INTAMPINAREA DOMNULUI. Cum ne apropiem si ne intalnim cu Dumnezeu? “Cel ce a venit o data la toata lumea vine de multe ori la fiecare om, indemnandu-l sa Il intampine”

2-02-2014 Sublinieri

Intampinarea-Domnului_4

FERICITUL PARINTE VALENTIN MORDASOV despre Intampinarea Domnului:

Sarbatoarea Intampinarii Domnului ne aminteste ca si noi ne vom intalni cu Domnul, precum s-a intalnit cu Dan­sul dreptul si evlaviosul Simeon. 300 de ani a asteptat el aceasta intalnire si s-a invrednicit de ea in cele din urma, pregatindu-se pentru aceasta printr-o viata buna si curata. El L-a tinut pe brate pe Mantuitorul. Unde ne putem intal­ni noi acum cu Domnul? Trupeste – nicaieri. Dar Domnul ne-a spus:

Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului.

Cum? Unirea si intalnirea cu Dumnezeu se face prin rugaciune. In mod deosebit se face printr-o stare de rugaciune neincetata care ne mentine in comuniune cu Domnul in fiecare clipa si in orice imprejurare. In biserica Dumnezeu este prezent in mod deosebit.

„Ochii Mei si urechile Mele sunt in biserica”, a spus Domnul.

La marturisire „Hristos sta nevazut”. La impartasanie primim Trupul si Sangele Domnului si ast­fel ne unim cu Hristos.

Se povesteste ca cineva a plecat in cautarea lui Hristos si, oriunde mergea, chiar si in biserica, preocupat mereu de vreo grija, nu-L vedea pe Hristos. Dar intalnind bolnavi, schilozi si suferinzi, L-a gasit in ei pe Hristos. In necartirea lor, in rabdare, in blandete. Şi noi putem sa-L gasim astfel pe Hristos.

Batranul Simeon s-a invrednicit si de darul suprem: sa moara in templu la rugaciune. De o astfel de moarte au avut parte si Sfintii Serafim de Sarov, Ioan de Tobolsk si altii. Ca sa mori bine trebuie sa traiesti bine. In plus, este foarte important sa ne rugam Domnului sa ne invredniceasca de sfarsit bun, crestinesc si sa ne izbaveasca de o moarte ru­sinoasa. Roadele Duhului: smerenia, blandetea, rabdarea, dragostea le vom lua cu noi in vesnicie.

(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)

85560_1

***

SFANTUL INOCHENTIE AL PENZEI: Cuvant in ziua Intampinarii Domnului

(despre departarea de lume si apropierea de Dumnezeu)

El L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu (Lc. 2,28).

Sub povara anilor si sub greutatea acoperisu­lui invechit al sufletului, batranul cel vechi de ani n-a slabit in credinta. Biruind prin taria na­dejdii toate greutatile in inaltarea de la trup si de la lume, a intampinat mai intai cu ochiul la­untric, intru fagaduinta Duhului, iar apoi si cu ochii trupesti,

mantuirea cea gatita inaintea fetei tuturor popoarelor (Lc. 2, 27, 32).

Privirea intunecata de desertaciune n-ar fi ga­sit in Pruncul adus in templu dupa obiceiul Legii nimic in afara unui om aflat sub Lege, insa sf-si-dreptul-simeon-5cel ce astepta mangaierea vesnica vede in El manga­ierea batranetilor sale si a intregului Israil; prunceasca slabiciune nu-l impiedica sa vada in El pe Carmuitorul (Mt. 2, 6) lui Israil, pe biruitorul lumii si al iadului, al pacatului si al mortii; scute­cele care acopera trupul n-ascund lumina ce se revarsa de la El dincolo de poporul lui Dumnezeu – spre luminarea neamurilor (Lc. 2, 32). Cuprins de groaza evlavioasa, dreptul, in rapire covarsitoare, a aratat in primul rand sfarsitul vietii, in timpul careia i se fagaduise ca Il va vedea pe Hristos Domnul.

Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane (Lc. 2, 29),

a strigat Simeon catre Cel ti­nut in mainile sale. Nu un prunc in brate de ba­tran, ci Atottiitorul in maini omenesti, ci Dumnezeu-Cuvantul ia aminte la omul ajuns la capa­tul puterilor; Mantuitorul lumii primeste slujire de la cel mantuit. Cate rasplati pentru o astepta­re vremelnica, chiar daca ea s-ar fi intins dincolo de intregul neam omenesc!

Soarta aceasta atat de buna nu este insa mos­tenirea unui singur om – si Avraam a vazut zi­ua aceasta, care lumineaza cu stralucirea ei toa­te vremurile si vesnicia, si el era atat de tare in credinta, incat de departe, din anii stravechimii, a intampinat izbavirea ce avea sa vina, si s-a bucurat (In 8, 56). Nu pentru o anumita vreme, ci pentru noi, ascultatorilor, continua ziua aceasta vesnica, in care-L putem intampina pe Domnul Mantuitorul. Daca nu ne-a fost pregatit sa-L ve­dem cu ochii trupesti si sa-L pipaim cu maini­le, ni s-a daruit, cel putin, sa-L contemplam prin credinta si sa-L intampinam cu duhul. Cel ce a venit o data la toata lumea vine de multe ori la fiecare om, indemnandu-l sa Il intampine.

Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, Acelasi este (Evr. 13, 8).

Dupa ce a zis o data, repeta mereu lumii intregi, pana ce ii va pregati pe toti sa intampine slavita si ultima Sa venire.

Mirele Ceresc vine la fiecare suflet omenesc. Sa ne oprim pe aceasta cale a mergerii tainice si sa cercetam cu faclia credintei pe de o parte cine se pregateste si-I iese in intampinare, pe de alta cine se departeaza de El.

Evanghelia, ce ne-a vestit acum implinirea Le­gii asupra lui Hristos Domnul, Care a fost adus in Ierusalim, ii arata pe cei ce-L intampinau pe El, Cel pus in templu inaintea Domnului. Din­tre numerosii locuitori ai Ierusalimului, care a fost numit loc al salasluirii slavei Domnului, nu si-au dat seama ca-s cercetati nici Irod, care mai mult decat oricine ar fi trebuit sa vada, de pe inaltimea tronului sau, slavita venire in cetatea lui a Imparatului imparatilor, nici fariseii cei intelepti, care socoteau si vedeau vremea venirii acesteia, ci doar un om cu numele Simeon, tema­tor de Dumnezeu si drept, care, lasand deoparte toate celelalte asteptari, astepta mangaierea lui Israil, si fiica lui Fanuil, vaduva in varsta de 84 de ani, care nu se departa de Templu, slujind lui Dumnezeu ziua si noaptea (v. Lc. 2, 25-36).

Asa intampină cercetarea cereasca orasele vestite si lumea intreaga. Puternicii lumii acesteia, cum ar fi Irod, se straduie doar sa se puna in siguranta si sa inmulteasca stralucirea maretiei lor pamantesti; furati de acest vis, ei se indepar­teaza de Domnul. Inteleptii lumii, asemenea fa­riseilor si carturarilor, plini de dragoste de sine si nadajduire in sine, nu lasa deoparte „bucatica gustoasa” nici macar cand pipaie hrana cereasca ce se pogoara la ei – si, neafland in aceasta dulceata pamanteasca, se departeaza de la ea spre desfatarea de sine. Dimpotriva, cei ce se depar­teaza de lume, ca fiica lui Fanuil si ca Simeon, in pofida parerii obstesti, merg sa-L intalneasca pe Domnul si Il intampina inca din zilele fiintarii lor pamantesti. Privind indeaproape calea unora si calea celorlalti, vom invata sa cercetam mai indeaproape propriile noastre cai.

Calea de multe feluri a lumii este intuneric si alunecare (v. Ps. 34, 5). Desertaciunea si nestator­nicia, minciuna si calcarea de lege il asteapta pe oricine purcede pe ea. Cei ce o umbla, luand asupra-si sarcina calauzirii altora, ca niste oarbe ca­lauze de orbi, ii trag mereu pe aceia in ratacire si insisi sunt trasi de ei. Intuneric e calea lumii, si alunecare. Pe ea se savarseste miscarea din pacat in pacat la fel de usor cum se rostogoleste in jos cel aruncat de pe varf de munte.

De-abia apare gandul calcator de lege, ca din el se naste pofta, din pofta – fapta, din repetarea faptelor – patima, din patima – multe, neconte­nite griji: acestea vor impovara si stramtora inima pana cand aceasta nu se va invartosa ca o piatra. Astfel, ultima scanteie de lumina ascunsa in adancul sufletului – nazuinta spre Izvorul Cel Vesnic al bunatatilor – piere si se preface intr-un graunte de cenusa rece si intunecata – in nazuin­ta spre desertaciunea lumii.

Ce bine ar fi daca aceasta grabnica si vadita cadere de la caile lui Dumnezeu nu s-ar intinde asupra tuturor celor ce merg pe caile lumii! Dar cine nu stie ca cei ce implinesc obiceiul veacului acestuia doar ca sa nu se departeze de societatea cu care s-au obisnuit si sa nu fie vorbiti de rau se departeaza de lumina lui Dumnezeu tot atat de neasteptat ca unul dintre ucenicii plini de ravna ai lui Hristos, care, fugind de primejdia de a fi batjocorit pentru o vreme de arhiereii iudeilor, a cazut in primejdia de a fi despartit pe veci de In­vatatorul sau? A uita de tine in mijlocul distractiilor zgomotoase doar pentru a te odihni de os­teneala nu inseamna, oare, a-L uita pentru o vre­me pe Cel ce a purtat toate ostenelile si durerile noastre (v. Is. 53, 3)? A alerga dupa stralucirea si maretia lumii nu inseamna, oare, a fugi de Cel ce ne invata blandetea si smerenia (v. Mt. 11, 29)? La imparatia luminii nu se ajunge pe intunecate­le carari ale lumii: deja iroseste cel ce nu aduna bunatatile cele vesnice; cine nu este cu Mine, zice Domnul, impotriva Mea este (Lc. 11, 23).

Inteleptii care purced pe calea cea acoperita de intuneric se coboara in scurta vreme, prin iubirea de sine, la ei insisi, si cu atat mai mult se departeaza de Domnul. Simtind intunericul in care ratacesc multi, se pun pe ei insisi mai presus de orbirea aceasta. Numarand slabiciunile alto­ra, privirea lor scrutatoare, se intoarce in scur­ta vreme la propriile calitati, cu atat mai lesne cu cat masurand neajunsurile altora micsoreaza sau ascunde cu totul propriile slabiciuni. Cand ascultam si rostim cu placere invinuiri aduse altora, aceasta da marturie despre orbirea noastra (intrucat nu vrem sa vedem in noi insine ceea ce vedem in altii), da in vileag iubirea noastra de sine, chiar daca nu o bagam de seama. Din acest firicel marunt si parut nimicnic al multumirii de sine se naste uriasul care e educat de laude, cres­te in mijlocul lingusirii, se intareste pana la nadajduirea in sine, devine copt in uitarea de Dumnezeu. El este cu atat mai primejdios cu cat biru­ie mai ascuns mintea si inima; cu atat mai mult spor are intorcand spre folosul sau toate faptele omului cu cat iubeste doar ce este al sau si in­toarce spatele celor straine.

Acest duh al dragostei de sine, inradacinat in adancul sufletului odata cu vatamarea acestuia, raneste, ca un sarpe vechi, fiecare gand; ca un sfetnic neprefacut, indeamna la nevointe stralu­cite si le amana pe cele ce se vad mai putin; ca un prieten credincios, apara de jigniri si se razbuna pe cei care ne jignesc; ca un vrajmas puternic, se inarmeaza impotriva hotararilor noastre de a ne smeri; ca un hot viclean, rapeste insesi inaltarile in rugaciune; ca un domn stapanitor, gaseste to­tul in sine insusi; si ca un sarac jalnic, asteapta de la toti mila: peste tot se cauta pe sine insusi.

Nu inchipuirea nascoceste aceste trasaturi atat de intunecate ale iubirii de sine, ci chiar si o usoara experienta asupra omului celui vechi ii va desco­peri fiecaruia ca pe temelia aceasta se intaresc toa­te patimile pierzatoare din vremea cand fagadu­inta amagitoare – veti fi dumnezei (Fac. 3,6) – a fost auzita in inima si primita ca binevestire. De acest duh viforos s-au sfaramat in vremurile cele vechi muntii lui Dumnezeu, si blandetea lui David s-a intunecat cu uciderea celui nevinovat, si s-a prefa­cut in nebunie intelepciunea lui Solomon.

A fost omorata vrajba impotriva lui Dumne­zeu, dar este nascuta din nou prin nadajduirea in sine si intarita pe masura iubirii de sine. Cel ce nadajduieste in puterile sale lupta impotriva pu­terii lui Dumnezeu, care se savarseste in nepu­tinte (v. II Cor. 12, 9); a socoti mari propriile ne­vointe micsoreaza nevointele purtate pentru in­treaga lume de catre Cerescul Mijlocitor. Aceasta putere launtrica i-a oprit pe farisei si pe cartu­rari sa iasa in intampinarea lui Hristos Domnul; in chip asemanator, toti cei ce se culca pe nadaj­duirea in sine nu vad cercetarea in care Se arata Domnul cu ajutorul si cu puterea Sa.

Apropiindu-Se de Ierusalim, Iisus Hristos, dupa spusele martorilor, vazand cetatea si raul care se savarsea in ea, a plans pentru ea (v. Lc. 19, 41). O, Vesnicule Mijlocitor! Oare nu face sa curga lacrimile Tale fiecare cetate unde dezbina­rea inabusa cuvintele vietii vesnice, unde farade­legea si osteneala taie calea spre legea Ta, unde camata si viclesugul ascund lumina si adevarul Tau (v. Ps. 54, 9-10)?

Dumnezeule Milostive! Oare nu Te facem sa plangi pentru fiecare suflet atunci cand il dam cu veselie pe mana vrajmasilor Tai si singuri ne os­tenim neobosit ca sa ne apropiem pierzarea?

Sa ne mangaiem insa, ascultatorule! Indelun­ga rabdare nu inceteaza, caci sunt si oameni care Il cauta pe Domnul, se gasesc suflete bune, ca­re se pregatesc necontenit sa-L intampine. De­partarea de lume si de noi insine ne apropie de Dumnezeu.

Cand se strica unirea cu lumea, intunericul ce acopera mintea si inima se destrama; se desco­pera in el ceea ce era ascuns din pricina acelei stranse uniri. In apropierea lui auzul isi poate da seama ca zarva lumii se alcatuieste din strigate ca ale indracitilor si tanguiri de oameni impilati, din plangeri si clevetiri, din ponegriri si dihonii, din rasete si incaierari. Ochiul care patrunde in stralucirea si maretia lumeasca vede in ele o po­vara de care se lasa inselati doar cei neincercati, dar care incovoaie spre pamant duhul si ingreu­neaza inaltarea adevarata. Atunci, cei care poar­ta lanturile lumii se arata robi vrednici de mila, intelepti doar cand este vorba sa nascoceas­ca pieirea lor si a altora. Cu cat se vede mai bine aceasta casa apasatoare a robiei, cu atat devine mai grabnica indepartarea de ea.

Din Egipt se pleaca in pustie, dar nu acolo unde se aud din nou cartire si plangeri, ci in locuinta tacerii, un­de se poate lua aminte la glasul vesnic, unde se poate aduna mana hranitoare nu de trup, ci de duh, acolo unde orice stralucire pamanteasca se stinge si orice maretie lumeasca este smerita, inainte sa bage de seama, cei care ies din Egiptul lumii sunt calauziti de Indrumatorul Cel Neva­zut. Daruind dorinta indepartarii de desertaciu­ne, Acesta o intareste insufland fagaduinte, scoa­te cu putere de taina si merge inainte, aratand calea dreapta. Ceea ce sperie putinatatea de suflet da mangaiere celor ce parasesc desertaciu­nea lumii.

Acestia, ca cei care plecau din vechea casa a robiei, trec cu graba prin apa, spalandu-se cu lacrimi de pocainta; prin foc, in care arde tot ce e necurat; prin munti (Is. 42,2; 45,2), unde este pusa la incercare adevarata maretie in nevointele cele inalte; prin crapaturile pamantului (Evr. 11, 38), in trecerea carora se arata masura rabdarii si a nadejdii. Nu omul cu puterea sa, ci Dumnezeu in ispita va aduce si usurare (I Cor. 10,13), duce pe cai atat de anevoioase pentru trup, care slabeste chiar atunci cand duhul se desteapta.

Aceasta Calauza Nevazuta ii intampina si in chip vazut pe cei care fug de lume, insa atunci cand trebuie sa le dea nadejde prin fagaduinta ca lui Avraam, care a lasat casa tatalui sau (v. Fac, 12, 1, 7); cand trebuie sa-i mangaie prin binecuvantare, ca pe Iacov, care fugea de fratele sau (v. Fac. 35,1); cand trebuie sa-i inarmeze cu puterea minunilor, ca pe Moisi in biruinta asupra fara­onului. Cei ce au iesit din lume stiu vremea si chipul intampinarii dumnezeiesti, daca n-au luat cu ei ramasite ale casei de mai inainte, aseme­nea Rahilei, ca sa se mangaie in putinatatea lor de suflet.

Cei ce parasesc cu adevarat lumea parasesc orice lucru al lor si, departandu-se de deserta­ciunea cea din afara, se departeaza mai ales de ei insisi – de desertaciunea launtrica.

Daca trupul nu este sprijinit de puterea sa, ca­de la pamant. Punandu-si nadejdea in puteri­le sale duhovnicesti, omul cel vechi cade de pe inaltime – cade din marire in smerenie, de la vi­sare la cunoasterea de sine. Stralucirea credin­tei lumineaza aceasta fericita cadere si descope­ra:

Cunoaste, omule, ca esti si sarac, intrucat nu este pe pamant nimic care sa fie al tau, in afara nascocirilor tale – a leaganului, a scutecelor de multe feluri si a mormantului; si orb, intrucat val este asternut pe inima ta si te impiedica sa vezi lumina vesnica ce te incalzeste, iar intelegerea ti se taraste doar pe fata cea vazuta a lumii aceste­ia stricacioase, cunoscand-o numai prin pipait. Nu-ti numara nevointele glorioase: ca niste frunze de smochin, acestea nu ascund goliciunea ta launtrica si nimicnicia duhovniceasca“.

Pe masura ce omul cel dinafara cade si se stri­ca, cel launtric se ridica si se innoieste (v. II Cor. 4, 16). Smerindu-se, simtindu-si neputinta duhului si a trupului, iar totodata luptandu-se cu vrajmasii din afara si dinlauntru ca unul care se lupta cu moartea, din tot sufletul si din toata puterea striga cerand ajutor: „Scoala-Te, Doamne, in intampinarea mea!”

Grabind insa cu duhul si cu trupul a savarsi calea sa chiar daca n-a aflat intarirea cea preainalta, vede inca o treapta pe care trebuie sa se pogoare pentru a cadea la asternutul picioarelor Mantuitorului: vede mormantul, prin care a tre­cut Iisus Hristos, si fara intarziere, prin puterea iubirii dumnezeiesti, arunca in el tot omul cel vechi, omoara toate dorintele, aplecarile, pana si gandul la propria sa smerenie.

Cine nu vede aici ca cel ce se departeaza de Sine insusi merge in urma Domnului, Care S-a smerit pana la pruncie si iesle, Care de pe Tronul slavei S-a pogorat pe cruce si in mormant? Daca aceasta masura a desertarii de sine duhovnicesti in omul slab si neputincios nu atinge masura varstei lui Hristos, o va implini Cel care, Insusi fiind ispitit, stie cum sa le ajute celor ispititi (v. Evr. 2, 18). Ochiul trupesc nu vede cum Indrumatorul Ceresc savarseste calea desertarii de sine impre­una cu alesul Sau, insa si urechea trupeasca aude cum se intareste neputinta desavarsita spre a bi­rui puterile potrivnice: Nu te teme, ii spune Dom­nul celui ce se smereste,

Eu sunt cu tine, Eu sunt Dumnezeul tau; Eu iti voi da tarie si te voi ajuta, si dreapta Mea cea tare te va sprijini (Is. 41,10).

Chiar daca insusi cel ce neincetat se inalta si se apropie de Domnul Care vine nu simte pe pa­mant dumnezeiasca intampinare, nadejdea ne incredinteaza insa ca el se pregateste pentru in­tampinarea sarbatoreasca si ultima. Atunci cand

Insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghe­lului, Se va pogori din cer (I Tes. 4, 16),

cei care il asteapta pe pamant ca maturatura tuturor (I Cor. 4, 13) vor prinde aripi ca vulturii si vor zbura, avand lumea ca martora,

ca sa-L intampine pe Domnul in vazduh, si asa pururea cu Domnul vor fi (I Tes. 4,17).

Nu numai cei alesi din lume se ostenesc sa se pregateasca pentru a-L intampina pe Dumnezeu, Care vine degraba si fara veste: impreuna-suspinarea si impreuna-indurerarea cu ei a fapturii in prefacerile nestatorniciei si in stricaciune apro­pie intreaga lume de marea intampinare a slo­bozeniei slavei fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8, 19-21). Intreaga lume iese in intampinarea Domnului – incetineala unui anumit numar de oameni nu va tine in loc mersul intregii lumi.

Credem, Doamne, in intampinarea Ta si de acum, si care va sa fie la sfarsitul vremurilor! Do­rind sa ne apropiem de Tine, in numeroase randuri ne departam de desertaciune, insa ne intal­nim cu ea iarasi. Ne parasim pe noi insine, in­sa doar cand ne maniem pe slabiciunile noastre, iar dupa ce purtam o osteneala usoara ne intoar­cem cu dragoste la noi insine. Saracia credintei ne lasa intr-o asemenea putinatate de suflet, insa dorinta de a intampina slava Ta inca nu ne lasa. Aici tindem catre Tine mainile noastre, rugandu-ne ca dreapta Ta sa ajunga pana in adancul sufletului si ca inaintea scularii duhului nostru in intampinarea Ta sa iasa puterea Ta: credem, Doamne, ajuta necredintei noastre! Amin.

(din: Sf. Inochentie al Penzei, Viata care duce la Cer. Invataturile unui sfant tanar, Editura Sophia, 2012)

intampinarea-domnului- mica

LEGATURI:

***

CANTARI LA PRAZNICUL INTAMPINARII:

  • Axionul Intampinarii Domnului (Anghelos)

    Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

  • Catavasii la Intampinarea Domnului (Byzantion)

    Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

  • Grupul Altarul – Axion la Intampinarea Domnului

    Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

  • Si acum… la intampinarea Domnului, gl. VI, de D. Suceveanul

    Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

  • Cantarea “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…” (Stavropoleos)

    Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.


Categorii

Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Intampinarea Domnului, Parintele Valentin Mordasov, Sfantul Inochentie al Penzei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “INTAMPINAREA DOMNULUI. Cum ne apropiem si ne intalnim cu Dumnezeu? “Cel ce a venit o data la toata lumea vine de multe ori la fiecare om, indemnandu-l sa Il intampine”

  1. Atunci cand cauti gasesti, si fiecare lucru te poate aduce un pic mai aproape de Dumnezeu. Depinde doar de abordarea lucrurilor. De exemplu, internetul poate fi un lucru rau, diavolesc am putea spune daca il folosim in acest fel(pornografie, ziare de barfe si scandal, carti ateiste sau pline de erezii, imagini desantate, etc) dar te poate aduce mai aproape de oameni cu traire in Dumnezeu, deschizandu-ti si tie apetitul duhovnicesc. Si astfel, cautand a-ti mai clati ochii sufletului si ignorand gurile hade ale internautilor ce vor flamanzi, sa mai rupa o bucatica din sufletul tau, cauti numai lumina si ignori intunericul.
    Astfel incercand eu pacatoasa si nereusind de cele mai multe ori, sa disting tonurile de alb si negru, dau nas in nas cu cate un blog, scris de oameni minunati, ca aceta de fata, si nu numai.
    Concluzia este: iata ce am gasit:http://ioanflorin.wordpress.com/2014/02/01/femeile-cananeence-si-cainii-lor
    Ce parere aveti?

  2. @traista cu meinde:

    🙂 Cum lucreaza Dumnezeu, Cunoscatorul inimilor noastre! Si cat de importanta este, de cele mai multe ori, femeia intr-o familie: ea inalta, sau ea coboara. Ea ‘tine’ familia. Femeile au o intelegere imediata a transcendentei. Cat de greu in schimb este adesea barbatilor (cel putin unora dintre ei, desigur, nu vreau sa generalizez)sa accepte smerit si simplu, fara demonstratii matematice, realitatile nevazute… Ma uitam, de ex, la vecernie sau la Sf. Maslu – la mine in Biserica cel putin: 80% femei!

  3. @ Doroteea
    Si la mine in biserica la fel, si eu frecventez vreo 2, depinde daca e frig sau nu. Cand e frig, mai aproape, cand e cald, ma mai deplasez. revenind, tot 80 femei, dar cand vad cate un barbat si mai e si in floarea varstei 30-45 de ani, imi vine sa ma plec pentru ca imi da impresia ca face cat cele 80 % de femei la un loc. sa ma IERTE PARTEA FEMININA DAR ASA SIMT, NU STIU DE CE. MA EMOTIONEAZA barbatii tineri, puternici si hotarati in biserica, parca ar fi niste stalpi, ce se indoaie in fata Iubirii Absolute: Dumnezeu. Un barbat ingenunchiat in biserica, ma face sa ma simt smerita, cuminte si la locul meu, ma face sa-i acord Respect; respect in fata genunchilor plecati.

  4. Da, asa e. Si pe mine ma impresioneaza. E mare lucru cand un barbat izbuteste sa isi deschida ‘poarta’ sufletului si a intuitiei duhovnicesti. Dupa cum o femeie care e capabila sa ramana calma, rationala, neobsedata de fleacuri si curatenie, si sa nu intre aiurea in rivalitate cu semenele ei, de asemenea ma impresioneaza. 🙂

    Cred ca daca fiecare din noi am reusi sa armonizam in noi insine cele doua laturi – masculina si feminina – in ce au ele mai bun, am trai intr-o lume mai buna! Nu stiu unde citeam de o alternativa in interpretarea textului ‘barbatul si femeia un trup vor fi’ – adica sa izbutim sa obtinem in propriul suflet un echilibru al calitatilor specifice fiecarei polaritati. Mi s-a parut interesant…

    (adevarul e ca si femeile pot fi uneori f rautacioase, iar barbatii – f. …cruzi. In cel mai fizic sens al cuvantului. Asta apropos de reversul medaliilor…)

  5. Pingback: PREDICA VIDEO LA INTAMPINAREA DOMNULUI: “Dumnezeul cerului Se coboara in bratele noastre si ni Se daruieste, El ne tine pe noi ca sa-L putem tine in brate. CAND OMUL VINE SA-L INTAMPINE PE HRISTOS, HRISTOS IL IA DE MANA SI IL RIDICA IN CELE MAI DE S
  6. Pingback: “Că văzură ochii mei mântuirea Ta…”: PAZIND IN INIMA, INTRU NADEJDE, MANGAIEREA HARULUI, IN ASTEPTAREA ZILEI CELEI MARI. Predica Arhim. Zaharia de la Essex despre legatura intre INTAMPINAREA DOMNULUI si A DOUA VENIRE. “Nu putem
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate