DUMNEZEU NU DOARME, DUMNEZEU NU INTARZIE SA LUCREZE! Prima parte a conferintei IPS Serafim de la Cluj (2018) cu invataturi de mare folos despre ROSTUL NECAZURILOR, lucrarea tainica a lui Dumnezeu in vremea inmultirii pacatului, SUFERINTA PENTRU PACATELE ALTORA si lasarea in mainile lui Dumnezeu, asumand toate cele ingaduite de El (VIDEO + TEXT)

8-03-2019 Sublinieri

„Vremea e să lucreze Domnul” – IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

Conferință organizată de ASCOR Cluj pe data de 29 noiembrie 2018

Transcrierea primei parti:

“În psalmul 118 se spune: “Vremea este să lucreze Domnul pentru că oamenii au stricat legea Ta“. Deci Dumnezeu lucrează, aş zice, cu deosebire atunci când oamenii strică legea Lui, atunci când oamenii se îndepărtează de la voia Lui, de la poruncile Lui, şi lucrează chiar împotriva voii oamenilor. Dumnezeu ne-a creat liberi şi noi credem că Dumnezeu nu face nimic fără participarea noastră, fără colaborarea noastră la lucrarea Lui. În teologie, această participare a omului liber la lucrarea lui Dumnezeu se numeşte sinergie sau împreună-lucrare. Deci Dumnezeu aşteaptă întotdeauna lucrarea noastră, participarea noastră, deschiderea noastră. El Însuşi, în chip tainic, ne deschide sau ne propune mereu să ne deschidem inima spre a primi lucrarea Lui sau a participa la lucrarea Lui. Totul e misterios în viaţa lumii, a fiecăruia, totul e mister, totul e taină. Şi totul este har, cum spun toţi Părinţii. Lucrarea lui Dumnezeu se manifestă în lume prin harul lui Dumnezeu, care este o energie, energii ale Duhului Sfânt, Duhul Sfânt Care e prezent în lume de la Cincizecime şi prin El se lucrează, se realizează toată Taina Bisericii. Un tropar de la Cincizecime, de la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, spune că Duhul Sfânt este Cel Care inspiră profeţii, Care sfinţeşte preoţii, Care ne conduce pe fiecare în mod tainic spre ţelul, spre ţinta pe care trebuie să o urmărim cu toţii. Iar Duhul Sfânt lucrează în modul cel mai misterios posibil şi noi nu ne dăm seama de cele mai multe ori de felul în care lucrează.

Sfântul Irineu de Lyon spunea că Dumnezeu lucrează în lume prin cele două mâini ale Sale: Fiul şi Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e Cel Care ni-L aduce prezent pe Fiul, ni-L face cunoscut pe Fiul, ne atrage spre Fiul. El ne deschide inima spre Fiul şi Fiul ne conduce spre Tatăl. De aceea bisericile noastre ortodoxe au, în general, trei despărţituri: pronaos, naos şi altar. Pronaosul ar fi simbolul Duhului Sfânt. Noi venim cu toţii la biserică printr-o lucrare misterioasă a Duhului Sfânt care ne trimite, ne îndeamnă, ne încurajează misterios să ne ducem la biserică. Din pronaos intrăm în naos, simbolul Fiului; deci Duhul Sfânt ne conduce spre Fiul. Şi Fiul ne conduce spre Tatăl, spre altar. Tatăl trăieşte în ascuns şi de aceea avem iconostasul, care nu desparte altarul de naos, ci mai degrabă uneşte altarul cu naosul, dar importanţa iconostasului, a catapetesmei, este şi de a pune un paravan între noi și prezenţa total misterioasă a Tatălui. Tatăl ni se revelează prin Fiul şi prin Duhul Sfânt. Tatăl nu Şi-a descoperit chipul, de aceea nu putem să-L reprezentăm pe Tatăl în icoane. Chipul Tatălui este, în fond, chipul Fiului – Eu şi Tatăl una suntem, zice Mântuitorul. De aceea, faptul că noi, ortodocşii, avem iconostasul, catapeteasma, care desparte oarecum altarul de naos, ne dă un sentiment al misterului. Dacă altarul ar fi deschis, ca la alte culte, ar însemna că totul ar fi vizibil, dispare sentimentul misterului.

Asta nu înseamnă că noi nu avem acces la Tatăl, bineînţeles că avem acces la El prin Sfintele Taine, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului ne unim și cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, căci Hristos nu e separat niciodată de celelalte două Persoane. Totuşi, Biserica Ortodoxă pune accent pe mister. Şi faptul că avem altar despărţit de naos prin catapeteasmă sugerează faptul că Tatăl trăieşte în ascuns şi că noi avem sentimentul misterului şi noi nu putem intra aşa de simplu la Tatăl, ci trebuie să facem un efort şi să ne curăţăm sufletul şi inima. În faţa misterului Tatălui, a lui Dumnezeu în Sfânta Treime, noi trebuie să îngenunchem și să adorăm misterul, nu să îl explicăm. Taina este prezentă în viaţa noastră ca să fie adorată, cinstită, nu explicată. Căci un mister nu poate fi explicat, nu poate fi epuizat în cuvinte, orice cuvânt e incapabil, e de neajuns ca să explice misterul. Şi noi ne bucurăm că avem misterul şi, pe baza lui, mistica aceasta ortodoxă. E aşa de important lucrul acesta pentru că noi, oamenii, creaţi după chipul lui Dumnezeu, suntem o taină, fiecare reprezentăm un mister şi nimeni nu poate să-l cunoască pe semenul său, să se apropie de semenul său, decât cu acest sentiment de taină. Fiecare om este un mister pentru că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi nu poţi intra în sufletul omului ca să îl cunoşti, atât cât poţi să-l cunoşti, decât dacă acela se deschide spre tine şi tu te deschizi spre el. Dar foarte frumoasă este teologia aceasta mistică a Bisericii noastre Ortodoxe. În fond, doar noi, ortodocşii, avem această teologie. În Occident mai cu seamă, la celelalte confesiuni, primează raţionalul, înţelegerea. De aceea la bisericile lor toţi au cărţi în faţă, urmăresc, totul să fie exact, înţeles. La noi câteodată contrariul acestora poate fi dus la extrem şi oamenii să nu mai înţeleagă nimic. Îţi trebuie şi raţionalul, dar să nu exagerezi şi să pretinzi să înţelegi totul. Să înţelegi, dar să laşi loc şi misterului, tainei. Taina, încă o dată, se adoră. În faţa tainei cazi în genunchi şi te rogi. Dumnezeu lucrează!

În Apocalipsă se spune: Iată, toate le fac noi. Dumnezeu înnoieşte mereu omul, viaţa omului, viaţa lumii, în taina Sa dincolo de orice înţelegere omenească. Şi tocmai pentru că noi nu înţelegem felul în care lucrează Dumnezeu în viaţa noastră personală, în viaţa lumii, a cosmosului, a creaţiei, asta trebuie să ne facă să ne smerim şi să acceptăm tot ceea ce ne trimite Dumnezeu, tot ceea ce îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră. De multe ori noi suntem, încercați in viața cu necazuri, cu boli, cu suferințe. Nu le prea înțelegem sensul: “De ce să suferim noi, uite că alţii poate că sunt mai păcătoşi decât noi şi nu suferă cum suferim noi!” şamd. Dacă ne lansăm în astfel de judecăţi, greşim şi nu doar că nu înţelegem nimic din suferinţa noastră, dar ne-o şi aprofundăm, ne-o încărcăm, o mărim. O suferinţă care este acceptată de bunăvoie, chiar dacă nu este înţeleasă, pusă pe seama păcatelor personale – pentru că orice suferinţă este consecinţa unor păcate – fie că sunt păcate personale, fie că sunt păcate colective… [este dusă mai ușor – n.n.]. Noi toţi suferim unii pentru alţii şi, uneori, unii în locul altora. Aici iarăşi e o taină.

Si am notat eu aici, din Sfantul Marcu Ascetul, din secolul al IV-lea, care dezvolta o adevarata teologie a necazurilor. Iata ce spune Sfantul Marcu Ascetul, nu e chiar citat, e o [parafrazare] a mea.

In primul rand, prin ingaduirea necazurilor, Dumnezeu vrea sa ne abata de la pacat. Dumnezeu ingaduie ncazurile asupra noastra, pentru ca noi sa ne trezim, as zice, la alta realitate, pe care nu o traim, din pacate, si prin aceasta sa ne abata de la pacat.

In al doilea rand, necazurile sunt, în general, consecinţa păcatelor, cum am spus. Există o lege a compensaţiei între păcatul săvârşit cu voie şi necazul care vine fără voia noastră. Noi săvârşim păcate de multe ori cu voia noastră – şi fără voie, și cu ştiinţă, şi cu neştiinţă – dar de multe ori suntem conştienţi că săvârşit păcatul şi, totuşi, îl săvârşim, nu ne putem opri. Deci există o lege a compensaţiei între păcatul săvârşit cu voie şi necazul care vine fără voia noastră. Şi acum îl citez pe Sf. Marcu Ascetul:

De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul cel dintâi urmează cu necesitate celui de-al doilea. Căci – şi acum Sf. Marcu Ascetul îl citează pe Sf. Ap. Pavel – ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera (Gal 6, 8).

Semănând de bunăvoie cele rele şi secerându-le fără voie trebuie sa ne minunam de dreptatea lui Dumnezeu. Dar, fiindcă a rânduit Dumnezeu o vreme oarecare intre semănat şi seceriş, nu credem în răsplată.

Vedeţi, noi săvârşim păcatul astăzi, mâine, poimâine, şi de multe ori consecința sau răsplata păcatului vine asupra noastră peste luni, peste ani, și noi nu mai ținem minte. Ca, în fond, ceea ce pătimim este o consecința a unui păcat pe care l-am săvârșit cu un an, cu doi, cu zece înainte. În cazul Sf. Efrem Sirul este foarte evident lucrul acesta; el a ajuns la un moment dat, tânăr fiind, în închisoare pentru o fapta pe care el n-o săvârșise. Şi, în închisoare fiind, credincios cum era, se frământa, se gândea de ce Dumnezeu a îngăduit ca el să fie închis pentru o faptă de care era nevinovat. Şi atunci, frământându-se încontinuu, Dumnezeu i-a dat inspiraţia sau i-a trimis un înger să-l lumineze şi să-i spună: Într-adevăr, acum pătimeşti pentru un lucru pe care nu l-ai săvârşit. Dar adu-ţi aminte ce ai făcut în copilăria ta, când, împreună cu alţi copii, eraţi pe câmp şi acolo păşteau nişte vaci, una era cu viţel în burtă, era a unui om sărac. V-aţi luat după vaca, vaca a fugit și a lepădat viţelul şi omul a rămas, cu copiii, fără lapte. La Dumnezeu nu este nedreptate. Suferi acum în închisoare pentru fapta de ani în urmă.

Prin necazuri, firea noastră aplecată spre păcat se restabileşte. Firea omului este aplecată spre păcat din tinereţile noastre, cum spune o rugăciune. Omul e povârnit spre păcat din copilăria lui. Te miri de copii care nu au judecată şi, totuşi, au nişte înclinări, moştenite de la părinţi, din moşi-strămoşi, Dumnezeu ştie, care îi îndeamnă la păcat. Și fac tot felul de răutăţi, la nivelul lor, bineînțeles, şi dacă ei nu se îndreaptă, nu conștientizează, dacă nu îi educă părinţii, înclinarea aceasta spre păcat devine o patimă de care bietul om nu mai poate scăpa uşor. Prin necazuri, firea noastră aplecată spre păcat se restabileşte, încetul cu încetul, şi se întăreşte din nou ca să poată rezista ispitei şi să nu mai păcătuiască. Bineînţeles, asta dacă primeşti necazul – boala, suferinţa, încercarea, nereuşita în viaţă – şi îl pui pe seama păcatelor tale şi încerci să nu mai păcătuieşti, atunci suferinţa, necazul, se fac prilej de îndreptare. Căci zici: Hai să nu mai păcătuiesc ca să nu mai pătimesc în continuare de pe urma păcatului. Deci în necazuri firea noastră se restabileşte şi se întăreşte, ca să poată rezista păcatului.

Necazurile pot veni chiar și când n-am păcătuit noi. Ele vin pentru păcatele semenilor noştri. Şi în privinţa aceasta aş vrea să vă citesc un text extraordinar de frumos al fratelui Traian Dorz – şi mă bucur că avem aici nişte fraţi foarte angajaţi din Oastea Domnului – Traian Dorz, numit “cântărețul Oastei Domnului” a fost un om sfânt prin excelenţă. De mic copil a dus o viaţă curată, a cunoscut lucrarea Oastei Domnului, s-a angajat în această lucrare la 10-12 ani, s-a căsătorit aş zice mai mult de formă, cred că ar trăit în curăţie cu soţia, şi, pentru că propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi principiile Oastei Domnului şi aduna credincioşii într-o vreme în care Oastea Domnului era interzisă, pe timpul comunismului, a fost închis în mai multe rânduri şi în închisoare a suferit enorm, ca toţi puşcăriaşii, în general. Dar el se chinuia şi se întreba, ca Sf. Efrem Sirul, oare de ce Dumnezeu îngăduie ca el şi alţi nevinovaţi să sufere atât de mult. Și atunci, în durerile închisorii, iată cum i-a revelat, cum i-a descoperit Dumnezeu taina suferinţei lui.

În lucrarea cea tainică şi sfântă a lui Dumnezeu noi nu suntem singuratici, ci uniţi cu alţii, ca nişte mădulare în trup, după cum este scris…Sunteţi mădulare unii altora…” Şi după cum în trup există un echilibru fără de care n-ar fi cu putinţă viaţa, tot aşa în Tainicul Trup al lui Hristos, care este Biserica Lui cea Vie, este nevoie să fie şi să se păstreze mereu un echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie mai tari. Dacă unele sunt bolnave, trebuie ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai uşurate, trebuie ca altele să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nicio povară, trebuie ca celălalt umăr să poarte două poveri. Dacă unii păcătuiesc, trebuie alţii care să ispăşească.

De aceea trebuie să fie suferinţă în unii, pentru că sunt păcate în alţii!

Când pe o parte a cântarului se pune o greutate, trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să se pună contrariul ei, care s-o ridice. De aceea, când unii prea râd, trebuie ca alţii să prea plângă; când unii se îmbuibă, trebuie ca alţii să postească; dacă unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alții să se roage și noaptea. Când unii nu fac nimic pentru Domnul, alții trebuie să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alții să se înfrâneze de la toate.

Vedeţi, este o taină aceasta, că nu suferim numai pentru păcatele noastre personale, ci luăm asupra noastră, în cadrul acesta al Trupului mistic al lui Hristos, Biserica, ce este organismul viu în care toţi din Biserică sunt mădulare, şi mădulare unii altora, şi nu numai cei care trăiesc conştient în Biserică, fiind membri prin Botez şi prin participarea la Sfintele Taine, şi în primul rând la Sfânta Euharistie, ci toată lumea în mod potenţial e înglobată în Biserică. Și noi, creştinii din Biserică, îi purtăm în inima noastră, în viaţa noastră, nu numai pe cei credincioşi ca şi noi, ci şi pe cei necredincioşi şi pe toată umanitatea şi, în cele din urmă toată creaţia. Biserica cuprinde în mod tainic în sine toată creaţia. Iar cei care participă la taina Bisericii în mod conştient sunt creştinii botezaţi care acceptă să sufere unii pentru alţii, chiar pentru cei care nu sunt în Biserică. Şi în toate acestea este lucrător Dumnezeu! Dumnezeu nu doarme, nu Se odihneşte, ci este mereu în lucrare. Dar lucrarea lui Dumnezeu n-o percepem decât poate după ce ea s-a împlinit în viaţa noastră personală.

De pildă, în tinereţe, poate, când suntem mai puţin credincioşi, mai puţin participanţi la viaţa Bisericii, se întâmplă lucruri – totuşi, nimic nu este întâmplător, totul este providenţial, proniator, totul are o finalitate în mintea lui Dumnezeu pe care noi nu o înţelegem de multe ori – dar atunci când înaintăm în vârstă şi în viaţa duhovnicească, pentru că vârsta joacă un rol important în înţelegerea tainelor duhovniceşti, de aceea Evdokimov a scris o carte numită Vârstele vieţii spirituale; nu poţi să înţelegi la 20 sau 30 de ani ceea ce înţelegi la 50, 60, 70 de ani. Nu poţi, pentru că există un progres în trăirea duhovnicească ce ţine seama chiar şi de creşterea fizică a omului. După ce înaintezi în vârstă te înțelepțești şi mai mult. Oamenii în vârstă sunt mai înţelepţi decât cei mai tineri. De aceea avem nevoie de bătrâni cu experienţa vieţii. Proverbul spune că cine nu are un bătrân să se ducă să cumpere. Şi, când ajungi la o anumită vârstă şi îţi revezi, oarecum, viaţa, priveşti retroactiv, prin credinţă şi prin experienţa aceasta de înţelepciune pe care o ai îţi dai seama ce minune a lucrat cu tine Dumnezeu în viaţa ta, cum te-a ocrotit, cum te-a călăuzit, cum te-a dus acolo unde trebuia să te ducă El ca să te mântuieşti. Eu, cel puţin, când mă gândesc la atâtea momente din viaţa mea trecută, de acum 20, 30, 50 de ani, mă minunez! Poate atunci nu înţelegeam nimic, ba chiar mă judecam cu Dumnezeu, cum se întâmplă de multe ori, că de ce nu face Dumnezeu cum gândesc eu sau pentru ce mă rog eu. Dumnezeu îngăduie atâtea lucruri negative în viaţa noastră fără să ne dăm noi seama că acele lucruri pe care noi le percepem ca negative pot fi foarte pozitive, se pot transforma dacă le acceptăm prin credinţă, se pot transforma în mari binecuvântări pentru viaţa noastră.

Deci Dumnezeu înscrie o istorie personală cu fiecare dintre noi. Noi trebuie să ne lăsăm numai în mâinile lui Dumnezeu în toată ziua, în tot ceasul, să încercăm să vedem şi să înţelegem cât putem voia lui Dumnezeu. Îngăduinţa Lui. Şi să o primim ca atare, să nu ne tulburăm de nimic din ce vine asupra noastră, de nimic! Mare lucru e ca omul să aibă nădejdea totală în Dumnezeu, să nu se tulbure, să nu se descurajeze, să nu-şi piardă nădejdea şi echilibrul sufletesc, indiferent de ce se întâmplă în viaţa personală, în viaţa familiei, în viaţa societăţii. Una ştiu: că Dumnezeu este cu mine, că Dumnezeu mă iubeşte și că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celui care Îl iubeşte – spune Sfânta Scriptură lucrul acesta, că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celui care Îl iubeşte. Toate. De la cele mici la cele mari. De la cele mai mici amănunte la cele mari ale vieţii noastre. Dar pentru asta ne trebuie credinţă foarte puternică, care să nu ne clintească din această convingere că totul este după voia lui Dumnezeu, se petrece după voia lui Dumnezeu spre binele nostru.

Încă un punct aici de la Sf. Marcu Ascetul: răbdarea necazurilor, adică purtarea lor cu curaj, este un semn de putere şi de înţelepciune care sporesc mereu în noi puterea şi înţelepciunea. Ce frumos! Şi omul neîncercat prin necazuri, greutăţi, ispite în viaţă, rămâne copil. Şi Sf. Ap. Pavel spune: Nu fiţi copii la minte! Fiţi copii când vine vorba de curăţie, de nevinovăţia inimii, dar la minte trebuie să fim înţelepţi şi să încercăm să pătrundem, pe cât e posibil, în tainele şi lucrările lui Dumnezeu. Sigur că acum ce am spus eu este teoretic si as vrea sa va dau câteva exemple pe care le-am întâlnit în viaţa mea, pe unele chiar recent, de oameni simpli, oameni care şi-au încredinţat probabil de mici total viaţa lui Dumnezeu şi care s-au simţit şi se simt ocrotiţi de Dumnezeu în toate ale vieţii lor, oameni curajoşi, senini, care nu se tulbură niciodată pentru nimic, pentru că duc o viaţă în Hristos, duc o viaţă de rugăciune, în Biserică, prin participarea regulata la slujbele Bisericii şi, chiar dacă ei nu înţeleg ce înţeleg alţii… nu trebuie să înţelegi, până la urmă, nimic, ci trebuie să accepţi totul, să te laşi în seama lui Dumnezeu. Să te laşi cu totul în seama lui Dumnezeu! Când mai şi înţelegi câte ceva, foarte bine. Dar nu e nevoie de prea multă înţelegere. E nevoie să te laşi în seama lui Dumnezeu!

Iată, o credincioasă îmi spune în vara aceasta, 25 august, la resfinţirea unei biserici din lemn din satul Bădăcin, judeţul Sălaj, o credincioasă de 95 de ani, pe care o cunosc de mai mulţi ani de zile. Când o vezi, îţi dai seama că chipul ei e transfigurat, e plin de lumină, de o bunătate, de o curăție sufletească, are o vorbă dulce, o vorbă fină. Îmi spunea: Părinte, bucuria vieţii mele a fost biserica şi Sfânta Liturghie. N-am avut altă bucurie mai mare ca Liturghia. Şi acum, la 95 de ani, venea la Liturghie, deşi suferise o mică paralizie, au adus-o cum au adus-o la biserică şi era prezentă la resfintirea bisericuţei. Bucuria vieţii mele a fost Liturghia – câţi pot să spună lucrul acesta? Asta înseamnă că ea respira în Biserică, era una cu taina Bisericii, cu Liturghia, pentru ea nu era nimic mai drag, mai frumos, mai bun decât Liturghia Bisericii.

Altă credincioasă, despre care mi-a vorbit un preot tot de la aceasta resfinţire. Mi-a spus: Înalt preasfinţite, am înmormântat de curând o credincioasă de peste 90 de ani şi, pe patul morţii, am spovedit-o, iar ea mi-a spus: “Părinte, nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău numai că nu mă mai pot duce la biserică.” Ea, drăguţa, în simplitatea ei, nu-şi dădea seama că dincolo tot în Biserică va fi permanent, dar era atât de legată de biserica asta de pe pământ. Şi aşa ar trebui să fim cu toţii. Biserica era viaţa ei.

Sau altă credincioasă, întrebată fiind de nepotul ei, doctor în teologie – o femeie foarte evlavioasă, foarte rugătoare, nelipsită de la biserică, dar o femeie simplă – “Mamaie, ce simţi când te rogi? Că văd că te rogi cu atâta drag!” Zice: Ei, copile, ce să simt, parcă îmi creşte inima şi îi simt pe toţi oamenii în sufletul meu, în inima mea, şi îmi sunt dragi toţi oamenii. Vă daţi seama? În rugăciune, într-adevăr, ni se dilată inima, ne creşte inima, îi cuprindem pe toţi oamenii, nu mai suntem capabili să judecăm, să condamnăm, să vedem răul în ceilalţi, ci numai în noi înşine. Asta e lucrarea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să ajungă la o inimă compătimitoare, la o inimă bună, plină de iubire, dacă nu ar lucra Dumnezeu în viaţa noastră. Dumnezeu ne transformă pe toţi şi ne conduce pe calea aceasta misterioasă a mântuirii. Şi eu nădăjduiesc şi nădăjduim cu toţii să ne mântuim cei mai mulţi, toţi să ne mântuim! Cum se ruga Sf. Ap. Pavel, căci el se ruga pentru tot Israelul, pentru tot neamul său, ca şi Moise care zicea: Dacă mă primeşti numai pe mine şi neamul meu rămâne în afară de Împărăţie, atunci prefer şi eu să rămân cu neamul meu! Moise, când i-a scos pe evrei din robie, el putea să rămână la casa lui Faraon, căci avea de toate, nu-i lipsea nimic acolo, unde a şi crescut de prunc. Şi ne spune Scriptura că Moise a preferat să sufere cu poporul său decât să se bucure de dulceaţa cea trecătoare a păcatului în Egipt. El putea să rămână în Egipt, căci, dacă eşti egoist, cauţi plăcerea ta, voia ta. Dar Moise a preferat să sufere împreună cu poporul său decât să se bucure de dulceaţa cea trecătoare a păcatului în Egipt.

dulceaţa lumii acesteia şi a păcatului este foarte înşelătoare şi foarte trecătoare. Dar când tu te pui pe tine în slujba semenilor tăi, atunci simţi cu adevărat bucuria lăuntrică pe care nu ţi-o poate da nimeni în lumea aceasta! De aceea a zis Mântuitorul că mai fericit este a da decât a lua. Şi să ştiţi că s-au făcut experienţe ştiinţifice în acest sens. S-au făcut teste pe sute de persoane; oameni care erau foarte miloşi, care dădeau semenilor lor din ceea ce aveau ei, nu numai material, ci şi o vorbă bună, o încurajare, oameni care se investesc pe ei pentru binele semenilor lor, în orice direcţie, în aceşti oameni creierul lor dezvoltă un hormon numit serotonină, hormonul fericirii. Cu cât dai, cu cât ajuţi mai mult pe semenii tăi, cu cât renunţi mai mult la tine însuţi pentru semenii tăi, cu atât mai mult eşti bucuros şi fericit şi te împlineşti pe tine însuţi. De aceea părintele Nicolae Steinhardt a zis să dai, să dai şi ceea ce nu ai, căci dăruind vei dobândi!

În Biserică, în credinţă, în Tainele lui Dumnezeu, totul e paradoxal! Dăruind vei dobândi, iertând primeşti bucurie şi pace. Mereu sunt contradicţii logice, dar care, în planul credinţei, sunt nişte adevăruri fundamentale. De aceea, totul se petrece prin credinţă, în credinţă, prin acceptarea tainelor, a ceea ce ni se întâmplă fiecăruia în viaţă, fără să judecăm, fără să condamnăm, fără să ne pierdem curajul şi nădejdea când pătimim, ci dimpotrivă, în orice situaţie a vieţii, cum ne spunea şi maica Siluana, în orice pătimeşti, în orice suferi, în orice întâmplare de zi cu zi, pune-o mai întâi în faţa lui Dumnezeu. Spune-i: Doamne, uite ce s-a întâmplat cu copilul meu, cu soţul meu, cu soţia mea, cu semenii mei, cu şeful… Doamne, eu îi pun înaintea ta. Eu nu pot să fac nimic cu de la mine putere, toată puterea e a ta, Doamne! Fă Tu ce ştii Tu, ceea ce mi-e de folos spre mântuirea mea!

Căci Dumnezeu lucrează, Dumnezeu nu întârzie să lucreze! Numai că lucrează Dumnezeu poate un pic sau cu totul altfel decât am vrea noi. Că fiecare am vrea să ne ia Dumnezeu necazul şi boala imediat şi vezi că boala nu trece chiar aşa, dar e de folos pentru tine ca boala să nu treacă cum vrei tu sau necazul se poate perpetua ani şi zeci de ani de zile, o neputinţă, o boală, un ghimpe al satanei în trupul tău, cum zicea Sf. Ap. Pavel, care s-a rugat de trei ori să fie scăpat, iar Dumnezeu i-a zis: Îţi ajunge harul Meu pentru că puterea Mea se arată în neputinţa ta. Atunci când sunt neputincios, atunci sunt tare. Vedeţi ce paradoxuri? Dacă nu înţelegem lucrurile acestea o să fim tot nemulţumiţi şi nerăbdători că de ce Dumnezeu nu ne îndeplineşte cererea aşa cum vrem noi, de ce aşa, de ce altfel… Nu trebuie să ne întrebăm de nimic, ci să acceptăm totul prin credinţă, ca venind de la Dumnezeu, căci toate se petrec cu ştirea lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, spre binele nostru şi spre mântuirea noastră. De aceste lucruri să fim absolut încredinţaţi, dragii mei! Şi atunci viaţa ni s-ar însenina, ni s-ar schimba, am fi mai bucuroşi, mai deschişi, mai optimişti, ar fi raiul pe pământ. Dar aşa, fiindcă fiecare vrea să trăiască după voia lui, după plăcerea lui, după înclinaţia firii lui, de aceea nu reuşim, pentru că Dumnezeu ne pune stavile, Dumnezeu vrea sa ne mântuiască cu orice preț pe toți, că nu ne-a creat sa ne osândească. Cum spun Părinţii că, mai cu seamă în zilele când credinţa se va împuţina pe pământ, Dumnezeu îi va mântui pe oameni prin înmulţirea necazurilor. Poate că noi suntem veacul cel din urmă şi ne mântuim mai mult decât prin credinţă sau rugăciune sau altele răbdând necazurile. Să nu ne tulburăm, să le acceptăm, căci, dacă te revolţi faţă de necazurile pe care le ai, înseamnă că suferi [fără folos]. Ele tot nu trec şi ai suferit degeaba. Dar punându-le în seama lui Dumnezeu, El te ia în braţele Sale şi te mântuieşte şi fără voia ta, până la urmă.

S-au făcut cercetări şi pe oamenii care se roagă mult. Ce se întâmplă cu oamenii care se roagă mult şi se roagă bine, se roagă profund, nu cu o rugăciune a buzelor sau numai a minţii, o rugăciune intelectuală, rece, cum se întâmplă, din păcate, în viaţa noastră de foarte multe ori, ci cu o rugăciune foarte interiorizată, o rugăciune a inimii, o rugăciune care coboară din minte în inimă şi angajează inima. Această rugăciune a inimii, şi când vorbesc de rugăciune a inimii nu mă refer la Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, ci orice rugăciune pe care o săvârşim acasă, la biserică, în orice loc, trebuie să fie până la urmă o rugăciune a inimii, o rugăciune care sa ne angajeze inima. Şi atunci inima noastră degajă nişte energii, sunt energiile Duhului, inima ni se încălzeşte, simţim căldura fiinţei, dar, mai mult decât atât, energiile acestea divine degajate de rugăciunea lăuntrică ne dau o siguranţă, o nădejde. Cercetările spun că se simte rugătorul ca un copil în braţele maicii sale, un copil care nu are nicio grijă, care e purtat în braţe. Aşa şi noi, dacă ne rugăm, rugăciunea ne dă o plinătate, o bucurie, o siguranţă, o nădejde, ne simţim ocrotiţi de Dumnezeu, că suntem în braţele lui Dumnezeu.

Sau postul, care trebuie să însoţească rugăciunea, pentru că, dacă mâncăm peste măsură şi ce nu trebuie şi nu respectăm posturile atunci nici rugăciunea nu poate să intre în inimă, că nimeni nu se poate ruga cu un stomac plin. Şi, într-un stomac plin, nu încape Duhul lui Dumnezeu. Şi atunci postul este foarte necesar şi postul ar trebui împlinit după cum l-au practicat primii creştini. Iată ce spun cercetările; în urmă cu vreo patru ani am citit într-o revistă de medicină germană, (…), şi spunea acolo că se recomandă oricărui om ca, cel puţin două zile pe săptămână, să nu mănânce şi să nu bea nimic 15-20 de ore – adică miercurea şi vinerea cam până la ora 3 după-amiaza. Care este explicaţia ştiinţifică, medicală? Când organismul este înfometat şi însetat începe un proces de autofagie, adică se mănâncă pe el însuşi, dar începe prin a-şi mânca celulele bolnave şi el se însănătoşeşte. Premiul Nobel a fost primit anul acesta de un japonez care a ajuns şi el la aceeaşi concluzie.

Încă o dată, acestea sunt confirmări ale tradiţiei noastre creştine de două mii de ani! Oamenii care nu cred în Dumnezeu, care nu se integrează în Tradiţia Bisericii, spun că toate sunt poveşti, că a fi creştin înseamnă să te chinuiești, să te nevoieşti, să te îmbolnăveşti postind samd. Dar este exact contrariul! Căci Dumnezeu nu porunceşte nimic care să nu ne zidească, să nu ne ajute la sănătate, să nu ne împlinim, să nu ne desăvârşim. Deci postul şi rugăciunea sunt absolut necesare, milostenia, sunt absolut necesare pentru viaţa noastră, pentru împlinirea noastră, pentru bucuria noastră, pentru fericirea noastră. Sunt lucruri elementare, dar atât de simple, le-am primit din moşi-strămoşi şi ar trebui să ne încadrăm foarte simplu, fără să ne temem. Sigur că depinde şi de unele organisme, căci unii oameni sunt mai slabi, mai gingaşi, nu pot mânca multe lucruri, dar fiecare se cunoaşte pe sine şi, în legătura cu preotul duhovnic, poate să ajungă la un echilibru şi cu post şi cu rugăciune.

Şi atunci vom vedea încetul cu încetul, poate spre apusul vieţii noastre, lucrarea minunată a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Amin.

[…]”

 

Legaturi:

SATUL ROMÂNESC – RĂDĂCINA SUFLETULUI NOSTRU. Pastorala de Nașterea Domnului a ÎPS SERAFIM: “Să încercăm să facem ceva pentru satul nostru și pentru țara în care ne-am născut. Cei care se pot întoarce acasă, s-o facă cu toată încrederea că fac un lucru plăcut lui Dumnezeu… Știm cu toții că lucrurile bune se fac cu multă jertfă”

ZIUA ROMÂNILOR, ZIUA UNIRII. Cuvinte strapungatoare de inima despre IUBIREA CARE NE UNESTE, plecarea in masa in strainatate si primejdia CADERII SI PIERII NEAMULUI. “Ne bucuram ca Sfantul Andrei este ocrotitorul nostru, al românilor, insa ce inseamna aceasta protectie pentru noi?” TRISTETEA CEA MARE A SFANTULUI APOSTOL ANDREI

***

 

REFLECTII POST-REFERENDUM ale Parintelui Constantin Sturzu in conferinta de la Cluj (nov. 2018): CRIZA NEAMULUI AFLAT IN PERICOL DE STINGERE, CRIZA OAMENILOR BISERICII. “Nu suntem prezenti in propria noastra viata si nu ne intalnim cu Dumnezeu… E clar ca vine din ce in ce mai mult vremea marturisirii”. Nevoia de a cultiva CONSTIINTA ESHATOLOGICA, de a ne ASUMA NEPUTINTELE si de a ne intoarce la LUCRAREA DUHOVNICEASCA, VIE (video, text)

“Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta!” – PASTORALA DE CRĂCIUN A PARINTELUI EPISCOP MACARIE: “Ce ne poate salva în aceste zile tulburate, confuze, violente? FRĂȚIETATEA întemeiată pe viața în Hristos” (2018, si AUDIO)

Cuviosul Paisie Aghioritul despre cum lucreaza LEGILE DUHOVNICESTI

PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ion Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT LA HRISTOS UN TANAR COMUNIST? Spovedanie, canon, ispasire, legi duhovnicesti…

PE CINE LOVESTE SAGEATA PACATULUI SI CARE ESTE EFECTUL FIZIC AL MORALEI SI AL SFINTENIEI?

“Daca puterile sunt pe sfarsite…” K. V. ZORIN despre INCALCAREA LEGILOR DUHOVNICESTI si AVERTISMENTELE LUI DUMNEZEU: “Nicio situatie nu vine intamplator. Cand neplacerile se repeta, si pe deasupra cu o constanta de invidiat, inseamna ca noi CALCAM CU INDARATNICIE PE ACEEASI GREBLA!”

DACA TOTUL NE MERGE PE DOS SI PUTERILE SUNT PE SFARSITE…

PARINTELE ARSENIE BOCA (†28 nov. 1989) SI CHEMARILE LUI DUMNEZEU (“Cele sapte surle”) pe… Cararea Imparatiei: “Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume”

“Deosebit de rău este că atunci când îl ameninţa boala s‑a întors pe calea cea dreaptă, iar CÂND S-A FĂCUT BINE, A UITAT TOTUL”

Cuviosul Paisie Aghioritul: ROSTUL INCERCARILOR IN VIATA NOASTRA

“Este epoca vieţii ticăloase… Popoarele nu se pocăiesc. Noi cărbuni aprinşi sunt pregătiţi pentru omenirea care are inima împietrită…”/ PACAT, IMPATIMIRE sau MENTALITATE STRICATA: pentru ce ne mustra mai mult Dumnezeu?

CEL CE FACE NEDREPTATE ISI VA LUA PLATA NEDREPTATII…

https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/unui-om-care-se-plange-de-nedreptatea-omeneasca

GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE

“Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab. Apoi, să te laşi în grija lui Hristos”. INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE?

DE CE DUMNEZEU NE LASA SA SUFERIM SI SA NE CHINUIM MULT? Arhim. Simeon Kraiopoulos despre LECTIA FEMEII CANANEENCE: “A venit ceasul sa devenim crestini… Poate ca nimic altceva nu foloseste cat foloseste suferinta”

Konstantin V. Zorin: LA CE AR PUTEA FOLOSI BOALA SI SUFERINTA? SITUATIILE LIMITA SI CERCETAREA PRONIEI DUMNEZEIESTI

DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

Duminica Slabanogului din Capernaum: CUM SE EXPLICA LEGATURA DINTRE PACAT SI SUFERINTA NOASTRA SI A LUMII?

PREDICILE SFINTILOR IOAN GURA DE AUR SI IGNATIE BRIANCIANINOV LA DUMINICA SLABANOGULUI sau Despre grozavia pacatului si sensul suferintei

DUMINICA A DOUA DIN POSTUL MARE. Talcuirea Evangheliei vindecarii slabanogului din Capernaum: DESPRE PACAT SI BOALA, CRIZA SI IPOCRIZIE

Parintele Coman despre PEDAGOGIA DIVINA A SUFERINTEI si FORTA DEMONICA A TRUFIEI


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Serafim, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “DUMNEZEU NU DOARME, DUMNEZEU NU INTARZIE SA LUCREZE! Prima parte a conferintei IPS Serafim de la Cluj (2018) cu invataturi de mare folos despre ROSTUL NECAZURILOR, lucrarea tainica a lui Dumnezeu in vremea inmultirii pacatului, SUFERINTA PENTRU PACATELE ALTORA si lasarea in mainile lui Dumnezeu, asumand toate cele ingaduite de El (VIDEO + TEXT)

  1. Pingback: JUGUL CEL BUN SI POVARA USOARA A LUI HRISTOS vs. “zgarda de fier a satanei”. Talcuirile Parintilor HRISOSTOM de la Putna si RAZVAN ANDREI IONESCU: “SUNTEM IN PERIOADA PERSECUTIILOR”. “Suntem intr-un razboi, iar la razboi nu t
  2. Pingback: PARINTELE EPISCOP MACARIE – cuvant mangaietor despre purtarea-impreuna a Crucii: CALEA IMPREUNA-PATIMIRII CU HRISTOS SI CU FRATELE AFLAT IN SUFERINTA: “Dacă un apropiat se plânge că-i e greu, primul nostru impuls nu e să împreună pătimi
  3. Pingback: PRIN CRUCE NE-A VENIT INVIEREA, PRIN NECAZURI SI DURERE NE VINE ADEVARATA BUCURIE MANTUITOARE. Pastorala Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit SERAFIM la Sfintele Paști, 2019 | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu: GASIREA MENIRII NOASTRE SI IMPLINIREA DORINTELOR NOASTRE BINECUVANTATE sunt ascunse in IMPLINIREA MACAR MINIMALA A PORUNCILOR LUI DUMNEZEU” (video, text) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu: GASIREA MENIRII NOASTRE SI IMPLINIREA DORINTELOR NOASTRE BINECUVANTATE sunt ascunse in IMPLINIREA MACAR MINIMALA A PORUNCILOR LUI DUMNEZEU (video, text) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus…”: Arhim. Atanasie Mitilinaios despre SENSUL AUTENTIC AL RĂBDĂRII și ÎNȚELEGEREA CREȘTINISMULUI nu ca simplă RELIGIE, ci ca MOD DE VIAȚĂ și ca împărtăș
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate