“Unde sunt dragostea și unitatea dintre noi? Mai știm noi să ne ascultăm unul pe altul?” Părintele episcop MACARIE despre IADUL LIPSEI DE IUBIRE în care trăim și noi, creștinii, contaminați de DUHUL LUMII. “Mulți vorbesc astăzi de toleranță, de acceptare, de deschidere, de diversitate, însă toate acestea sunt false, ipocrite”. IUBIREA-HRISTOS ESTE RĂSPUNSUL LA TOATE ÎNTREBĂRILE (conferința de la București VIDEO + TEXT)
PS Macarie: EGOCENTRISMUL, BOALA CEA MAI GREA A OMULUI POSTMODERN (extrase din conferința IUBIREA RĂSPUNDE LA TOATE INTREBĂRILE)
“Tot în Pateric este o pildă frumoasă despre un frate care căzuse într-un păcat mare. Fratele cu care era în chilie, însă, l-a salvat din deznădejde, chemându-l la pocăință și spunându-i că vor împărți între ei sarcina grea a păcatului. Pentru jumătate se va pocăi fratele, iar pentru cealaltă judecată fratele care nu căzuse în păcat. Să lucrăm, așadar, preaiubiții mei, la dragostea dintre noi. Este singura cale prin care vom putea asculta cum ne vorbește și cum ne răspunde Dumnezeu, Care este dragoste”.
***
Extrase din conferința Preasfințitului Părinte Macarie, Episcopul Europei de Nord, organizată de ASCOR București, în data de 22 martie 2108, cu titlul: „Iubirea răspunde la toate întrebările”:
Frații din ASCOR mi-au propus această temă: “Iubirea care răspunde la toate întrebările”. Am reflectat o vreme și m-am gândit: oare, ce-aș putea să vă transmit în seara aceasta referitor la tema propusă? Am deschis Sfânta Scriptură, învățăturile Sfinților Părinți și am constatat că, într-adevăr, iubirea este răspunsul la toate frământările noastre, la toate durerile, căutările, dorurile, năzuințele noastre.
Sfântul Apostol Petru, în Întâia sa Epistolă Sobornicească (4, 8), ne spune că iubirea acoperă mulțime de păcate. Iar Mântuitorul, în cuvântarea către ucenicii Săi de la Cina cea de Taină, le arată că
Nu vom mai întreba deoarece am găsit răspuns la toate întrebările. Căci răspunsul la toate întrebările pe care le avem este Hristos. De aceea, când Îl găsim pe Hristos, găsim răspunsul la toate. Răspunsul deplin la toate întrebările grele ale vieții nu este o idee, nu este un răspuns care constă în informație, în explicație sau în oracole, ca la păgâni. Răspunsul deplin este o Persoană, este Mântuitorul Iisus Hristos. Și când Îl găsim pe Hristos nu mai avem întrebări, iar când Îl pierdem, ne pierdem în îndoieli și în incertitudini. Doar când suntem cu Hristos suntem împăcați și nu mai simțim nevoia unui răspuns, fiindcă El Însuși este răspunsul.
Așadar, cu adevărat, iubirea răspunde la toate întrebările. Problema este că noi – așa cum în vechime spunea profetul Ieremia, și aceste cuvinte le folosea Însuși Mântuitorul Iisus Hristos cu cei împietriți la inimă – că noi nu mai avem ochi să vedem și urechi să auzim. Problema este că dăm cu piciorul în țepușă și aceasta se întâmplă pentru că suntem iubitori de sine. Nu suntem iubitori de Hristos, ci suntem iubitori de sine, egocentrici. Atâta timp cât ne punem pe noi înșine în centrul universului, Hristos este pe Cruce. Hristos este răstignit de noi, este răstignit prin păcatele noastre și este dat afară din cetatea inimii noastre, ca altă dată din Ierusalim. Iar iubirea de sine, egocentrismul, cred că este boala duhovnicească cea mai grea a vremurilor noastre și rădăcina tuturor celorlalte boli.
Mulți vorbesc astăzi de toleranță, de iubire, de acceptare, de deschidere, de diversitate, însă toate acestea sunt false, ipocrite, fariseice, pentru că sunt folosite doar pentru a hrăni iubirea de sine a omului postmodern și pentru a ponegri creștinul.
Omul postmodern este egocentric prin excelență, este autoidolatru, este omul cu totul opus creștinismului, fiindcă cultivă această autodivinizare. Creștinul este hristocentric, este hristofor, purtător de Hristos, iar omul postmodern este egocentric. Creștinul este slujitor, omul postmodern nu se vrea slujitor, se vrea stăpân, se vrea tiran. Și aici, dar cu precădere în Occident, în toate ipostazele, întâlnim această formă de individualism, de egocentrism. Din nefericire, și noi, creștinii vremurilor postmoderne suntem afectați, contaminați de acest duh al lumii. Unde sunt dragostea și unitatea dintre noi? Mai știm noi să ascultăm și să ne ascultăm unul pe altul?
De cele mai multe ori, din lipsa iubirii ne trăim propriul nostru iad. Despre Sfântul Cuvios Macarie cel Mare ni se spune în Pateric că, mergând nevoitorul părinte în pustie a găsit un craniu aruncat pe pământ. Și a început un dialog între cuvios și mortul al cărui craniu era în fața lui. Cuviosul l-a atins cu toiagul său de pelerin și a aflat că sufletul acestuia se afla în iad, însă, în acel loc de chin fiind, primea puțină mângâiere în acea stare de osândă, atunci când Sfântul Macarie se ruga pentru cei din iad. Și a întrebat cuviosul: în ce constă acea puțină mângâiere? Iar mortul i-a răspuns:
„În focul din iad este cu neputință să se vadă cineva față către față, căci fața fiecăruia e lipită de spatele celuilalt. Atunci, însă, când te rogi pentru noi, cuvioase, spunea acest suflet osândit, putem vedea dintr-o parte fața celuilalt”.
Iată, așadar, o definiție a iadului: atunci când nu ne putem vedea față către față, trăim încă din această lume propriul nostru iad. Și a aduce prin rugăciune mângâiere e o faptă bună și această mângâiere se aduce în taina Liturghiei, atunci când toți cei adormiți pomeniți sunt așezați în Sângele dumnezeiescului Miel, dreptmăritorii creștini în mod deosebit, însă, o dată cu dreptmăritorii creștini pomeniți, avem nădejde că Domnul poate aduce un strop de mângâiere și celorlalți care n-au trăit ortodoxia credinței. Când punem părticele în Sfântul Potir îi pomenim și pe cei vii și pe cei adormiți laolaltă și slujitorul altarului rostește această rugăciune: Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinților Tăi!
Din nefericire, constatăm că trăim această stare de iad de bunăvoie încă din această viață. Atunci când lăsăm ura și dezbinarea să ne domine, când nu mai vrem să vedem la față pe fratele nostru, când nu mai vrem nici măcar să auzim de el sau să îl pomenim. Ne spune Sfântul Apostol Ioan în Epistola sa Întâi Sobornicească (2, 9): Cine zice că este în lumină și pe fratele său îl urăște, acela este în întuneric până acum.
Iadul este și atunci când trăim în izolare și în autosuficiență, atunci când credem că nu avem nevoie unii de ceilalți, când credem că nu suntem datori cu dragostea, cu compasiunea, cu empatia noastră față de celălalt și ne aflăm într-o stare de luciferică mândrie.
Însă iadul semnifică și depersonalizare și uniformizare. Iată, în această pildă din Pateric, osândiții, în cele câteva clipe de ușurare, devin din anonimi persoane unul pentru celălalt. Câtă mângâiere dobândești atunci când vezi fața celuilalt, când ai acces la el pentru un moment, când ai acces la taina persoanei! Iar această imagine a mulțimii de osândiți, de înghesuiți, unul în spatele celuilalt, fiecare captiv propriei sale osânde, inaccesibil și indisponibil celuilalt, cuprins de vină, ne duce cu gândul la marile aglomerări urbane, la masele de oameni uniformizați, depersonalizați, anonimi pentru alții din societatea modernă.
Prin această pildă, Sfântul Macarie cel Mare ne învață, printre altele, că raiul sau starea de rai se obține atunci când ieșim din iadul depersonalizării, uniformizării, izolării și autosuficienței și ne împărtășim unul de celălalt, ne bucurăm unul de celălalt, ne privim față către față! Comunionăm de la inimă la inimă și constituim împreună o comunitate, nu o societate de masă. Noi trebuie să fim com-pătimitori pentru toți și să ne rugăm pentru toți, fiindcă împreună cu toții, de la mic la mare, de la mare la mic atârnăm de mila lui Dumnezeu. Cine a fost tâlharul de la dreapta lui Dumnezeu? Un tâlhar notoriu și în ultima clipă s-a mântuit, așa cum Iuda, Apostolul, a căzut și această situație este reflectată adânc în cântările de la slujbele Bisericii din Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Iuda, Apostolul, a căzut și tâlharul de-a dreapta s-a mântuit și așa mai departe. Deci trebuie să avem această stare de compătimire, de iubire pentru cei din jurul nostru.
În felul acesta, fiind în Hristos, primim toate răspunsurile. Iubirea are toate răspunsurile. Nu doar pentru a le auzi, a le asculta, ci aceste răspunsuri ni se transmit neîncetat atunci când trăim firescul vieții în Hristos.
Noi, creștinii, nu mai știm să ascultăm, nu știm să facem ascultare, nu știm să ascultăm pe fratele nostru, așa cum asculți pe cineva care vrea să-și deșerte sacul de poveri și de dureri în poala cuiva. Nu mai știm să ascultăm durerile din jur, nu mai știm să luăm o pauză de la zarva lumii acesteia, de la gălăgia neîncetată și să căutăm liniștea.
Vedeți, la Liturghia Darurilor Înainte Sfințite sunt câteva momente de liniștire, de liniște, atunci când Îl purtăm pe brațele noastre pe Hristos. Sună clopoțelul și se așterne liniștea în Biserică. Însă această liniște trebuie să se aștearnă și în inima noastră, ca Hristos să Își facă sălaș în liniște în inima noastră.
Nu mai auzim răspunsurile iubirii, ne-am autizat duhovnicește, am devenit prea complicați, prea încurcați în raționamente inutile. Cât de simple și directe erau învățămintele de odinioară ale bătrânilor noștri, cum vedem și în Pateric: cuvinte și pilde directe, puternice, simple, însă profunde. În Pateric ni se spune că…
Ziceau bătrânii că ceea ce este al aproapelui trebuie fiecare să simtă şi să pătimească împreună cu el întru toate, să se bucure împreună şi să plângă împreună. Şi aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia, precum este scris: un trup suntem întru Hristos. Şi iarăşi: a celor ce au crezut, inima era una singură.
Noi am pierdut și simplitatea, dar și perspectiva de ansamblu.
Nu mai știm că suntem parte a unui trup, a Trupului mistic al lui Hristos, al Bisericii, că suntem mădulare unii altora, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel. Gândim și ne comportăm, dimpotrivă, ca omul postmodern egocentric, ca și cum am fi pe cont propriu, fiecare cu treaba lui, suntem individualiști chiar și când suntem în Biserică, uitând faptul că suntem mădulare ale Trupului tainic al Bisericii lui Hristos. Și, când suferă unul dintre mădulare, suferă toate laolaltă. Nu mai avem acea inimă una despre care ni se spune în Pateric, a primelor mulțimi creștine. De aceea, nu mai trăim aceleași dureri, aceleași nădejdi, suntem defazați între noi, pe frecvențe diferite, nu mai sărim toți ca unul atunci când se ivește vreun pericol, nu mai susținem, unitar, pe cei dintre noi. De multe ori suntem izolați, dezbinați, suntem victime ușoare ale diavolului, care, așa cum spune Sfântul Apostol Petru, umblă ca un leu și răcnește căutând să-l doboare pe cel sărman.
Tot în Pateric este o pildă frumoasă despre un frate care căzuse într-un păcat mare. Fratele cu care era în chilie, însă, l-a salvat din deznădejde, chemându-l la pocăință și spunându-i că vor împărți între ei sarcina grea a păcatului. Pentru jumătate se va pocăi fratele, iar pentru cealaltă judecată fratele care nu căzuse în păcat. Să lucrăm, așadar, preaiubiții mei, la dragostea dintre noi. Este singura cale prin care vom putea asculta cum ne vorbește și cum ne răspunde Dumnezeu, Care este dragoste. Dumnezeu este dragoste.
Un [medic] înțelept a spus că iubirea este medicamentul cel mai bun pentru toți oamenii. Și cineva l-a întrebat: și dacă nu mai merge? Iar [medicul] i-a răspuns zâmbind: dacă nu mai merge, atunci măriți doza!
Dacă nu mai merge iubirea, preaiubiții mei, atunci cu toții să mărim doza iubirii.
Vă mulțumesc.
***
Conferința integrală aici:
“Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
Bogdaproste fratilor, Vrednic este!
http://www.episcopiascandinavia.se/pastorala-la-invierea-domnului-cui-dam-viata-noastra-%E2%80%A0-macarie-episcopul-episcopiei-ortodoxe-romane-a-europei-de-nord/
“Noi trebuie să fim com-pătimitori pentru toți și să ne rugăm pentru toți”
“Iuda, Apostolul, a căzut și tâlharul de-a dreapta s-a mântuit”
“Să lucrăm, așadar, preaiubiții mei, la dragostea dintre noi. Este singura cale prin care vom putea asculta cum ne vorbește și cum ne răspunde Dumnezeu, Care este dragoste. Dumnezeu este dragoste.”