“Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, vreau să pun un nou început, să simt că mă ierţi…”. EGOUL – DUȘMANUL CEL MAI MARE DINĂUNTRUL NOSTRU, cel care “continuu se transformă şi se ascunde în spatele unor justificări, ca nu cumva să păţească ceva”. CERCUL VICIOS AL FRICII DE A NE SUPĂRA PROPRIUL EU
Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, să simt că mă ierţi!
Egoul nostru nu suportă sentimentul de a fi păcătos
În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el. Şi ar fi păcat, de vreme ce Dumnezeu ne dă zile multe şi timp de pocăinţă — noi, fireşte tânjim să trăim mai mult din alte motive, ca să ne bucurăm de viaţă, dar Dumnezeu nu a rânduit zilele pentru asta, ci pentru pocăinţă – ar fi, deci, păcat să nu ajungem la un nivel de autocunoaştere, să părăsim această lume fără să fi cunoscut păcatul nostru şi fără să ne fi pocăit pentru el.
Din câte ştiu şi înţeleg – şi am ajuns, mai mult sau mai puţin, la o cunoaştere a sufletelor oamenilor — prin modul în care gândim, nu-L ajutăm pe Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze, să ne dea pocăinţa cea adevărată şi mântuirea. Din păcate, egoul este cel care produce în cea mai mare măsură această stare şi care ne este piedică în calea pocăinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu. Dacă luaţi aminte, veţi vedea că suntem dispuşi să facem foarte multe lucruri, lucruri duhovniceşti, dar la o analiză mai atentă veţi vedea că toate sunt numai înspre satisfacerea egoului personal. Şi chiar şi în momentul în care îţi dai seama cât de păcătos eşti şi te cuprinde regretul şi tulburarea, în ultimă instanţă vei vedea că tot efortul pe care-l vei depune este datorat faptului că egoul tău nu suportă sentimentul de a fi păcătos. Pentru că atunci când îţi simţi exact păcătoşenia, egoul tău se dărâmă. Numai că egoul nu vrea cu nici un chip să plece, sau mai bine zis, noi nu vrem cu nici un chip să-l lăsăm să plece. E un cerc vicios.
Păcat! Este păcat că trece timpul şi noi nu-I permitem lui Dumnezeu, cu harul si cu mila Lui, să săvârşească acea lucrare în sufletul nostru.
Continuu ne preocupă numai satisfacerea egoului
Şi pentru că într-un anumit fel spovedania de obşte [la mănăstire se obişnuieşte spovedania obştii înainte de fiecare mare sărbătoare şi în mod special înainte de Înălţarea Domnului – n.n.] de acum poate să fie şi ultima – pentru că nu ştim cât timp mai avem, toate sunt în mâinile Domnului – motiv pentru care trebuie să ne simţim acum, cât suntem împreună, ca şi când aceasta ar fi prima noastră spovedanie – de fapt, aşa ar trebui să ne simţim de fiecare dată, altfel nu cred că are aceeaşi valoare – dar în acelaşi timp, însă, şi ultima spovedanie din viaţa noastră.
Dacă nu lăsăm la o parte această mentalitate lumească, care ne face să folosim relaţia noastră cu Dumnezeu pentru propriul folos, ca să ne fie bine, nu vom ajunge nicăieri. Nu asta este ceea ce căutăm noi. Ceea ce căutăm este să-L găsim pe Dumnezeu, să-L ascultăm şi să ne conformăm voinţei Lui şi poruncilor Lui. Asta este. Pe toate celelalte le ştie Dumnezeu si le rânduieşte El, nu noi.
În adâncul nostru, nu putem să luăm hotărârea de a gândi aşa, şi asta nu pentru că avem diferite griji şi obligaţii – pe care le avem, dar le folosim numai ca justificări – ci pentru că atunci când începem să gândim astfel şi să ne lăsăm în mila Domnului, ne pierdem sinele. Numai că altfel nu putem să ne numim cu adevărat creştini.
Am să mai repet încă o dată ceea ce spune Domnul, lucru pe care personal l-am auzit de foarte multe ori, dar de fiecare dată parcă e prima oară, şi ar trebui şi dumneavoastră să simţiţi la fel: „Cine vrea să Mă urmeze, să se lepede de sine însuşi.” Pe toate le facem sub stăpânirea propriului nostru ego, şi asta ne împiedică să obţinem comuniunea cea adevărată cu Dumnezeu.
Mai văd câteodată şi unele suflete care au luat chiar în serios această apărare a egoului, şi care s-au dedicat acestei lupte, nu-i mai preocupă nimic altceva decât să nu îşi supere egoul, să aibă o părere bună despre ei înşişi şi aşa mai departe. Pentru că atunci când Domnul spune să ne lepădăm de noi înşine, s-a terminat, înseamnă că trebuie să o facem si să-I urmăm Lui, si numai atunci ne vom afla pe drumul despre care zice Pavel că „nu trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“. Astea nu sunt numai cuvinte, ci un adevăr valabil pentru absolut fiecare creştin. Nu este, adică, numai pentru câţiva aleşi, pe care să-i avem aşa, ca un tampon în relaţia noastră cu Dumnezeu, iar noi să ne trăim viaţa după bunul plac.
Egoul se transformă şi se ascunde constant
Eu personal consider că am făcut prea puţine în acest domeniu şi mi-aş dori să pun bun început alături de dumneavoastră astăzi. Şi nu spun asta numai ca să vă impresionez sau să vă mişc în vreun fel. O mărturisesc ca pe o realitate. Şi cred că noi, toţi cei care ne aflăm în seara asta aici, ne dorim asta. Şi în acest sens cred că ar trebui să luăm aminte la gândurile noastre. Atunci când ne vine un gând, să-l analizăm: Care este duhul acestor gânduri? Sunt ele în duhul comuniunii cu Hristos sau sunt ca si când L-am uitat si servesc din nou sinelui meu? De asemenea, te comporţi într-un fel sau altul, vorbeşti într-un fel sau altul. Care este duhul în care faci toate acestea? Şi înainte de toate aceasta: Adânc în sufletul meu ce se întâmplă? Sufletul nostru se exprimă faţă de ceilalţi, dar de cele mai multe ori nu iese decât o zecime la suprafaţă sau chiar mai puţin. Restul rămâne ascuns.
De aceea este nevoie de smerenie. Şi nu trebuie să găsim justificare, să spunem „Nu sunt de mine asemenea lucruri, aşa sunt eu, nu pot să fac aşa ceva.” Nimeni să nu facă asta, pentru că ştie Dumnezeu mai bine decât tine ce poţi şi ce nu.
Să avem întotdeauna în vedere faptul că egoul, care este personificarea păcatului în noi, continuu se transformă şi se ascunde, ca nu cumva să păţească ceva. La toţi cei pe care îi cunosc, egoul se ascunde în spatele unor astfel de justificări, cum că „eu nu înţeleg aceste lucruri; nu sunt de mine aceste lucruri; alţii se pricep mai bine, dar eu nu.“ Acesta este modul în care omul îşi construieşte, în cel mai strict sens al cuvântului, o fortăreaţă în suflet.
Şi eu mă folosesc acum foarte mult de faptul că discutăm aceste lucruri – vedeţi, mi le zic si mie în aceeaşi măsură – pentru că facem două lucruri greşite. Primul este că întârziem să punem aceste vorbe în practică, în timp ce Domnul ne aşteaptă s-o facem acum. Ne aşteaptă, pentru că păcatul al nostru este şi noi trebuie să ne lepădăm de el. Fiecare dintre noi întârzie să facă asta. Oare vom mişca vreun pic până la sfârşitul vieţii noastre – care poate să fie şi mâine – sau aşa vom pleca din lumea asta? Şi dacă plecăm aşa, mai apoi ce vom face acolo sus?
Al doilea este că omul dacă întârzie să facă aceste lucruri, nu numai că bate pasul pe loc, dar devine din ce în ce mai rău. Bate harul lui Dumnezeu la poarta ta, iar tu nu vrei să-i deschizi. Şi nu e numai asta, dar făcând aşa, permiţi păcatului să zăbovească în tine şi deci să supravieţuiască în tine.
Ceea ce este cel mai de folos este să punem început şi să perseverăm neclintiţi
Trebuie să ne gândim foarte bine la ce înseamnă pocăinţa. Pentru că iertarea nu e ca şi când ai lua o pastilă şi, gata, a trecut febra. Iertarea înseamnă a cugeta foarte bine şi, în baza celor pe care le-am discutat, a reuşi să ne dăm seama cine suntem, să căpătăm o conştiinţă de sine, pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu cu bună ştiinţă. „Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, vreau să pun un nou început, să simt că mă ierţi. Mă lepăd de mine însumi, mă lepăd de păcat, mă pocăiesc. Din străfundul sufletului mă pocăiesc!”
Dumnezeu vrea să ne ajute şi, deîndată ce am început să cugetăm aşa, deîndată ce am început să ne dorim cu tot dinadinsul asta, deîndată ne va ajuta şi El. Şi atunci vine iertarea şi mângâierea si atingerea lui Dumnezeu. Și fireşte că Dumnezeu ştie ce se întâmplă cu fiecare dintre noi şi ce se va întâmpla în continuare. Nu înseamnă că, dacă ne-a atins harul Lui şi am cunoscut iertarea Lui, atunci s-au terminat toate. Este nevoie ca omul, atâta timp cât trăieşte în această lume, să persevereze neclintit în această experienţă. Atunci va veni, după cum spune evanghelistul Ioan, „har peste har.” Ioan 1, 16.
Vă rog să punem început în această clipă, început adevărat. Şi cred că Dumnezeu ştie ce se întâmplă în fiecare suflet. El însuşi ne-a dat puterea, nouă preoţilor, puterea să iertăm păcatele, El însuşi ne-a asigurat iar şi iar că ne va ierta, indiferent de cât de păcătoşi am ajuns să fim. Ne va primi, ne va ierta, ne va curăţa şi ne va aşeza pe drumul său. La asta să luăm aminte: ceea ce este cel mai de folos este să punem bun început şi să perseverăm neclintiţi.
12.08.2007 Duminică de dimineaţă
Să te întrebi: oare cad afară? Oare greşesc? Oare nu
înţeleg aşa cum trebuie? Oare există adevăruri care
sunt dincolo de mine, dincolo de propria mea cunoaştere, iar eu,
luând o astfel de abordare, cum că „ştiu eu!”, de fapt nu am habar
şi sfârşesc prin a aduce mai mare pagubă sufletului meu?
(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)
Legaturi:
“Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?
PARINTELE RAFAIL NOICA: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire” (AUDIO, VIDEO)
Gheron Iosif: FA METANIE DE INDATA CE GRESESTI, NU PIERDE TIMPUL!
Sfantul Teofan Zavoratul: Despre “zavorarea” in patima si cum sa iesim din ea: STAREA PACATOSULUI
Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO
Doneaza pentru filmul "Scrum"
7 Commentarii la ““Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, vreau să pun un nou început, să simt că mă ierţi…”. EGOUL – DUȘMANUL CEL MAI MARE DINĂUNTRUL NOSTRU, cel care “continuu se transformă şi se ascunde în spatele unor justificări, ca nu cumva să păţească ceva”. CERCUL VICIOS AL FRICII DE A NE SUPĂRA PROPRIUL EU”