“Nu facem noi la fel când ieşim de la spovedanie?…”– IEȘIREA DIN POCĂINȚĂ = IEȘIREA DIN INIMA LUI DUMNEZEU și ÎNTOARCEREA ÎN EGOISM ȘI VICLENIE. Predica Părintelui Hrisostom de la Putna la Pilda datornicului nemilostiv (VIDEO și TEXT)

25-08-2017 Sublinieri

“Tare s-ar bucura Tatăl să vadă că fiul nu-şi bate joc de această viaţă pe care a primit-o. Tare s-ar bucura tatăl să vadă că efortul lui, că jertfa lui sunt încununate”.

Protos. Hrisostom – Despre lucrarea pocăinței (predică la Duminica a XI-a după Rusalii – pilda datornicului nemilostiv)- Mănăstirea Putna, 20 august 2017

Transcriere parțială:

“[…] Ce s-a întâmplat? De ce s-a schimbat inima acestui slujitor atât de mult? Şi, oare, atunci s-a schimbat inima lui? De ce a început acest drum al pocăinţei, al întoarcerii, al plătirii datoriei faţă de stăpân şi deodată se comportă incredibil, într-un mod în care nimeni nu s-ar fi aşteptat? A avut o întoarcere la 180 de grade, cum spunem noi. Ce s-a întâmplat?

În primul rând trebuie să înţelegem că nu este vorba de o datorie materială. Nu are cum. Intenţionat Hristos a pus această sumă, o sumă enormă, o sumă care nu poate fi plătită, pentru că a vrut să arate că aici este vorba de mai mult decât de o simplă datorie. Aici este vorba de o adevărată lucrare care nu se poate termina odată cu împlinirea unor datorii, unor însărcinări sau după facerea unor anumiţi paşi: ai făcut asta şi asta, ai terminat, de acum eşti liber – nu! Vorbim despre pocăinţă, vorbim despre nevoia noastră de a ne întoarce în casa Tatălui ca fii ai Săi; nu ca slugi, ca fii! Și nu este vorba doar de a scăpa de nişte păcate care atârnă asupra noastră, care ne împovărează sufletul, care ne întunecă chipul sufletului, care ne îngreunează şi ne împiedică să ajungem la Dumnezeu. Nu. Aceasta ar fi fost doar o simplă datorie. Nu e vorba doar de atât, ci e vorba de împlinirea datoriei fiului faţă de tată.

Cum va putea vreodată un fiu să plătească datoria faţă de tatăl său? Poate fiul să-i dea viaţă tatălui său, aşa cum a primit-o de la el? Niciodată. Poate să-i răsplătească ceva pentru acest lucru? Nicidecum. Poate vreodată fiul să-l iubească pe tată mai mult decât îl iubeşte tatăl pe fiu? Nu se poate. Iubirea vine de sus în jos. Niciodată de jos în sus. Iubirea care se întoarce de la fiu este doar o reflecţie a iubirii tatălui. Fiul va putea să-şi iubească pe fiul său poate mai mult decât l-a iubit tatăl său pe el. Însă, în comparaţie cu tatăl său, iubirea lui va păli întotdeauna. Nu poţi să plăteşti niciodată datoria faţă de tata. Nu ai cum. Însă, dacă eşti fiu adevărat, înţelegi că tatăl niciodată nu-ţi va cere să plăteşti o datorie. Tatăl nu este cel care cere, tatăl este cel care dă. De aceea, atunci când sluga aceea a cerut o îngăduinţă, tatăl i-a dat, cum spunem noi, cu vârf și îndesat. I-a dat chiar iertare de păcate, de datorii, de toate acelea. L-a repus, cum s-ar spune, în drepturi.

Tatăl şi-a făcut datoria. Însă fiul, nu. Pentru că fiul nu a înţeles. Fiul a crezut că este vorba doar de o datorie materială: am atâta datorie, am o povară pe cap, trebuie să scap de ea. Nu facem acelaşi lucru şi când mergem la spovedanie? Am atâtea păcate, am asta, asta şi asta, trebuie să scap de ele, să-mi despovărez sufletul şi să fiu în sfârşit liber. Vei fi vreodată liber aşa cum înţelegi tu libertatea? Nu. Dar cine vrea o astfel de libertate? Pentru că aşa înţelegând libertatea, se transformă în anarhie. Asta nu este libertate; este o independenţă care te rupe de Tatăl, care te scoate în afara iubirii Lui. Şi, fără iubirea Lui, tu nici n-ai fi fost și nici n-ai cum să mai fii.

N-a înţeles sluga acest lucru. Pentru că, dacă ar fi înţeles, şi-ar fi dat seama cât de mare este datoria lui, cu atât mai mult cu cât nu este o datorie sufletească, nici măcar una morală, ci este una duhovnicească. Datoriile duhovniceşti le cuprind şi le întrec pe cele morale şi trupeşti laolaltă. Pentru că au ca ţintă unirea cu Dumnezeu. Şi unirea cu Dumnezeu nu poate fi plătită. Cine va da preţ de răscumpărare pentru sufletul său?, se întreba psalmistul odinioară. Nimeni nu va putea să aducă preţ de răscumpărare pentru sufletul său. Doar Dumnezeu poate să facă aceasta pentru că doar iubirea Lui este cu adevărat jertfelnică. N-a înţeles slujitorul că el este chemat să fie fiu. N-a înţeles cât de mare era datoria lui şi de aceea n-a înţeles cât de mare era darul pe care l-a primit. El a minimalizat și datoria şi iertarea acesteia. Dacă ar fi înţeles cât de dator îi este Părintelui său, s-ar fi dus înaintea Lui cu multă umilinţă. Și umilinţa aceasta, întâlnindu-se cu iertarea mai presus de orice nădejde, de orice argument, s-ar fi transformat în acea pocăinţă permanentă, cum o spunem noi, pentru că, fraţi creştini, pocăinţa nu are sfârşit. Dacă nu are sfârşit înseamnă că nu se va putea încheia odată cu plătirea datoriilor. Şi vedem că slujitorul acesta, deşi i-a fost iertată datoria, ieşind afară a fost testat, a fost pus la încercare şi a căzut. Pentru că ieşise din pocăinţă! El a crezut că pocăinţa s-a terminat. Nu se termină pocăinţa, pentru că pocăinţa nu se raportează doar la datorie, doar la păcat. Pocăinţa este o întoarcere cu totul, o schimbare cu totul a firii, a întregii firi. Transformarea dintr-o slugă în fiu, și nu orice fiu, ci fiu al lui Dumnezeu, necesită o lucrare permanentă şi necesită ajutor dumnezeiesc. Or el a crezut că s-a terminat!

Nu facem noi la fel când ieşim de la spovedanie? Credem că gata, răsuflăm uşuraţi – şi, într-adevăr, suntem uşuraţi, dar să nu ne înşelăm, să nu facem confuzie între a fi uşurat pentru că am scăpat de o povară şi a zbura. Câţi dintre noi simţim că zburăm când ieşim de la spovedanie? Câţi ieşim de la spovedanie cu iertarea primită? Simţim un dor nebun după Dumnezeu şi simţim o râvnă neasemuită către Dumnezeu? Câţi dintre noi varsă lacrimi de recunoştinţă pentru iertarea primită? Doar aceia care se duc la spovedanie ca fiul cel risipitor întorcându-se la tatăl lui, care a înţeles că datoria lui este una singură: să se întoarcă la Tatăl. Datoria lui se poate împlini, cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, într-un singur fel: să-I mulţumească Tatălui.

Recunoştinţa şi smerenia i-au lipsit acestui slujitor. De aceea, inima lui mai tare s-a împietrit. Nu despre acest lucru ne vorbea Hristos când ne avertiza: Vedeţi că diavolul, ieşind, se întoarce cu alte şapte duhuri şi, găsind casa măturată, intră şi îşi face sălaş acolo. Şi va fi căderea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Nu despre acest lucru vorbea Hristos? I s-a curăţat casa acestui slujitor, a ieşi afară şi, căzând, prin nemilostivirea lui faţă de fratele său, i s-a făcut căderea lui mai mare decât cea dintâi. De ce? Pentru că împietrirea lui a fost, de fapt, o întoarcere în egoism. El s-a dus să ceară amânare datoriei pentru că era egoist. El pentru sine s-a dus. Însă Dumnezeu, chiar dacă ştia pentru ce a venit şi inima cu care a venit acest slujitor, tot l-a iertat, pentru că, spune Sf. Siluan, dragostea dumnezeiască nimic nu poate să refuze. Şi nu l-a refuzat, ba i-a dat mai mult decât a cerut.

Egoismul, spune Sf. Maxim, îl face pe cel care-l are purtător al tuturor patimilor. Cel care posedă egoism are toate patimile, spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Auziţi! Doar egoismul. Şi, prin egoism, diavolul îşi face lăcaş şi nu singur, ci cu încă şapte duhuri de-ale răutăţii. Cum putem să scăpăm de acest lucru? Simplu. Aduceţi-vă aminte că stăpânul, atunci când l-a certat pe slujitorul cel nemilostiv, i-a spus într-un fel, i-a spus slugă vicleană. Atât. Nu l-a făcut leneş, desfrânat, necredincios. Nu. I-a spus slugă vicleană.

Viclenia are două caracteristici esenţiale. Prima caracteristică este nestatornicia, dezbinarea interioară, inconsecvenţa: una simţi, alta gândeşti; una gândeşti, alta spui; una spui, alta faci. Eşti dezbinat în interior şi semeni… cu cine? Cine este dezbinat în interior, cine este tatăl dezbinării? Diavolul. Asta şi înseamnă numele lui. Te transformi în fiu al diavolului. Nu mai semeni cu Cel Care te-a făcut, ci semeni cu cel căruia îi slujeşti. Nestatornicia – în limbaj popular de multe ori viclean este înlocuit cu sucit. Ăsta e un om sucit. nu-i ştii nici voia, nici nevoia. Aşa se vorbeşte despre cei vicleni.

A doua caracteristică este că întotdeauna va căuta să-şi scape propria piele. Va avea şi va dezvolta o abilitate extraordinară în a da vina pe ceilalţi ca să scape el basma curată. Se va gândi cum să facă ca să iasă el bine, chiar dacă pentru asta va trebui să calce peste toţi. Ăsta este omul viclean. Slugă vicleană – aşa i-a spus – nu se cuvenea să ierţi şi tu fratelui tău? Eu te-am iertat doar pentru că mi-ai cerut. Auziţi, mărturiseşte însuşi stăpânul: Te-am iertat doar pentru că mi-ai cerut. Îţi era greu să faci şi tu la fel? Păi sigur că-i era greu să facă la fel, pentru că niciodată n-a urmărit să semene cu stăpânul!

Însă cel care se pocăieşte cu adevărat înţelege lucrul acesta, înţelege că pocăinţa este drumul către asemănarea cu Dumnezeu. Întoarcerea în inima lui Dumnezeu, cum o numeşte Sf. Ioan Gură de Aur, nu se poate încheia niciodată, nu este de ajuns să pleci din mizeria în care ai ajuns şi să te întorci în casa lui Dumnezeu, să te întorci în inima Lui. Nu poţi să rămâi în inima Lui dacă nu semeni cu El, dacă nu iubeşti ce iubeşte El, dacă nu cauţi cele ale Lui. Şi cine este în inima lui Dumnezeu nu cunoaşte sfârşit. Nu cunoaşte sfârşit, ci doar urcuş, un urcuş din iubire către o mai mare iubire, către o desăvârşită şi fără-de-sfârşit iubire şi o fără-de-sfârşit asemănare.

Noi, dacă ne-am duce la spovedanie, de exemplu, cu gândul de a ne transforma, de a fi măcar astăzi asemenea cu Tatăl, de a nu mai semăna cu cel de care mi-e ruşine şi să semăn cu Cel de Care îmi este dor, astfel s-ar petrece drumul nostru, altfel ar însemna şi ar arăta cărarea noastră. Pentru că, aşa făcând, vom rămâne în ascultare. Cel ascultător nu este un simplu împlinitor, un simplu executant al ordinelor – nu, căci asta L-ar transforma pe Tatăl în tiran. Cel ascultător înţelege că datoria lui este una mai presus de această lume. Este una care nu poate fi plătită şi tocmai de aceea este frumoasă, pentru că nici nu i se cere s-o plătească, i se cere doar s-o facă mai frumoasă.

Tatăl îi cere socoteală fiului <Eu ţi-am dat viaţa, ce-ai făcut cu ea, dă-mi-o înapoi>? Nu! Însă tare s-ar bucura să vadă că fiul nu-şi bate joc de această viaţă pe care a primit-o. Tare s-ar bucura tatăl să vadă că efortul lui, că jertfa lui sunt încununate. Că poate să moară liniştit că, iată, fiul a înţeles că el, tatăl, a făcut toate din iubire. Tare s-ar bucura să vadă întors darul lui. Și cum să-l vadă întors? Văzând amprenta pe care fiul şi-a lăsat-o, şi nu oricum, ci şi-a lăsat-o de dragul tatălui. Ca să-şi vadă şi el tatăl bucuros. Acesta este fiul. Aceasta este ascultarea şi pocăinţa nu poate fi făcută în afara ascultării.

Noi, în mănăstire, mănăstire care este numită de Sfinţii Părinţi viaţă de pocăinţă, avem o expresie: pocăinţa în ascultare. Dacă vei avea pocăinţă în ascultare, urcuşul tău către şi înspre inima Tatălui va fi lin, fără zbateri furtunoase ale sufletului. Va fi doar asemenea sfârşitului drumului acelui râu de care am vorbit la început, va fi o odihnă continuă, o intrare în bucuria şi în odihna Tatălui.

Vom înţelege că egoismul nu are loc în inima unui fiu, pentru că egoismul înseamnă să-ţi baţi joc de iubirea Tatălui, să-ţi baţi joc de jertfa Lui şi de iubirea Lui neîmpărţită faţă de toţi fiii Lui. Un fiu înţelege că nu poate să ajungă singur înaintea Tatălui fără fraţii lui. Un fiu înţelege că orice acţiune a sa se răsfrânge asupra celorlalţi şi că toţi avem nevoie unii de ceilalţi, toţi avem nevoie de fraţii noştri ca să putem ajunge împreună, că doar când vom fi împreună Tatăl va porunci să înceapă cina. Până atunci, nu.

Şi atunci fiul înţelege cuvântul lui Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, care a zis: Eu Mă sfinţesc pe Mine pentru aceştia. Aceştia au nevoie de Mine ca să fiu sfânt! Aceştia au nevoie de un model, aceştia au nevoie de un Frate mai mare Care să-i conducă fără ştirbire, fără împiedicare la dreapta Tatălui. Aceştia au nevoie de Tatăl şi pentru aceea au nevoie ca Eu să fiu sfânt. Şi Eu Mă sfințesc pe Mine pentru aceştia.

[…]”

P.S.:

Marius IordăchiOAIA CEA PIERDUTĂ

(fragment)

”…căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă, și-ți voi plăti ție tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria. Dar, ieșind sluga aceea…”

Știți mai departe pilda, cum cel iertat. nu iartă…. De ce?

Pentru că s-a ridicat din genunchi și a ieșit de la Stăpânul său. Pentru că a ieșit cu inima din iertarea pe care a primit-o. Pentru că astfel s-a întors la sine, la cel care nu știe decât să adune datorii pe care nu le va putea plăti vreodată…

Căința răstignește sinele, îl ține pironit pe crucea Adevărului.

Legaturi:

***

***

 


Categorii

Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Hrisostom de la Putna, Pilda datornicului nemilostiv, Pocainta, Taina Spovedaniei, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la ““Nu facem noi la fel când ieşim de la spovedanie?…”– IEȘIREA DIN POCĂINȚĂ = IEȘIREA DIN INIMA LUI DUMNEZEU și ÎNTOARCEREA ÎN EGOISM ȘI VICLENIE. Predica Părintelui Hrisostom de la Putna la Pilda datornicului nemilostiv (VIDEO și TEXT)

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate