cu cineva cu care sa am ce vorbi!” – ei, cu sotul meu am avut ce vorbi.

Sotul meu a fost un om care a facut multa, multa inchisoare… Canal, Pitesti, Aiud si doua reprize. A facut studiile in Germania si, la un moment dat, a fost luat si la Buchenwald: deci nu si-a putut continua studiile. Desi era un om foarte dotat, nu s-a putut realiza datorita situatiei respective. Cand ne-am intalnit a fost asa, un sentiment de „Evrika!”. Fiecare l-a avut. Numai ca nu a fost de lunga durata pentru ca a plecat repede dintre noi.

– Credeti ca durerea ne poate apropia de Dumnezeu?

– Are Vasile Voiculescu o poezie in care spune la un moment dat: „Ingerii vin sa sarute picioa­rele durerii…”. Mi s-a parut teribil: durerea este cea care te apropie de Dumnezeu. Dar nu in mod obligatoriu. Si nu in mod obligatoriu trebuie sa astepti durerea ca sa te apropii de Dumnezeu, adica poti sa te apropii de Dumnezeu si fara sa astepti intai sa fii lovit… Oricum, viata este plina de cruci, mai mari sau mai mici.

Nu toti cei ce simt durerea au si aceasta prezenta a lui Dumnezeu, dar fara indoiala ca durerea, asceza fortata din inchisoare — caci e o asceza, te lipsesti de toate bunurile materi­ale, de lume, de cei din jur — pe noi ne-a ajutat. Asta putea sa duca pe altii la revolta (pe multi i-a dus!), poate sa duca la disperare sau poate sa te duca la acceptare si la multumire. Depinde cum o traiesti. Sotul meu, care a tre­cut prin chinurile de la Pitesti, de la Canal si de la Aiud, spunea: daca crezi intr-un Dumnezeu Atotbun si Atotputernic, atunci TOT ce-ti da El e lucrul cel mai bun. Asta era convingerea lui.

“Sa te folosesti de minimum posibil ca sa obtii maximum posibil”

In inchisoare, unul din lucrurile cel mai greu de indurat a fost lipsa intimitatii. Am recitit „Amintiri din casa mortilor” a lui Dostoievski. Dostoievski toata ocna a suferit pentru faptul ca n-a putut sa fie nici o clipa singur — ei bine, aceeasi suferinta am avut si eu. N-am putut sa raman o clipa singura. Voiam sa fiu singura. Nu, nu s-a putut. Pana cand m-au pedepsit odata cu izolatorul ca n-am vrut sa citesc ziarul — era un motiv foarte serios! A venit gardiana si a spus: „In camera asta nu s-a citit ziarul!”, noi am spus: „Ba da, s-a citit”. „Raduleanu, citeste ziarul!”. Zic: „Nu-l citesc, fiindca s-a citit” — si mi-au dat trei zile de izolator. Izolatorul era asa, o camaruta – ma rog, nu era iarna —, in care toata ziua stateai in picioare si numai seara iti puneau un pat de lemn si o patura pe care dor­meai. Nu primeai mancare decat la doua zile. Iti dadeau in prima zi o bucata de mamaliga cu apa, si pe urma a doua zi mancare, si tot asa.

Si am zis: „Ce bine! Am sa fiu singura!” Nu. N-am fost singura, c-a mai facut o pedeapsa si o maica, Maica Nicodema (Vasilache) de la Manastirea Tismana. De ce au bagat-o pe Maica Nicodema? Pe noi ne duceau la film, obligato­riu, filme educative, filme rusesti — ma rog, fil­mele rusesti eu le consider foarte bune, pe cand acelea erau „cu tema” — si Maica Nicodema a zis: „Eu nu vreau sa ma duc la film!”. Nu a vrut sa se duca, si s-a gasit nu-stiu-ce motiv, si au ba­gat-o in izolator cu mine. Si tot n-am fost singura. Maica avea cinci zile, eu aveam trei: eu am plecat… si am lasat-o pe Maica.

– Cum ati reusit sa depasiti incercarea comunistilor de a ucide intimitatea? Cum sa reusim noi astazi? Eu lucrez la o banca, de multe ori peste program, iar cand ajung acasa sunt secatuita… In timp ce, in zilele in care nu lucrez cu calculatorul, altfel ma simt. E tot un atac asupra intimitatii pentru ca nu-ti mai lasa timp sa mai fac si altceva…

– In inchisoare, cand lucram, era un lucru me­canic, lucru manual. In timpul asta puteam sa ma concentrez, sa am toata atentia la rugaciune, fiindca era o chestie robotizata. Acolo unde trebuie sa ai foarte multa atentie e foarte greu, deci nu-ti ramane decat sa folosesti micile „insule” pe care le poti obtine din timpul pe care il petreci acasa sau in natura sau oriunde altundeva. Sa te folosesti de minimum posibil ca sa obtii maximum posibil.

Putinul acela poate fi foarte mult. Daca ai o clipa posibilitatea de interiorizare, in clipa aceea, cum zice Eminescu, „anii tai se par ca clipe, clipe dulci se par ca veacuri”. Deci tre­buie sa vanezi clipa aceea, si din clipa aceea sa sugi maximum posibil pentru restul zilei.

Insa in momentul in care munca iti depaseste opt ore, nu-ti mai ramane nimic, decat sa dormi. Asa s-a intamplat cu noi — am avut o perioada cand lucram doisprezece ore. Dupa doisprezece ore nu mai eram buni de nimic, dupa doisprezece ore zaceam. Deci trebuie sa-ti schimbi programul de lucru, chiar daca castigi mai putin.

“Foarte mult formalism, foarte putina traire…”

– Fata de perioada de dinainte de razboi, perioada comunista si astazi, dupa ‘90, cum vedeti diferenta din punct de vedere al vietii bisericesti: o anumita crestere, o anumita scadere?… Ce era inainte si ce nu mai este astazi, ce este astazi si nu era inainte?

– Nu pot sa-mi permit sa fac niste aprecieri, pentru ca poate ar fi deranjante. Dupa parerea mea, daca Biserica in timpul comunismului n-ar fi acceptat nici un soi de pactizare, am fi intrat in catacombe, iar de acolo ieseam fierbinti — acuma suntem caldicei. Foarte mult formalism, foarte putina traire, foarte putina intelegere… Nici chiar la Liturghie oamenii nu inteleg ce inseamna cu­vintele pe care le rosteste preotul. De aceea si isi pot permite sa vorbeasca cu vecinul, sa spuna cum i-a iesit sarmaua si asa mai departe, sau sa ceara de la lumanari cu voce tare: „Domnule, scrie-mi pomelnicul, ca eu nu l-am scris!“. Sau poate sa fie momentul cel mai important al Liturghiei, si el sa vina si sa-si fosneasca punga. Nu au nici macar disciplina — nu mai spun de traire… Asta este du­rerea! Nu au educatia asta: domnule, am intrat in biserica, acolo este prezent Hristos; daca nu cred ca este prezent Hristos, atunci macar sa consider ca nu trebuie sa tulbur.

Daca intru in sala de spectacol, eu nu vor­besc cu cel de alaturi si nu fac galagie, ca il respect pe actorul care joaca. Daca in biserica ar fi, de exemplu, presedintele tarii sau Patriarhul, noi am fi smirna — dar fata de Hristos, Care este prezent, ori Il ignoram, ori nu credem in prezenta Lui. Nu vorbesc de toate bisericile, dar in foarte multe e un fel de „pietaraie”, asa, ca la targ. E foarte trist. Mi-a parut foarte rau ca odata, la emisiunea „Lumea Credintei” de la radio, era un Parinte care vor­bea despre atitudinea asta, si am ridicat si eu problema la telefon si am zis: „Parinte, totusi noi nu avem un respect fata de slujba — nu mai vorbim de prezenta lui Hristos!…” Parintele mi-a spus: „Ar trebui sa va inarmati si sa faceti abstractie”. Dar nu e vorba ca ma jigneste pe mine, ci jigneste sfintenia, jigneste pe Hristos. Deci nu-L consideram prezent. Pai daca nu-L consideram prezent, atunci cum participam noi la Dumnezeiasca Liturghie?…

Am cautat si in sfarsit am gasit o biserica proaspat construita, vizavi de casa mea. Un Parinte din Ardeal, bun organizator, cu ordine teribila acolo, era in sfarsit o Liturghie in care nu se auzeau decat cuvintele preotului si cel de la strana, si noi, care raspundeam cand ras­pundeam. Si, intr-o buna zi, m-am gandit sa ma impartasesc la biserica respectiva. Si cand am ajuns la impartasanie nu mi-a venit sa cred: Parintele avea un ghem de lingurite de plastic din care scotea cate o lingurita, dadea impartasania, apoi o dadea omului in mana, si omul pleca cu lingurita in mana! Mi s-a prabusit atunci dorinta de-a ma mai duce la biserica respectiva. Si am intrebat pe Parintele: „Parinte, dar cum?…” „Pai, sunt unii care au niste retineri sa se impartaseasca cu aceeasi lingurita” „Bine, Parinte, dar daca au retineri, inseamna ca ei nu cred ca Impartasania e sfanta, nu cred in sfintenie, si daca nu cred, atunci ce castiga ei daca se impartasesc?” „Pai nu, ca trebuie sa tinem cont si de acestia” „Pai, de ce ii faceti partasi la Trupul si Sangele lui Hristos pe cei care nu cred ca acolo e Trupul si Sangele lui Hristos? Si cum sa se duca cu lingurita acasa? Poate mai ramane ceva pe lingurita…“A”, zice, „ce bine daca mai ra­mane ceva pe ea, poate sa mai inghita si cineva din casa!”. Iacata, am mai pierdut o biserica…

[…]

[integral in REVISTA]

Cuvant tinut in mijlocul unui grup de tineri la biserica „Sfanta Treime si Sfintii Mucenici Brancoveni”, Paraclis al Spitalului de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu”, Bucuresti, noiembrie 2013

Material realizat de Anca Stanciu

(din: “Familia ortodoxa“, nr. 2 (61)/2014 – contine CD cu lectura unor fragmente din cartea “Parintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie. Scrisori din Siberia“, Editura Cuvantul Ortodox, 2013)

Legaturi: