FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul

15-02-2014 Sublinieri

OMILIA a XVI-a

Taina pocaintei[1]

Iubitii mei fii duhovnicesti,

Asa cum stim, bunul Dumnezeu ne-a daruit taina cea mare a Sfintei Marturisiri, acest Botez sfant prin care omul se spala sufleteste si devine curat deplin, un om nou in Hristos.

Cata multumire trebuie sa-I aducem continuu lui Dumnezeu pentru acest mare dar pe care ni l-a lasat! Ne-a oferit, adica, inima Lui deschisa, ca sa intram usor, ori de cate ori voim ca sa ne curatim. Oricat ar pacatui omul, oricat s-ar tavali in pacat si si-ar intina sufletul, la un moment dat, poate, cu usurinta sa devina alb ca porumbelul si ca zapada. Exista maretie mai mare decat aceasta, fericire mai mare pentru om?

In acelasi timp, se intampla si un alt lucru deosebit:

bucurie mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15, 7).

Omul plin de pacate nu numai ca se mantuieste si devine fericit, dar invita si pe ingeri la praznuire, se face prilej de bucurie mare.  Are loc o manifestare de lauda a biruintei celei mari inaintea lui Dumnezeu, pentru ca au aflat despre pocainta omului pacatos.

Ingerii sunt fratii nostri mai mari ce se afla in cer si se roaga pentru toti oamenii. Cand ei afla de la Dumnezeu ca rugaciunile lor au adus un om in Imparatia Cerurilor, bucuria lor este nemarginita, negraita. Prin urmare, pocainta este usa prin care omul, ori de cate ori intra, va afla mantuirea cea mare.

Avva Pamvo era mare pustnic, unul dintre primii asceti de dupa plecarea Sfantului Antonie cel Mare. Era vazator cu duhul si cunostea starea sufletelor. In vremea Postului Mare, mai precis in Saptamana Patimilor, el se afla in biserica. S-a asezat afara langa usa si urmarea pe calugarii si mirenii care intrau, vedea starea sufleteasca a fiecaruia. Si astfel, unii intrau in biserica curati, mai mult sau mai putin luminosi, plini de mireasma, urmati sau precedati de ingerii lor. La sfarsit a intrat si un om al carui suflet era negru si era urmat de fiare, de oameni negri la vedere ce marturiseau crimele mari pe care le facuse.

Cand l-a vazut in aceasta stare, Avva Pamvo, s-a tulburat, i s-a intristat sufletul si simtea o mare durere. Fiind om imbunatatit, s-a retras intr-o parte, a ingenuncheat si a inceput sa se roage lui Dumnezeu sa-l miluiasca, sa-l lumineze si sa-l aduca la pocainta pe acel om. Atatea lacrimi a varsat, ca a udat podeaua de sub picioare, iar ochii i s-au umflat de plans. Dupa ce s-a sfarsit slujba, s-a asezat iar la usa de la intrare si urmarea dintr-un colt sa vada ce i s-a intamplat acestui suflet, dupa rugaciunea lui. Oamenii care intrasera luminosi ieseau si mai plini de lumina, mai stralucitori, mirul le curgea de pe fata, iar locul era plin de mireasma si ingerii ii urmau cu bucurie si mai mare. Aceasta arata folosul pe care-l primisera prin slujba din biserica.

La un moment dat, a iesit si omul ce venise cu sufletul negru de pacate si care acum era curat si alb. Toti acei demoni care-l urmau disparusera, nu se mai vedeau, iar ingerul pazitor il urma fericit. Bucuria sfantului cand a vazut acestea a depasit orice margini. Neputand sa se mai abtina bucuriei mari care-l cuprinsese, s-a ridicat pe o piatra si a inceput sa strige:

„Veniti si vedeti faptele Dumnezeului nostru, ca sunt mari, minunate si preamarite!”.

Parintii au auzit cuvintele sfantului si si-au dat seama ca i se intamplase ceva minunat. Deci l-au inconjurat si au inceput sa-l intrebe:

– Sfinte al lui Dumnezeu, care este cauza acestei mari fericiri?

– Parintilor, chemati-l pe acest om, ca am sa-i spun ceva!

L-au chemat si omul pacatos a venit, iar Avva Pamvo l-a intrebat:

– Spune-ne, omule al lui Dumnezeu, care este acum starea sufletului tau si cum era inainte sa vii la biserica lui Dumnezeu?

Acela a deschis gura si a zis:

– Parinte, pacatele mele sunt fara de numar. Crimele mele infricosatoare, iar faptele mele mizerabile. Astazi, pentru ca casele de desfrau erau inchise, datorita faptului ca este Saptamana Mare, n-am putut sa merg sa ma distrez. Deci m-am gandit sa vin si eu, chiar si formal, sa ascult slujba Vinerii celei Mari si sa plec.

In biserica, insa, am auzit cuvintele profetului-Isaia care indemnau:

Nu mai faceti rau inaintea ochilor Mei. Incetati o data! (…) si de vor fi pacatele voastre cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi ca purpura, ca lana alba le voi face (Isaia 1, 16-18).

Si m-am gandit si am zis:

„Pana cand voi trai in pacat, despartit de Dumnezeu, pana cand voi fi impotriva Lui? Sa-I cer iertare, sa-mi schimb viata si, cand sufletul meu va fi alb ca zapada si ca lana mielului, voi deveni si eu om. Pana cand voi amana, din moment ce Dumnezeu ma cheama: Vino! Asadar, m-am gandit sa ascult de glasul profetului si m-am hotarat, sfinte al lui Dumnezeu, iesind din biserica, sa-mi schimb viata cu desavarsire. Hotararea mea este sa merg pe calea pocaintei si la scaunul de spovedanie.”

Atunci, sfantul a povestit exact ce viziune a avut si cum L-a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi pentru acest suflet. Si, intr-adevar, l-a vazut alb si curat, chiar inainte sa se spovedeasca. Adica, de-abia a luat hotararea intoarcerii si deja Parintele ceresc a deschis bratele iubitoare, i-a dat arvuna cea dintai, aceasta curatire care-l ajuta pe om pana sa ajunga sub epitrahil.

Vedem aici cum Dumnezeu il primeste pe pacatos, il asteapta, cat de mult ajuta rugaciunile, atat ale ingerilor, cat si ale oamenilor, si, in special, Taina, careia trebuie sa-i acordam o importanta si o pretuire fara seaman. Omul care nu se smereste nu ajunge la Sfanta Spovedanie, la portita cea mai „scunda” a smereniei.

Un mare patriarh a fost exilat la Sfantul Munte, in timpul stapanirii turcesti. La 15 august, acolo are loc sarbatoarea in cinstea Maicii Domnului si, in mod special, in capitala Careia, la Protaton, marea Biserica, unde se aduna toti parintii din Sfantul Munte si praznuiesc. Atunci si fratii isi aduc lucratura mainilor lor, o expun si o vand.

Printre acestia era si un parinte duhovnicesc, mic la trup, care-si intinsese si el lucrurile lui. Acesta era un bun duhovnic si inainte-vazator. Si iata ca vine patriarhul, trece prin fata lui si ii spune:

– Duhovnice, te voi vizita la locul tau de nevointa.

Duhovnicul i-a raspuns:

– Stapane, Prea Fericite, poarta este scunda si nu poti sa te apleci.

– Nu, ma voi apleca.

– Nu poti, pentru ca este foarte joasa, iar tu stai prea drept.

Duhovnicul, prin aceasta aluzie, i-a dat sa inteleaga ca, daca va fi smerit, va ajunge, intr-adevar, pana la scaunul de spovedanie, ca sa-si marturiseasca pacatele.

Ceea ce ne impiedica sa ajungem la spovedanie sunt mandria si egoismul. Cum voi spune pacatele mele? Pe om il cuprinde rusinea, dar ea este folositoare inainte sa pacatuim. Atunci, in acea vreme, ea ne va pazi ca sa nu savarsim pacatul. Cand este vorba, insa, sa dobandim aceasta mare izbavire, trebuie sa lepadam rusinea si sa alergam imediat la duhovnic. Cand aflam ca suferim de boala cumplita numita cancer, si suntem instiintati ca un medic priceput se gaseste la Polul Nord, imediat renuntam la toate,  facem economiile necesare si  ne 41177grabim  sa plecam, ca sa ne vindecam de aceasta boala a trupului. Nu mai luam seama nici la osteneli, nici la pofte, nici la bani, nici la nimic, ci le lasam pe toate si plecam. Sufletul nostru se umileste, numai ca sa ne facem sanatosi. Cand avem insa cancerul pacatului si ne paste moartea sufleteasca, cat de repede ar trebui sa le parasim pe toate – si treaba, si truda, si distanta – si sa alergam la scaunul de spovedanie? Ajungand  acolo,  sa ingenunchem, sa ne aratam rana, sa luam medicamentul, sa ne facem sanatosi si, astfel, sa scapam de moartea infricosatoare a sufletului.

Fiind oameni, nu cunoastem ceasul in care va veni Domnul, caci El Insusi ne-a zis:

Privegheati, ca nu stiti ziua nici ceasul in care vine Fiul Omului (Matei 25, 13).

Ne spune sa alergam, sa nu intarziem deloc, ca nu stim ceasul in care El Se va hotari sa ne ia viata si sa ne aduca inaintea acelei judecati infricosatoare, de care nu scapa nimeni.

N-am prins sensul lucrurilor atat al Sfintei Spovedanii, cat si al existentei noastre. Cat de nesigura este viata noastra, din moment ce este posibil in orice clipa sa ne intalnim cu Judecatorul si cu scaunul de judecata.

Acum, cand suntem inca in viata, putem sa-L facem pe Hristos mai milostiv, sa-L intalnim cu fata curata, prin pocainta si prin marturisire. Altfel, prin lipsa noastra de cainta, El Se va arata fara mila si iertare.

Imi vine in minte parintele Bartolomeu, un batranel care slujea la biserica „Sfantul Vasile” din pustiul Sfantului Munte. Fusese si acesta candva ucenic la duhovnicul lui si l-am cunoscut si eu odata, cand se nevoia la Schitul Santului Ioan.

Acest parinte a fost calugar, poate si ucenic la inceput, la o manastire din afara Sfantului Munte. Manastirea avea un duhovnic, care, desigur, era si al lui. Acesta imbolnavindu-se greu, parintele Bartolomeu a mers la el si i-a zis:

– Parinte duhovnic, ne parasesti? Vrei sa-ti aduc pe cineva care sa te spovedeasca, pentru ca vad ca nu te simti bine?

Dumnezeu l-a trimis pe tanarul calugar, caci era ultimul prilej de mantuire al duhovnicului, ultima data cand putea sa-l intrebe aceste cuvinte. Acela a scuipat, ca ucenicul sa vada ca are inca putere, vlaga, si sa-si dea seama, asa cum a priceput mai tarziu, daca trebuia sa se marturiseasca sau nu, daca astepta sau nu ultima rasuflare. Inainte sa-i iasa sufletul, a vrut sa spuna acest lucru grav care-i chinuia constiinta, cea care ii inchidea si-i inclesta gura, ca sa nu strige: „Indreapta-te!”. Cand a scuipat, a zis:

– Sunt inca in viata, n-am nevoie de duhovnic!

– Bine! i-a zis parintele Bartolomeu, si a dat sa plece la slujirea lui.

Cine stie cati pasi a facut, cinci-zece, si imediat Dumnezeu a dat sentinta. L-a auzit pe duhovnic strigand:

– Nenorocitul de mine, nenorocitul de mine! Vreau duhovnic, n-am fost vrednic de preot!

Calugarul a alergat sa-i aduca un preot sa-l marturiseasca, dar cand s-a intors, limba i se legase, nu mai putea sa-si marturiseasca pacatele, iar mintea se pierduse. Se afla deja pe drumul iesirii sufletului, asa ca a murit nespovedit. Desigur, s-a tulburat in ultimul moment, iar Dumnezeu, in mare Sa milostivire, a trimis pe acest frate mai mic ca sa-i aminteasca de duhovnic, de indrumator, lui, care povatuise si marturisise pe altii, dar nu-si facuse lui insusi cuvenita Spovedanie mantuitoare.

Nimeni nu se tulbura cand este pregatit, cand pedeapsa lui a fost indreptata pe cat era posibil inaintea dreptatii lui Dumnezeu. Dar cine va putea atat de bine si atat de frumos sa fie pregatit inaintea lui Dumnezeu, a judecatii infricosatoare care ne asteapta? Oameni suntem, gresim mult, si cel dintai eu, prin atatea pacate si responsabilitati. Dar grija cea buna, cum o voi duce la bun sfarsit, cum ma voi afla in ceasul mortii, cat de pregatit in fata acestei ultime sanse, pe care Dumnezeu n-o lasa nevalorificata, fara urmari? Eu ma rog sa aiba mila de umilinta si de nimicnicia mea si la un singur lucru trebuie sa ma gandesc, sa cuget si sa meditez: cum ma voi izbavi pe mine insumi de responsabilitatea pacatelor mele, cum sa gresesc mai putin? Trebuie sa fac aceasta pana voi preda sufletul meu nenorocit, caci voi gresi pana in sfarsit! Dumnezeule, ajuta-ma sa pacatuiesc cat mai putin si sa nu mi se gaseasca nici un pacat de moarte la judecata.

Biserica noastra se roaga continuu prin glasul diaconului care rosteste:

„Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neinfruntat, in pace, si raspuns bun la infricosatoarea judecata a lui Hristos sa cerem!”

Bogatul-nemilostiv-saracul-Lazar-7Intr-adevar, aceasta cerere ni se potriveste tuturor. Deci sa cerem raspuns bun, sfarsit pasnic si fericit, asa cum l-am vazut la sufletele care au crezut si au aflat mila si indrazneala la Dumnezeu. Au plecat atat de pasnic si senin, in ciuda razboiului cu demonii de mai inainte, cu slabiciunile, cu gandurile si cu atatea altele. Sfarsitul acestora a fost binecuvantat cu prisos. Aceasta este dovada si semnul ca acest suflet s-a pregatit, nu s-a tulburat, si a dat raspuns bun. Mai este acel un lucru iti mai trebuie, pe care-l vom gasi in acel ceas infricosator. Nu stiu cat cunoaste fiecare cat este de greu acest moment al mortii pentru fiecare om, prin intamplarile pe care le-a trait cu simturile, in fapt.

Marele Antonie, cand a aflat ca i se apropie sfarsitul, a plans, si fratii i-au pus urmatoarea intrebare:

– Parinte, si tu te temi de moarte?

– Fiii mei, de cand am primit numele de calugar, niciodata n-am uitat acest ceas al mortii, de aceea nici n-am neglijat indatoririle mele.

Sfanta Irina Hrisovalant a plans si ea cand i s-a vestit ceasul mortii. Sfantul Arsenie, cel mai mare sfant al pustiului, isi agatase la cingatoare un stergar cu care-si stergea lacrimile zi si noapte. Un patriarh sfant i-a zis:

– Arsenie, tu ai plans in viata aceasta ca sa nu mai plangi in cealalta!

Batranul meu [Gheron Iosif Isihastul, n.n.] ne vorbea despre iesirea sufletului, pentru care avea o grija permanenta. Noaptea, de multe ori, canta tropare de priveghere din slujba inmormantarii si plangea. Bineinteles ca ne transmitea si noua aceasta stare si in multe randuri plangeam si ne tanguiam pentru greselile noastre. Nu spalam fata noastra cu apa de izvor, ci cu apa sfanta a lacrimilor. Acesta era, desigur, si indemnul batranului. Acele prime porniri erau un inceput bun care aduceau „sfarsitul cel bun”, dupa cuvintele lui. Intotdeauna ne vorbea despre inceputul cel bun, pentru ca stia de la el insusi ca cine pune acest inceput bun sfarseste bine, iar moartea il gaseste pregatit dupa cuviinta, pentru ca nimeni nu poate fi pregatit in mod absolut.

De aceea, virtutea pocaintei nu se termina niciodata, pentru ca omul, chiar si in ultimul moment, poate sa pacatuiasca cu gandul. Cat de primejdios este si acest ultim ceas, cata experienta trebuie sa avem ca sa infruntam cele ce se intampla in vremea aceea!

Ispita iti aduce deznadejde si disperare, spunandu-ti ca ai facut una, alta si ca pentru tine nu mai exista mantuire. Sufletul, slabit de tristete, de durerea suferintei, de tintuire la pat, este istovit si in minte si in inima. Acest lucru pandeste diavolul, care arunca gandul disperarii. Si il vezi pe om agatandu-se de cate un cuvant pe care i-l spune un frate ce este langa el, de aceea, ii vedem pe muribunzi predandu-se milostivirii lui Dumnezeu. In timpul iesirii sufletului, din ochi ii curg lacrimi si aceasta inseamna ca vede adevarul, prezenta si a unora si a altora, a ingerilor luminosi si a celor intunecati. Atunci vede pe ingerii cei negri ca vin cu tablitele acelea pline de pacate, ca-l infricoseaza ca sa deznadajduiasca, spunandu-i: „Cum vei scapa?”. In timpul acestei stari de disperare, il vede pe ingerul lui venind si imediat alearga catre el si-l roaga sa-l mantuiasca. Si o data cu aceasta rugaminte si cerere continua, ochii lacrimeaza. De aceea, observam lacrimi la morti, si acestea se vor intampla cu noi toti, fara exceptie si amanare. Dumnezeu sa ne dea pocainta si sa fim incercati mai intai de constiinta noastra si sa avem curajul s-o infruntam fata catre fata, pentru ca acest lucru este un act de vitejie. Cu cat bisturiul patrunde mai adanc, cu atat rana se va curata mai bine. Desigur, vom suferi, dar vom avea constiinta impaciuita si senina. Ce minunat este cand stii ca ti le-ai pus pe toate in ordine, ca toate sunt bine randuite! Bineinteles, pacatele mici nu lipsesc, dar esti pregatit dupa cat se poate. Si primesti castigul stradaniei si al suferintei si al durerii, in ceasul marturisirii. Omul acesta a fost pregatit si nu s-a tulburat (Psalmul 118, 60).

Domnul a zis:

Privegheati, ca nu stiti ziua nici ceasul cand va veni Fiul Omului! (Matei 25, 13).

Fiti pregatiti pentru ca nu stiti cand va veni Hristos.

Aceea cunoasteti, ca de-ar sti stapanul casei la ce straja din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa i se sparga casa (Matei 24, 43).

Hotul il prinde pe stapanul casei, il leaga fedeles si dupa aceea il fura.

Ca sa devenim curati si izbaviti de patimi, trebuie sa ne marturisim continuu, nu in ultimul moment. Sfintii plangeau, in timp ce noi ramanem indiferenti, ne gandim la atatea alte lucruri, dar un lucru ne trebuie, si acesta este cel mai important, amintirea si pregatirea iesirii sufletului. Ziua ma gandesc, noaptea cand dorm ma trezesc si cuget la moarte, la felul in care va fi iesirea sufletului meu. De multe ori imi vad pacatele si ma ingrozesc si spun ca acestea i-ar pierde chiar si pe demoni, nici ei n-ar putea sa una socoteala exacta a multelor si feluritelor mele pacate. Cate responsabilitati, cate greseli marturisesc ca om muritor! Sunt atat de pacatos, ca ma indoiesc de mantuirea mea.

Dumnezeu sa ne dea indreptare, pregatire si sa fim aflati pregatiti, sa ne ingrijim pe cat putem de Sfanta Spovedanie, sa fim cu luare aminte ca sa nu ne ascundem pacatele si mai ales gandurile, pentru ca pieirea noastra de aici vine. Batranul nostru fericit ne spunea:

„Ai vazut un calugar cazand, dezertand? De la gandurile ascunse a patit-o! Ai vazut un om inselat? Tot din cauza acestor ganduri a suferit patimirea”.

Cate s-au intamplat atunci in Carelia! Ne spunea despre unii oameni care si-au ascuns gandurile lor si au fost inselati, iar despre altii care credeau ca au vazut ingeri, care de fapt erau demoni. Inselaciunea era: „Sa nu spui batranului!”.

De aceea, va trebui sa nu ascundem nimic, sa alungam aceasta stavila, pentru ca toti simtim rusinea, si cel dintai eu.

„Dar cum sa-i spun aceasta, din moment ce, in fond, nu este nimic?”.

Depasind impasul, intr-un minut, intr-o secunda, omul spune, se izbaveste si dupa aceea se gandeste:

„Dar ce era aceasta care ma necajea?”.

Era demonul care nu voia sa vezi lumina curatitoare a Sfintei Spovedanii, ca sa nu te bucuri de fericirea iertarii pacatelor si a iluminarii. Demonul se bucura intotdeauna in ascuns. Hotii nu fura ziua, ci mai mult noaptea, si, la fel, demonii se ascund in noaptea intunecata si ne fac greutati.

Αντίγραφο από DSC_0328Asa cum v-am spus si altadata, am spovedit un om la vremea iesirii sufletului. Desigur, era milostivirea  lui Dumnezeu care-l luminase sa primeasca spovedania in ultimul moment si sa se marturiseasca de pacate de moarte. Vreau sa spun ca asteptam ultimul ceas ca sa spunem ceea ce ne apasa sufletul. Deci, omule, trebuie sa fii mai inainte pregatit. Te culci, dar stii daca te vei mai trezi? Vine un cutremur, cade plafonul si te striveste, si ai incheiat cu viata! Te plimbi, ametesti, cazi, te lovesti intr-un loc si ramai acolo. Accidentele de circulatie au ucis continuu atatia oameni, la fel bolile de inima. Poti oare in acel moment sa chemi duhovnicul sa te marturisesti?

Ispita intunecata ne orbeste si ne tulbura mintea, constiinta, gandurile, ne pune inainte ignoranta si uitarea infricosatoare. Aceasta ne face sa nu ne mai aducem aminte de scopul mantuirii sufletului si vietii noastre. Toti stim foarte bine, si mai intai eu, ca viata noastra este foarte ieftina si trecatoare. Vedem oameni care mor si sunt inmormantati, trecem prin cimitire si stim foarte bine ca acolo vom merge. Sfintele Scripturi ne descopera ca vom intalni intreg adevarul Evangheliei noastre, dar insistam sa ramanem departe de Dumnezeu. Este ceea ce ne aminteste intelepciunea Patericului, ceea ce spune ingerul omului, cand cere in ultimul moment iertarea:

„Cand soarele stralucea pe cer in miezul zilei, tu unde ai fost ca sa te pregatesti? Acum, cand e la apus si merge spre alta lume, tu te-ai gandit sa te ingrijesti si sa pazesti sufletul tau? Ce-ai facut cu timpul care a trecut? Unde ai cheltuit scumpetea atat de folositoare a timpului?”.

Din nefericire, am cheltuit-o pe aici si pe acolo, ingrijindu-ne si taraganindu-ne cu multe. Cand cineva invata pe ceilalti cele pe care le spunem, trebuie mai intai sa se invete pe sine insusi.

Nu va faceti multi invatatori, spune Apostolul Iacov, stiind ca noi, invatatorii, mai mare osanda vom lua (Iacov 3, 1).

Din nefericire, nu-mi ajung pacatele mele si atunci ii invat pe ceilalti. Bunul Dumnezeu sa verse mila si lumina, ca sa ne trezim. Cat este devreme si cat avem suflare de viata, sa ne pocaim, sa nu ne lenevim, ca sa nu fim lipsiti dupa aceea de mila si indreptare.

Pentru ca daca se va intampla acest lucru, atunci va fi tarziu si purtarea de grija nu va mai aduce nici un folos. In acel ceas vom zice:

„Le dau pe toate ca sa ma intorc, ca Dumnezeu sa-mi daruiasca doar cateva momente de pocainta si intoarcere”.

intoarcereafiuluirisipitor1Omul va da toate pentru un ceas, ca sa se impace cu Dumnezeu. Acum, insa, cand avem inainte ani, atata perioada de timp, n-o facem. Avem atatia bani, ca putem sa cumparam toata imparatia lui Dumnezeu, dar suntem atat de avari, atat de zgarciti, ca nu dam nimic pentru Acesta si pentru sufletul nostru. Dispunem de atata timp, de atatea lucruri, de atat pacat si pierzare, de atata zbucium, iar pentru Imparatia lui Dumnezeu, care inseamna interesul nostru personal, suntem foarte nepasatori. Aceasta este izbanda diavolului. Aici ne biruieste, ne imbrobodeste, ne convinge, ne castiga timpul, ne pune capac, si maine, cand se va apropia ceasul, le va descoperi pe toate, le va arata peste tot in mod vizibil.

Si vom fi loviti de realitate, de adevar, dar va fi prea tarziu si nu vom mai putea sa indreptam nimic. Acum sa facem ceea ce putem, cand avem timpul in mainile noastre, sa nu-l lasam sa ne scape. N-avem nevoie de multe lucruri, Dumnezeu nu vrea nimic, El nu cere nici osteneli, nici dorinte, nici bani, absolut nimic. Vrea doar sa dispunem de putin timp, ca sa punem inainte pacatele noastre si sa ne dea iertarea, si apoi sa mergem pe drumul cel drept care este cel fericit. Nu este o cale care aduce amaraciune, disperare, care aduce raul asupra omului, ci drumul lui Dumnezeu este plin de lumina, bucurie, sanatate trupeasca si sufleteasca, pace, seninatate, pentru ca Hristos este fericirea cea necuprinsa. Acestea toate le daruieste, in timp ce diavolul este sarac lipit, n-are nimic bun sa ofere pe cale celor care asculta de sfaturile lui, de ceea ce-i indeamna si, ca un nefericit ce este, poarta cu el nefericirea. Sa ascultam de Dumnezeu, caci El ne da tot ceea ce are si, fiindca este lumina, paradis, iertare, viata, fericire vesnica, El ni le daruieste pe toate.

De ce sa nu dobandim toate aceste bunuri, sa ne uram pe noi insine si sa-L facem pe El nefericit? Nu ne trebuie nimic altceva decat o mica iluminare, un mic efort ca sa ne schimbam modul de viata, sa ne urcam in trenul vietii care are ca destinatie finala Poarta cea de aur, care se numeste Imparatia Cerurilor, adica inima lui Hristos. Si daca sufletul nostru va avea trasaturile Parintelui ceresc, ca fiu al lui Dumnezeu, el va intra neimpiedicat in inima lui Dumnezeu, in aceasta fericire mare, necuprinsa si de negrait. Deci sa ne ajutam pe noi insine in aceasta problema a intoarcerii, ca sa fim fericiti, sa traim o bucurie necuprinsa, atunci cand putem in toata vremea sa ne curatim sufleteste si deplin. Iar cand Dumnezeu ne va chema la aceasta frumoasa curatire, sa ne indreptam catre tronul Lui.

De asemenea, prin iluminarea pe care o dobandim, avem datoria fata de Dumnezeu si fata de aproapele nostru sa-l ajutam pe cel de langa noi, sa-l aducem la pocainta, la Sfanta Spovedanie, si acest mare bine este vrednic de rasplata. Mare lucru este sa aduca cineva pe fratele lui la pocainta si la marturisire.

Sa ne rugam pentru fratii nostri crestini ca sa afle drumul mantuirii si, in afara de cererile noastre pe care le facem in rugaciune, sa avem o parte de cereri si pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Acesta este un gest real de iubire fata de aproapele. Si cand iubim pe fratii nostri savarsim lucrarea lui Dumnezeu, Il avem in noi, pentru ca

Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el (I Ioan 4, 16).

Ma rog ca toti sa ne trezim si sa ne aprindem facliile prin pocainta si rabdare, pregatiti sa asteptam venirea Domnului, ca sa intram impreuna cu El in Camara cea luminoasa a Imparatiei Lui. Amin!

123

***

OMILIA a XXVII-a

„Slava iubirii Tale de oameni, Doamne”[2]

Fiii mei binecuvantati,

Dumnezeul nostru este iubire si

Cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el (I Ioan 4, 16).

Crestinul care nu are iubirea lui Dumnezeu in inima lui nu are in sufletul lui viata in Hristos. Aceasta mare lucrare a lui Dumnezeu, de a Se pogori, de a lua trup omenesc si de a Se face om, ca sa locuiasca intre noi, sa Se apropie de noi, nu este nimic altceva decat expresia iubirii divine fata de oameni. Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne ocroteste si se ingrijeste de toate ale noastre, iar noi, oamenii, pacatuim si-L intristam pe Creator. De multe ori, ne aratam necredinciosi, dar iubirea Lui de oameni este nemarginita si ne iarta toate. Toti, si cel dintai eu, am intristat inima lui Dumnezeu, care se numeste iubire fata de om. De aceea, va trebui sa luam aminte in continuare la viata noastra, sa nu-I daruim din nou amareala pacatului.

Parabola Fiului risipitor din Evanghelie este expresia exacta a iubirii de parinte a lui Dumnezeu fata de omul pacatos. Acolo vedem ca fiul risipitor, ce preinchipuie pe orice om de pe pamant, a cerut de la Tatal sau partea ce i se cuvenea din mostenirea parinteasca. Bineinteles ca a cerut fara minte si fara intelepciune partea lui, rupandu-se de casa parinteasca, de iubirea si de grija Tatalui. Si, crezand ca este capabil sa se ingrijeasca singur de viata lui, a plecat, dar a platit foarte scump nemintosenia lui. Asa cum ne relateaza Sfanta Evanghelie, fiul risipitor a cheltuit intreaga avere, ducand o viata pacatoasa.

Pacatul naste insa moartea plata pacatului este moartea (Romani 6, 23). El aduce moartea sufleteasca, dar de multe ori se face cauza si a mortii trupesti. Fiul risipitor, dupa ce a risipit tot ce avea, a ajuns sa pasca porcii si sa traiasca impreuna cu dobitoacele. La fel si crestinul, cand primeste prin Sfantul Botez drept mostenire harul lui Dumnezeu si se desparte dupa aceea de El, rupand orice legatura cu Dumnezeu Tatal, ajunge vas al diavolului, al pacatului, „faptura risipitoare“, indepartata de Dumnezeu si cazuta continuu din pacat in pacat. Parabola ne spune din nou ca, la un moment dat, fiul si-a revenit in sine, a inteles gresala lui. Cand savarsea pacatul, se pare ca era in afara lui, in afara ratiunii, a cuminteniei si a cumpatarii. Hristos ne spune ca acesta si-a venit in sine si s-a gandit:

Cati argati ai tatalui meu se satura de paine si eu sufar aici de foame? (Luca 15, 17).

„Eu pier aici printre straini si ar fi bine sa ma intorc, sa-i cer tatalui meu, nu sa ma socoteasca fiul lui, pentru ca nu sunt vrednic, ci sa ma faca precum pe unul dintre argatii lui, ca pe unul dintre slujitori. Acestia o duc atat de bine acolo, incat sa fiu ca ei, imi este destul. Nu am indrazneala sa-i cer din nou infierea, pentru ca am pierdut-o, am cheltuit toata averea tatalui meu, si-mi ajunge sa fiu doar argatul lui.”

Acestea si multe altele cugeta el, si s-a hotarat sa plece. Inainte de a ajunge, insa, tatal sau iesise din casa si-l astepta cu bratele lui iubitoare deschise. Cat de mult este pregatit Dumnezeu sa-l primeasca pe pacatos! Fiul cel risipitor a luat drumul intoarcerii, al mantuirii, drumul cel neted si a ajuns la casa parinteasca. Tatal sau pe loc l-a primit, l-a imbratisat, l-a sarutat, a plans pe umarul lui si el a inceput sa-i spuna:

Am pacatuit, parinte, la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, fa-ma ca pe unul dintre argatii tai (Luca 15, 19).

fiul_risipitorSi ce i-a raspuns tatal? Uita toate pe care le-ai facut! Imi este de ajuns intoarcerea ta, faptul ca te-ai intors acasa. Mort ai fost si ai inviat, pierdut erai si te-ai aflat. Toate celelalte uita-le – pacatele, greselile, pierderea averii!

Imediat a poruncit sa fie spalat si imbracat cu vesmantul stralucitor al infierii, apoi i-a dat inel in mana. Toate s-au schimbat si in timp ce acolo era intinat, ingrijitor de porci, prin intoarcerea lui, a devenit intr-o clipa fiul imparatului impodobit cu stralucire. Nu se astepta la acest lucru, la atata iubire si schimbare din partea tatalui. Ce cugetare zadarnica si ce inselaciune a trait stand departe de el!

La sfarsit, a poruncit sa se junghie vitelul cel gras si sa inceapa marele ospat pentru intoarcerea fiului ratacit. Si petrecerea a inceput, si toate straluceau in palatul tatalui si el insusi isi iesise din sine inaintea minunii mantuirii lui. Tatal se luminase o data cu intoarcerea fiului si era plin de fericire si desfatare.

Aceasta este imaginea cea mai saraca a iubirii pe care o are in realitate Dumnezeu fata de omul pacatos. Parintele ceresc este mereu pregatit in momentul in care omul se intoarce si cere iertare, revenind la viata cea inteleapta, sa ierte si sa stearga totul. Este suficient doar ca omul sa-si vina in sine, adica sa-si inteleaga greselile, sa-si smereasca cugetul, sa recunoasca ca a pacatuit, sa ceara iertare si Dumnezeu ii va spune:

„Uita-le pe toate, fiule, este de ajuns ca te-ai intors. Pe toate ti le iert pentru ca te-ai intors la Mine”.

Celalalt, vrajmasul omului, diavolul, cu marea lui viclenie, cu dibacia si cu tehnica lui ii sopteste pacatosului la ureche si-i spune:

„Dumnezeu nu te iarta, pentru ca esti tare pacatos, ai facut crime si acum te asteapta pedeapsa cea mare si iadul. Nu te apropia deloc de El, ca nu esti vrednic sa-ti ridici ochii, sa te rogi si sa ceri iertare. Dumnezeu este manios pe tine, si atatea altele”.

Pacatosul nu trebuie sa creada in toate acestea. Un tata sau o mama, cand fiul lor se intoarce de la o viata pacatoasa, desfranata, chiar daca mai inainte i-a injurat, i-a batut, i-a imbrancit, i-a batjocorit, pe loc il vor imbratisa, ii vor da iertarea si nu se vor mai gandi la nimic rau. Este suficient ca fiul lor s-a intors acasa schimbat.

Daca o mama cu o iubire omeneasca, incomparabila cu iubirea lui Dumnezeu, ofera atata iertare si mila fiului ei ratacit, cu atat mai mult Dumnezeu, Cel nemarginit in iubire si milostivire, va darui iertarea si mila Lui. Nu trebuie sa dam ascultare soaptelor diavolului apostat, pentru ca acesta nu stie ce e smerenia si, de aceea, sta departe de Dumnezeu. In momentul in care smerenia apare in gandul omului, imediat incepe si intoarcerea lui. Deci egoismul si mandria sunt acele rele care ne indeparteaza de Dumnezeu. Daca purtam imaginea fiului risipitor in gandul si in inima noastra, ne vom pocai si ne vom intoarce continuu, imbogatindu-ne sufletul cu iubirea divina. Atunci vom simti ca Dumnezeu este Parintele nostru iubitor cu o iubire fara limite. Aflati in iubire, este cu neputinta sa fim tulburati, oricat ne-ar sopti vrajmasul ca Dumnezeu nu ne iarta ca am facut crime in viata. Cand vedem in oglinda fiului risipitor persoana Parintelui nostru ceresc, toate gandurile diavolului se vor risipi.

Doi calugari fusesera candva atrasi de diavoli, parasisera pustiul si devenisera mireni. Dumnezeu a cautat spre ei, si-a amintit de osteneala nevointelor si de daruirea lor si i-a luminat sa se intoarca. Au revenit la schit si s-au spovedit de pacatele lor, iar duhovnicii le-au dat canon ca timp de un an fiecare sa traiasca inchis, adica sa nu vada fata de om, ci doar sa se roage si sa primeasca putina mancare. Prin acest canon de un an erau iertati de gresala lor si primeau Sfanta Impartasanie. Dupa un an i-au scos din viata singuratica a pocaintei. Unul aparea stralucitor, cu fata foarte uscata, dar multumit, pe cand celalalt era foarte abatut. Hrana fusese aceeasi, pacatele la fel, dar infatisarea lor era diferita. Si l-au intrebat pe primul:

– Tu, parinte, la ce te gandeai, inchis acolo in chilia ta?

– Ma gandeam ca L-am intristat pe Dumnezeu si mi-am osandit sufletul, cugetam la ce ma asteapta, ca voi trai vesnic impreuna cu demonii. Si aflandu-ma cu mintea in iad, mi-am pierdut puterea, m-am amarat foarte tare si de atatea lacrimi m-am uscat.

L-au intrebat dupa aceea pe celalalt:

– Tu, parinte, cum ti-ai trait pocainta?

– Eu ma gandeam la iubirea lui Dumnezeu si la faptul ca demonul m-a tras spre el, dar mana divina m-a apucat si m-a adus inapoi la viata curata de calugar pe care am trait-o. Mi-am amintit de prima mea viata, cum am ajuns, apoi ca Dumnezeu, rastignindu-Se, m-a adus aici prin Preacuratul Lui Sange si m-a invrednicit sa primesc Sfanta Impartasanie dupa un an. Si, astfel, am devenit liber sa traiesc impreuna cu parintii, ca mai inainte, si m-am bucurat. Bucuria aceasta m-a facut sa nu simt aceasta uscaciune si aceasta tristete.

ΚΥΡΙΑΚΗ ΤΟΥ ΑΣΩΤΟΥAtunci parintii au tras concluzia ca amandoi implinisera pocainta intr-un mod fericit. Unul cu iadul si celalalt cu iubirea fata de Dumnezeu s-au pocait drept si s-au intors la viata monahala fericiti.

Din aceasta povestire vedem ca atunci cand ne pocaim si plangem, gandindu-ne la pacatele noastre si la iad, la chinurile de jos, la despartirea vesnica de Dumnezeu, de ingeri si de lumina, toate acestea ne vindeca si ne ajuta sa dobandim comuniunea cu Dumnezeu, Care ne trimite iubirea Lui. De asemenea, cand omul se gandeste la iubirea asa de mare a lui Dumnezeu Tatal, care-l face sa se intoarca fara sa se scarbeasca de intinarea, de pacatele, de blasfemiile si crimele lui, si-l mantuieste, si-l duce la viata curata a pocaintei, cum sa nu planga din iubire fata de Dumnezeu si cum sa nu se bucure? Si aceasta purtare este la fel de binecuvantata ca si cealalta. Omul, prin recunoasterea pacatului, pe de o parte, dar si a iubirii parintesti a lui Dumnezeu, pe de alta parte, se mantuieste si se intoarce la calea care are ca punct final poarta de aur a Imparatiei Cerurilor.

Cat trebuie sa ne gandim la faptul ca Hristos ne-a daruit vitelul cel gras care este Trupul si Sangele Sau, ca sa traim langa El si uniti cu El. Daca sangele tapilor si al taurilor si cenusa junincii amintite in Vechiul Testament curata pe cei „impartasiti”, cu atat mai mult Sangele lui Hristos ne spala de tot pacatul.

Caci daca sangele tapilor si al taurilor si cenusa junicii, stropind pe cei spurcati ii sfinteste spre curatia trupului, cu cat mai mult sangele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curata sufletul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu? (Evrei 9, 13-14).

Deci, daca sangele animalelor jertfite era destinat sa ierte pacatele oamenilor, cu atat mai mult sangele lui Hristos Rastignit, sangele Mielului lui Dumnezeu curateste, sfinteste si mantuieste pe omul pacatos. Primind Sfintele Taine devenim dumnezei „dupa har”, dumnezei sunteti toti si fiii Dumnezeului Celui Preainalt (Psalmul 81, 6). Dobandim acest statut de fii ai luiimpartasanie 1.jpg Dumnezeu, dupa har si prin participare. Important este cum ne gandim sa ne apropiem de Sfanta Impartasanie. Cinstitul Trup si Sange al Domnului Hristos este Sfant, iar eu sunt un om pacatos, un nemernic, un criminal care, daca ma apropii, s-o fac in pocainta, spovedit si cu dezlegarea duhovnicului, caci, impartasindu-ma primesc viata cea vesnica. Prin Sfanta Cuminecatura devin partas al Imparatiei,

mostenitor al lui Dumnezeu si impreuna mostenitor cu Hristos (Romani 8, 17).

Aceasta inseamna ca crestinul, prin Sfanta Impartasanie, la Parusie, va locui impreuna cu Hristos. Unde va fi Acela, va fi si el, cel care se impartaseste cu Sfintele Taine, prin pocainta si indreptare.

Raul consta in faptul ca ucidem iubirea lui Dumnezeu care se afla inaintea noastra, nu raspundem dupa putere maririi acesteia. Daca ni s-au iertat toate pacatele si ni se vor ierta pana la sfarsitul vietii noastre, noi ce vom da in schimb Domnului pentru marea Lui iubire? S-o pomenim si s-o traim continuu, pentru ca ea ne va da curajul sa infruntam viata cu succes.

Iar cand suntem incercati de iubirea lui Dumnezeu, cel putin sa-I multumim repetand cuvintele lui Iov cel indelung rabdator:

Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvantat.

Fiecare incercare este „in fapt” o expresie a iubirii lui Dumnezeu. Fie in adancime, fie in inaltime, nimic nu este lipsit de iubirea si de ocrotirea lui Dumnezeu. Nenumarati sunt oamenii, fara de sfarsit crestinii care atribuie intoarcerea lor, fie personala, fie a intregii familii, unei incercari a vietii.

Un om cand a simtit ca un mare demnitar il iubeste, il ocroteste, il ajuta, se bucura in toata vremea de sprijinul lui, paseste pe drum cu multa usurinta si siguranta. Si se mandreste si se impauneaza ca acela este ocrotitorul lui. Daca astfel gandeste cineva despre un mare conducator lumesc, cu atat mai mult ar trebui s-o facem noi, crestinii, si sa ne daruim inima intreaga lui Hristos. Si aceasta mai ales atunci cand credem absolut, nezdruncinat si fara umbra de indoiala ca El este Dumnezeul nostru, Cel ce S-a rastignit pentru noi, Mijlocitorul dintre Dumnezeu si oameni, spovedanieDumnezeu-Omul, Care ne-a iubit desavarsit, asa cum nimeni n-a facut-o. Dovada este ca, atunci cand un om se pocaieste, cetele ingeresti primesc semnalul de praznuire.

Bucurie mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15, 7).

Numai cand ne gandim ca bucuria ingerilor este negraita, atunci cand afla ca un mare pacatos de pe pamant s-a pocait si s-a intors la calea lui Dumnezeu, intelegem cat de mare este iubirea lor pentru oameni. Cugetati la bucuria ingerului randuit la Sfantul Botez sa pazeasca pe acest om, pe acest pacatos pocait, pe care nu l-a parasit niciodata, chiar daca statea departe de el din cauza pacatelor. Ingerul pazitor al sufletului omului se roaga intotdeauna lui Dumnezeu pentru el. Sfanta Evanghelie ne descopera ca la un smochin neroditor a venit Stapanul si a zis slujitorului:

– Vin aici in fiecare an si nu gasesc in el rod, taie-l deci, ca sa nu mai ocupe locul si sa plantam altceva.

Slujitorul i-a raspuns:

– Lasa-l si acest an, ca sa pun ingrasamant, sa sap imprejurul lui, sa-l ud si poate va rodi.

– Voi astepta, i-a zis din nou stapanul.

Asa este si ingerul pazitor. De multe ori, secera mortii vrea sa piarda pe omul pacatos pentru pacatul lui, iar ingerul se roaga si zice:

– Doamne, mai lasa-l pe acest suflet, mai da-i timp si poate ca se va pocai, se va intoarce, isi va recunoaste greseala si va reveni la Tine.

Dumnezeu asteapta, si aceasta arata iubirea cea mare a ingerului pazitor fata de om. Cu toate ca acesta este inca murdar de pacat, ingerul il urmeaza indeaproape.

Un om sfant a coborat din pustiu in cetate pentru o anumita nevoie duhovniceasca. Si a vazut afara intr-o curte un tanar care sedea si plangea, si si-a dat seama ca este ingerul lui Dumnezeu. S-a apropiat de el si l-a intrebat:

– Cred ca nu esti om, ci ingerul lui Dumnezeu, dar nu inteleg de ce plangi?

– Intr-adevar, nu sunt om, asa cum bine ti-ai dat seama, ci ingerul pazitor al sufletului unui crestin. Stau aici si plang pentru ca omul care mi-a fost incredintat sa-l pazesc, in acest moment, pacatuieste in aceasta casa, si-l astept aici, ca sa continui ocrotirea lui, plangand si rugandu-L pe Dumnezeu sa-l ierte, sa-l lumineze ca sa nu mai savarseasca din nou acest pacat.

Sfantul s-a minunat de iubirea ingerului pentru om si si-a dat seama ca, de aceea, cetele nenumarate de ingeri praznuiesc asotos desencand un pacatos se intoarce. Vedeti cine este Hristos Dumnezeul nostru si ce nadejde trebuie sa avem in iubirea Lui si a ingerilor? De aceea, sa nu deznadajduim, sa nu ne pierdem curajul, ci cu indrazneala sa alergam la Tronul harului lui Dumnezeu, cerand mila si iertare, nu numai pentru noi, ci pentru fiecare om de pe pamant. Toti suntem fiii lui Dumnezeu, fapturile Lui si pentru toti S-a rastignit Hristos.

Exista, insa, si oi amagite, care trebuie sa se intoarca si au nevoie de rugaciune. Cine se va ruga pentru aceste fapturi? Aceia care au primit mila lui Dumnezeu, care L-au cunoscut si au fost miluiti de iubirea Lui. Inaintea Acestuia, suntem datori sa ne rugam pentru fiecare om.

Incalcarea poruncilor divine nu este doar pacatul, ci si lipsa rugaciunii pentru ceilalti oameni, implinirea datoriei pentru fiecare suflet. In timp ce Hristos iubeste lumea intreaga, pentru care S-a rastignit, noi ne rugam doar pentru noi insine si uitam de ceilalti. Nici unul dintre oameni n-a fost insa uitat de Hristos pe cruce. Deci sa ne plecam genunchii si sa ne ridicam mainile si sa facem rugaciune fierbinte din toata inima pentru toti oamenii, caci nu stim cata putere au acestea! Oamenii vin la pocainta si se intorc, chiar daca nu le-a vorbit cineva despre aceasta, ceva se intampla in viata lor, o rugaciune si-a facut efectul. De aceea, trebuie sa ne rugam si sa ne aratam, astfel, iubirea, sa devenim imagini mici si copii autentice ale iubirii lui Dumnezeu fata de aproapele. Sa dam slava si cinste iubirii Lui de oameni.

Slava iubirii Tale de oameni, Doamne, pe care ai inmultit-o cu imbelsugare pe pamant si ai acoperit cu slava si cu iertarea Ta pacatele omenirii! Amin.


[1] Cuvantare tinuta inaintea credinciosilor din Canada

[2] Cuvantare tinuta in America.

(din: Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita)

Pentru Duminica Fiului Risipitor, va mai recomandam:

Legaturi:

*

***

***


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Efrem Filotheitul, Pocainta, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

39 Commentarii la “FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: “NU EXISTĂ ARME MAI PUTERNICE DECÂT LACRIMILE CELOR CARE SE POCĂIESC. Nimic nu este mai puternic decât omul care-şi recunoaşte păcatul, decât omul care se simte nevrednic să se roage… şi totuşi se roagă” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?” | Cuvântul O
  3. Pingback: PARABOLA PĂRINTELUI MILOSTIV: “Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovniceşte” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “SFANTUL RISIPITOR” SI FRATELE FARISEU. Oare noi de partea căruia dintre cei doi fii ne găsim? – Omilie de exceptie a Parintelui MOISE AGHIORITUL | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “PRIVIȚI-L PE HRISTOS RĂSTIGNIT: braţele Lui sunt deschise pentru a ne îmbrăţişa, ca să încăpem în braţele Lui noi toţi!” (VIDEO) – MITROPOLITUL ANTIM de Alexandroupolis despre SFÂNTUL LONGHIN SUTAȘUL și IERTAREA PĂCATEL
  7. Pingback: “Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită
  8. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
  9. Pingback: PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate