“Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!”

6-02-2018 Sublinieri

Plus: PĂRINTELE HRISOSTOM RĂDĂȘANU despre “RELIGIA” UMANISMULUI care este astăzi la putere în lume și care ne-a infestat pe toți  (AUDIO, TEXT)

(icoana de Elena Murariu)

Meditație duhovnicească:

AL CUI EȘTI TU, FIULE RISIPITOR?

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?

Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (1 Cor. 6, 19-20)

“Mi se cuvine”, “E dreptul meu”, “Am dreptul”, “Vreau!”, “Fac ce vreau eu”, “Lasă-mă să-mi trăiesc viața!”, “E viața mea/ e corpul meu…” “Nu e treaba ta, nu te privește!”.

Mentalitatea adolescentului sau a tânărului necopt și răzvrătit, ispitit de atavica și… adamica pornire spre neascultare a firii căzute, spre afirmarea în mod ritos, impertinent și, uneori, radical, a voii proprii a ajuns astăzi, tot mai generalizat, filosofia universală de viață care ne-a “virusat” – măcar și în măsuri mai subtile, mai puțin conștiente și mai greu de observat – pe toți creștinii, de orice vârstă. Ne naștem și suntem formați și cultivați în era egolatriei și a duhului – prin excelență secularist – de independență, de ne-mulțumire și de revendicare. Omul contemporan, spre deosebire de cel tradițional, nu mai este și deja nici nu mai știe ce înseamnă a fi o ființă funciarmente euharistică, recunoscătoare, legată ombilical, ontologic de un Făcător și Proniator de care se lasă ocârmuită, dar și de semenii săi și de toate făpturile pe care Acesta i le-a dăruit. Din această cauză, chiar înțelegerea și trăirea modului de a fi creștin cunoaște, în acest veac tot mai degenerat, o inevitabilă falsificare, răstălmăcire sau “traducere” eretică din capul locului, pe seama patimilor sinelui care clamează impacient nu doar satisfacere, dar și justificare.

Fiul risipitor ajunge să fie paradigma în care respirăm și ne mișcăm zi de zi, de la trezire până la adormire. Dar Fiul risipitor cel de la plecarea de acasă, nu tocmai și cel de la întoarcere… Fiu risipitor care este însă nu doar mezinul din parabolă, ci și (poate, de fapt chiar mult mai mult) fratele mai mare, dar care rătăcește și risipește averea în chip subtil, ascuns și viclean, dis-prețuind și irosind dragostea Tatălui, care era, de fapt, toată averea Lui adevărată!

Trăim, de cele mai multe ori, cel puțin până ne izbim de praguri foarte înalte și dureroase, cu dorința de fi noi singurii stăpâni suverani peste viața noastră, iar această pornire ne otrăvește cu duhul ei luciferic, toate cugetele, cuvintele și faptele “bune”. Credința ne-o trăim pentru propria satisfacție și împlinire, binele îl facem nu pentru nevoia celuilalt, ci tot pentru a ne odihni conștiința sau pentru a ne confirma imaginea bună de sine, ca “buni creștini”.

Părintele Hrisostom de la Iași vorbește foarte bine (vezi mai jos) despre “religia umanismului”, însă cred că numele mai direct al acestei religii universale, este religia EULUI, religia MÂNDRIEI. In Pride we trust, in ME I trust! Mândria a ajuns să fie, vai, a doua noastra natură, mai intimă nouă și decât aerul pe care îl respirăm. Purtați pe cocoașa ei, rătăcim, mergând clipă de clipă mai departe, tot mai departe de Casa Părintească. Nici nu ne dăm seama cât de departe am mers, decât atunci când am ramas cu totul goliți și înfometați… Dar poate nici măcar atunci nu vrem să recunoaștem până la capăt prostia pe care am facut-o, ascultând numai de gândul nostru. Și atunci e nevoie de o zdruncinare și mai mare, de o prăbușire și mai dureroasă, de o robie care să ne aducă la disperare totală. La renunțarea la orice nădejde în noi înșine! Numai atunci ne venim în fire și primim puterea să facem drumul înapoi…

“Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă.

Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru“. (Părintele Nicolae de la Rohia, Fantomele din ceață)

Așa cum arată și părintele Hrisostom în omilia de duminica trecută (audio la finalul postării), de când ne sculăm din somn, de cele mai multe ori, ne (re)luăm viața în primire ca pe un drept “inalienabil” și, înăuntrul ei, ni se par firești și luăm “de bune” și drept… ale noastre de drept, toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu. Dorim să ne simțim “liberi”, degajați, dezinvolți, nestingheriți în urmarea propriei agende, astfel că orice imixtiune neprevăzută în planificarea vieții noastre, în mic sau în mare, orice apariție în cale a vreunui nefericit “căzut între tâlhari” – prin care ne poate cerceta, ca sa ne transmită ceva tainic, Însuși Hristos – ne tulbură, ne agasează și ne bulversează. Nu suportăm ca cineva să ne strice programul, cu atât mai puțin ca cineva “să ne facă programul”, să ne deturneze de la traseul sau de la obiectivele propriei noastre voi. Ne deranjează să fim contraziși, ne simțim jigniți și agresați dacă cineva ar îndrăzni să ne interogheze unele alegeri sau decizii…

Uităm foarte repede chiar și de lucrurile sau oamenii pe care i-am dobândit ori i-am reprimit cândva după îndelungi tânguiri și suferințe. Uităm de binefăcătorii noștri și, cu timpul, ajungem să micșorăm și să relativizăm atât rolul lor, cât și lucrarea proniatoare a Celui care ne-a rânduit să-i intâlnim. Până la urmă… nu au fost chiar așa mari minuni, încărcate cu tâlc și cu responsabilitate, ci întâmplări oarecare, eventual meritate sau determinate cumva omenește. Ori poate… cu termenul de valabilitate deja prea vechi și expirat pentru a ne mai simți în vreun chip datori. Orice idee de datorie, de responsabilitate ne încorsetează, ne îngreuiază și ne împuținează, astfel că, mai degrabă, subconștientul nostru va căuta strategeme de a ne degreva cumva de povara sufocantă a recunoștinței – inclusiv, în cazul cel mai pervers, prin culpabilizarea și discreditarea celui care ne-a făcut binele – odată ce “ne-am văzut sacii în căruță”. Așa cum observa cu acuitate părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt), cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit” șiîi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră“.

“Eul” pătimaș caută să “metabolizeze” și să transforme în banalitate orice minune sau orice semn al cercetării de Sus, dar mai ales să respingă orice mesaj personal cu potențial răscolitor, venit prin intermediul “întâmplării”, cu tot cu interpretarea de corijare sau de alarmă pe care conștiința o intuiește. Nu vrem să mai citim sau nu mai recunoaștem semnele și rosturile sădite de Dumnezeu în evenimentele vieții noastre, mai cu seamă în cele care fac spărturi în cursul banal al lucrurilor. Fericite sau dureroase, chemările ascunse ale Proniei lasă urme “provocatoare”, pe care le vrem cât mai grabnic șterse, pentru a nu ne scoate câtuși de puțin din zona noastră de confort. Chiar dacă suntem profund nefericiți, preferăm fără regrete să ne întoarcem, precum porcii, în mocirla unui rău familiar, decât să acceptăm să răspundem glasului care ne cheamă la libertatea Duhului.

După o vreme, începem să ne obișnuim cu toate și să le luăm, inconștient, în posesie. Și cu cât (ni se pare că) avem mai multe în viață, cu cât ne simțim mai confortabil instalați într-un loc (familie, profesie, biserica, orice altceva), dar, mai ales – și cel mai primejdios – cu cât reușim să facem să depindă de noi mai mulți oameni, cu atât mai puternic ne dă ghes ispita de a ne simți cocoțați pe câte un mic tron de dumnezeu pământesc.

Și, ceea ce poate părea culmea ingratitudinii (astfel încât cu greu am putea accepta așa ceva despre noi înșine!), chiar dacă am trecut deja prin experiența completă a traseului Fiului Risipitor – ne-am înstrăinat de Tatăl, căutându-ne “libertatea”, am căzut în amarnică robie, am flămânzit, am plâns și ne-am întors cu greu Acasă, trăind recunoștința copleșitoare de a (re)găsi iubirea fără reproșuri a lui Dumnezeu – totuși se întâmplă ca după o vreme, uneori și foarte scurtă, să cădem în rătăcirea Risipirii celei de-a doua, a fratelui celui mare. Dacă la început ne mulțumeam să fim primiți și ca argați, pe parcurs ajungem să nu ne mai convină să rămânem doar niște fii supuși, ci ne simțim deja “stăpâni”.  Trăim euforic fericirea de a fi întâmpinați cu atâta nesperată iubire, până când începem să ne obișnuim din nou și cu “brațele părintești”, și cu hainele cele noi, și cu vițelul cel gras de pe mesele mereu îmbelșugate. Până când uităm pe unde am umblat și cine suntem. Până când ne amețește atâta bunătate dumnezeiască și profităm de ea ca să ne facem din nou de cap, doar că poate nu în același fel…

Precum cei nouă leproși vindecați, așa și noi, sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțin, odată ce ne simțim recuperați și “sănătoși”, ne luăm “partea de avere” (confiscând de fapt, darul sănătății și cel al libertății sau fraudând și uzurpând fără rușine “drepturile de autor” ale lui Dumnezeu) și căutăm să mergem fiecare pe “calea proprie”, să ne vedem de “interesele noastre”, folosind așa cum socotim de cuviință timpul “nostru” (atâta cât îl mai avem liber!), mintea noastră și trupul nostru liniștiți și eliberați de jugul sentimentului că, totuși, am fost răscumpărați cu mare preț și că… “noi NU suntem ai noștri”!

Postul cel Mare care se apropie este încă o șansă, încă o ocazie care ne se dă să cerem ca Domnul să ne (re)devină cu adevărat “Stăpânul vieții” noastre. Pentru aceasta, ar trebui să înțelegem și să asumăm adevărul că IUBIREA DE SINE și MÂNDRIA ne-au scos deja din Rai, din casa Tatălui, chiar dacă părerea și inchipuirea noastră de sine încă ne fac să ne amăgim că mai suntem acolo, bizuindu-ne în deșert pe iubirea Sa, pe care I-o călcam în picioare.

Să înțelegem și să asumăm că suntem infinit datori și total dependenți față de Dătătorul de Viață și Răscumpărătorul nostru, fără de Care și ceea ce ni se pare că facem sau că avem… este, de fapt, NIMIC. Și că dacă vrem să avem parte, într-adevar, de starea Fiului cel Regăsit, e nevoie să rămânem în permanență cu conștiința că locul nostru meritat este același de la revenire, cel de jos, plecați cu capul la pământ și printre argați, iar orice primim în plus, în fiecare zi, începând cu… viața însăși, este numai… un bonus, un dar in plus, de care nu suntem vrednici, dar pe care avem responsabilitatea să-l răsplătim, făcându-ne la rândul nostru UMILE BRAȚE PĂRINTEȘTI ÎNTINSE CĂTRE CEILALȚI FRAȚI.

Fiindcă… noi nu suntem ai noștri și nu pentru noi am fost chemați să trăim!

Cuvântul ortodox

***

PS:

Arhim. Simeon Kraiopoulos:

Spune cuvântul lui Dumnezeu: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har”. Nu mai căutaţi la nimic altceva. Atâta timp cât cineva are mândrie, încăpăţânare, vrea să facă numai ale sale, atâta timp cât este întors către sine şi va fi numai iubitor de sine, atâta timp cât va spera la sine şi va depinde de sine, nu poate să primească har. Mai mult, chiar, şi cel pe care-l are înlăuntrul său îl va acoperi şi mai mult. Omul trebuie să ajungă în postura fiului risipitor, care, venindu-şi în sine, a văzut în clipa aceea goliciunea lui în întregime, sărăcia lui în întregime, halul în care se afla în întregime. Rămăsese să se sature cu roşcove şi atunci şi-a adus aminte de tatăl său. Cel smerit asta va face.

De obicei când vorbim despre fiul risipitor, mintea noastră se duce la ceilalţi oameni. Nu e bine. Nu există om care să nu fie risipitor. Toţi oamenii câţi au venit pe această lume sunt într-o anumită măsură risipitori. De ce ne temem? De ce ne este ruşine să recunoaştem? Facem totul, mai ales noi oamenii religioşi, ca să salvăm vreo virtute, încât să ne prezentăm lui Dumnezeu având ceva al nostru.

Din câte cunosc, sunt suflete care se chinuie foarte mult. Cad, cad iarăşi, din nou cad, sunt victime ale păcatului şi nu pot să se elibereze, deoarece nu se smeresc să spună: „Sunt vagabond. Dar există Tată şi pentru mine! Atâtea fiinţe necuvântătoare satură Tatăl şi le prisoseşte hrana. Pe mine, fiul Lui, nu mă va primi? Voi merge la Tatăl meu!”. Nu se smeresc, ci se chinuie inimaginabil în încercarea lor de a găsi vreo frunză de smochin să se acopere, deoarece toate acestea pe care încearcă omul să le facă, să aibă virtuţi, chipurile, şi aşa să se prezinte în fata lui Dumnezeu, sunt zdrenţe.

[…]

***

Parintele Coman:

Ce constatam aici? Constatam o fuga a omului de Dumnezeu sub o forma foarte ipocrita. Nu spun si intru-totul constientizata. Il vrem pe Dumnezeu, dar departe, sa nu se amestece in viata noastra, sa nu se afle in apropierea noastra, sa nu ne sufle in ceafa, iertati-mi expresia grosolana. Un Dumnezeu departe, pe care, eventual, am putea sa-L mai amagim, sa-I transmitem mesaje controlate sau mistificate. In momentul in care Dumnezeu, care comunicase cu ei de la distanta prin intermediari, vine printre ei, se infricoseaza, asa cum ar fi facut orice om si aproape ca se revolta. Traind in imediata vecinatate a lui Dumnezeu, iudeii ar fi trebuit sa-si pastreze constiinta de supusi ai lui Dumnezeu, de dependenta totala fata de El. Or, ei isi construisera autoritatea, autonomia, superioritatea sociala. Este o observatie pe care o putem consemna de-a lungul istoriei pana astazi: omul are inertia, ispita, tentatia de a se emancipa de sub orice autoritate superioara lui, de a se aseza pe sine in postura de autoritate ultima pentru sine si pentru semenii sai.

Daca autoritatea suprema si absoluta este Dumnezeu, atunci, pe Dumnezeu, ori il expediaza intr-o idee inofensiva sau intr-un concept inofensiv, pe care le subordoneaza unui discurs teoretic, si-l folosesc cum vor, ori il separa intr-un transcendent absolut. Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui. Ne putem intalni la sfarsit cu Dansul, chiar si la judecata. Vom da seama atunci, pana atunci speram sa mai reglam noi intr-un fel anume lucrurile, mai recuperam, mai uitam noi, mai uita Dumnezeu, ne mai iarta Dumnezeu si asa mai departe.

Omul este surprins de intalnirea cu Dumnezeu acum si aici. De aceea si fariseii, desi aparau legea, desi propovaduiau credinta, desi Il marturiseau pe Dumnezeu, cand Dumnezeu paseste printre ei, Il resping din aceasta inertie, pacatoasa bineinteles, care este tendinta uzurpatoare a autoritatii dumnezeirii. Omul are si el autoritate si putere, dar acestea nu izvorasc din el, ci sunt imprumutate, le primeste de undeva, din afara sa. El ar vrea sa fie izvorul propriei sale autoritati. Autoritatea lui sa rezide din sine, din functia sa, din statutul sau social, din conditia sa umana… Este o batalie surda pe autoritatea ultima, pe cine are ultimul cuvant!

*

***

PĂRINTELE HRISOSTOM RĂDĂȘANU despre “RELIGIA” UMANISMULUI care este astăzi la putere în lume și care ne-a infestat pe toți (AUDIO, TEXT)

– predica la Duminica Fiului Risipitor, Iasi, Catedrala Mitropolitana – 4 februarie 2018:

“ȘTIM MAI BINE” DECAT CEILALȚI TOTUL, NU ȘTIM SĂ ASCULTĂM ȘI SĂ ÎNTREBĂM, RĂCNIM UNII LA ALȚII, NE CEREM DREPTURI, FACEM RECLAMAȚII…

“Emoţionantă această Evanghelie pe care am ascultat-o, emoţionantă pentru că în cuvinte atât de simple vorbeşte despre taine şi despre realităţi atât de profunde. Şi tocmai această profunzime este cea care ne atinge sufletele şi minţile și ne face să ne gândim, să medităm la condiţia noastră umană, la felul în care aceasta se desfăşoară.

Dar, mai presus de toate, această Evanghelie ne arată ce fel de Dumnezeu avem. Căci este fără îndoială faptul că tatăl pe Care L-am văzut cu ochii minţii în Evanghelia prezentată astăzi este nimeni altcineva decât Tatăl nostru Cel ceresc. Şi sub forma unei drame de familie ne este zugrăvită întreaga dramă a existenței noastre omeneşti, cu un tată ai cărui doi fii îşi cer pe rând partea lor de moştenire şi care, de multe ori, îi provoacă multă, multă durere. Şi felul în care Tatăl reuşeşte, până la urmă, să-și întregească familia vorbeşte de câteva lucruri pe care noi înşine trebuie să le săvârşim și la care noi înşine, ca oameni, trebuie să luăm aminte.

Uitaţi-vă cum reacţionează tatăl atunci când cel mai tânăr dintre fii, cel mai imatur, am putea spune, vine la el într-o dimineaţă şi îi spune: Să-mi dai averea ce mi se cuvine. E un lucru pe care-l facem în fiecare zi; în fiecare dimineaţă cerem de la Dumnezeu, într-o formă sau alta, chiar prin însuşi faptul trezirii, dreptul de a exista, dreptul de a face ce vrem cu viaţa noastră. Avem dreptul de a dispune cum vrem de trupurile noastre, de darurile pe care Dumnezeu le-a sădit în noi, pentru ca noi să ne simţim bine, să fim bucuroşi, să fim fericiţi. Acesta este în mod principal criteriul pe care noi, ca oameni, îl avem când ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu şi ştim să cerem ceea ce ni se cuvine. Uităm de prea multe ori că ceea ce ni se cuvine este o chestiune moştenită. Averea respectivei familii este posibil să fi fost construită de generaţii şi generaţii întregi de oameni, care au tot adunat, care au tot pus avere peste avere, posesiune peste posesiune, bucurie peste bucurie, experienţă peste experienţă, tradiţie peste tradiţie.

Mergem înaintea lui Dumnezeu şi ne cerem drepturile ca şi cum Dumnezeu ar fi obligat să ni le dea. Şi, în jocul nostru copilăresc, Dumnezeu intră şi face ceea ce zicem noi: ni le dă. Ni le dăruieşte. E lucrul pe care-l experimentăm, cum spuneam, în fiecare dimineaţă, la amiază şi seara. În mod real, facem ceea ce vrem cu viaţa noastră. În cântecele noastre o spunem, în poeziile noastre o mărturisim, piesele noastre de teatru, romanele noastre sunt despre felul în care oamenii dispun de dreptul acesta de a dispune într-un mod absolut de propriile vieţi. Este o dispunere a dispunerii, pentru că noi înşine nu ne considerăm ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât fiii Părintelui nostru, adică un fel de dumnezei. Felul în care ne comportăm, felul în care credem, felul în care mărturisim ne situează pe noi într-o postură din care putem să le judecăm pe toate.

Specialiştii au numit această poziţie a omului, această înţelegere asupra propriului rol în viață umanism. Umanismul este un fel de religie care a infestat întreaga umanitate în zilele noastre. În momentul în care, de pildă, trebuie să te duci să alegi, se presupune că ştii pe cine trebuie să alegi. În momentul în care trebuie să te duci să cumperi ceva, se presupune că oamenii ştiu despre ce e vorba doar citind o etichetă. În momentul în care oamenii trebuie să facă alegeri mai complicate, cum ar fi o căsătorie sau abordarea spiritualităţii sau a unei credinţe, se presupune că oamenii ştiu despre ce e vorba. Auzim de atâtea ori îndemnul ăsta: <Uită-te doar în sufletul tău şi vei şti ce trebuie să faci!> [Ascultă-ţi inima!] Ne uităm în sufletul nostru şi ne uităm apoi în jur şi vedem că am făcut alegeri proaste, cât de multe drame provoacă, cât de multă lume supără, cât de multă lume supărată este în jurul nostru. Și, mai mult decât aceasta, cât de multă golătate este în sufletul nostru. Și continuăm să mergem pe această cale, noi înşine fiind criteriul nostru de evaluare a propriei noastre vieţi.

Umanismul este astăzi la putere. Şi de ce este la putere? Pentru că nu avem nici măcar decenţa să întrebăm, pe frate nostru om: <Oare o fi bine ceea ce fac?> Nu. Ştim noi mai bine. În certurile noastre mărunte sau mai mari, fie că sunt certuri de familie sau certuri politice în ţara noastră, vedem de multe ori, ba chiar întotdeauna, oameni care “ştiu” mai bine decât celălalt ce să facă sau ce să creadă. Rareori mai vezi în câte o emisiune televizată un <Iartă-mă, am greşit> sau <Iartă-mă, n-am înţeles despre ce era vorba. Poţi să mă ajuţi?> Nu. Toată lumea “ştie” despre ce este vorba, toată lumea “ştie” să aplice ce trebuie să aplice şi, din păcate, trăim o experienţă, ca ţară şi ca experienţă personală de cele mai multe ori nefericită. Nu suntem bucuroşi, nu suntem fericiţi, toate lucrurile se întâmplă în jurul nostru pentru că nu ştim să ascultăm. Răcnim unii la alţii, pur şi simplu. Şi, în această gălăgie generalizată, adevărul, firescul, normalitatea, lucrul bine făcut nu mai poate să iasă la suprafaţă.

Se vede această realitate din experienţa pe care cel mai tânăr fiu al tatălui nostru o are după ce pleacă din casa tatălui. Îşi ia averea – dreptul lui, ar spune unii. În general, noi, oamenii, avem doar drepturi şi suntem foarte atenţi atunci când trebuie să le susţinem. N-am auzit pe nimeni să se autodenunţe pentru că nu şi-a îndeplinit responsabilităţile sau obligaţiile. În schimb, facem reclamaţii peste reclamaţii, ne plângem în fiecare zi cum că ne sunt încălcate drepturile. Ce se întâmplă în momentul acela? Imaturitatea fiului celui mai tânăr se arată cu putere în momentul în care, plecând din casa tatălui, lipsindu-se, cu alte cuvinte, de un criteriu sănătos al experienței, al bunei tradiţii, al legăturii acesteia filiale, ajunge pe mâna desfrânaţilor şi a păcătoșilor şi-şi risipește întreaga avere.

Asta este consecinţa faptului că nu ştim să ascultăm, să întrebăm, că nu ne înarmăm cu o doză de binecuvântată suspiciune care să cerceteze un pic certitudinile pe care le avem în ceea ce ne priveşte pe noi şi în ceea ce-i priveşte pe alţii. Şi fiul cel tânăr ajunge să crească porcii şi să-şi dorească să se hrănească cu hrana lor, cu roşcove. Teribilă experienţă. Vedeţi unde duce, în ultimă instanţă, umanismul rău-clamat, dreptul oamenilor de a face ce vor cu viaţa lor? De cele mai multe ori sfârșește în prezenţa porcilor. Omul încetează să mai fie om. Sfârșitul umanismului este, de fapt, sfârşitul omului. Pentru că omul, coborându-se tot timpul la patimi, la lucrurile care provoacă plăcere şi care cred că-l definesc ca om, ajunge să nu mai fie om, să fie orice altceva decât om, să se asemene fiarelor josnice pe care noi le tăiem şi le mâncăm și pe care doar pentru asta le creştem, asemenea porcilor. Și nici măcar cu carnea lor nu doreşte să se hrănească, ci cu roşcovele pe care ei le mănâncă, slabă consolare pentru toate bunătăţile pe care acest fiu, în neascultarea lui, le experimenta în casa tatălui său.

Este o amară învăţătură de minte pe care noi o descoperim, din păcate, de cele mai multe ori, mult prea târziu sau destul de târziu încât apucăm să ne răzvrătim, să considerăm pe alţii vinovaţi pentru neputinţele şi pentru stările proaste în care am ajuns şi din răzvrătire în răzvrătire să ne sfârşim viaţa intr-un mod mizerabil, departe de toate sursele de lumină și de bucurie pe care le-am fi putut experimenta.

Vedeţi? Asta face umanismul din om, asta face dorinţa nesăbuită a omului de a se considera el măsura tuturor lucrurilor. Devii [Dobandesti] măsura tuturor lucrurilor atunci când ştii să asculţi, atunci când vrei să întrebi, atunci când îţi doreşti să devii mai mult decât ceea ce eşti în momentul de faţă. Şi singura cale prin care poţi deveni mai mult decât ceea ce eşti în momentul de faţă este calea Tatălui, nu altă cale. Faptul că zburăm prin cosmos şi ajungem pe lună nu ne face mai înalţi decât oricare altă bacterie care poate călători în întregul univers pe câte o cometă. Nu suntem mai grozavi decât majoritatea animalelor care populează întreaga planetă. Ne comportăm deseori ca nişte erbivore angoasate ori de cât ori vedem câte o problemă care răsare, câte un virus mic care se insinuează prin existenţa noastră plăpândă. Scandaluri naţionale peste scandaluri naţionale pentru fiecare gripă care dă peste noi în fiecare primăvară. Ăştia sunt dumnezeii?!

Casa tatălui ne arată, însă, un alt fel de a ne comporta, un alt fel de a crede, un alt fel de a dori lucrurile care se cuvin cu adevărat dorite. Şi fiul cel tânăr, după experienţa amară a decăderii, îşi vine în sine şi-şi spune, şi e foarte interesant cum începe: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi cu de toate acolo, acasă, de unde am plecat eu! Și eu stau aici şi mă chinuiesc! Vedeţi, punctul de referinţă; de aici vedem că pentru prima oară în viaţa lui tinerelul nostru a învăţat și el ceva: punctul de referinţă nu mai este el însuşi – Dă-mi ceea ce mi se cuvine – ci casa tatălui. În momentul în care face comparaţie se gândeşte pentru prima oară la casa tatălui. O face cu smerenie, pentru că nici fiu nu se mai consideră. El zice: Câţi argaţi ai tatălui meu nu sunt îndestulaţi cu de toate! Până şi cei care-I slujesc lui Dumnezeu dintr-un soi de obligaţie sunt mai fericiţi decât aceia care se leapădă de Dumnezeu de dragul unei fericiri mincinoase şi înșelătoare.

Şi, în acel moment, cu adevărat, tânărul nostru descoperă capacitatea transformatoare a întoarcerii, a pocăinţei, pe care este construită, de fapt, întreaga teologie a Bisericii. Întoarcerea este, de fapt, momentul de început a propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos. El a spus: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! mai înainte de orice. Pe acest Pocăiţi-vă, pe acest Întoarceţi-vă, pe acest Veniţi-vă în fire, pentru numele lui Dumnezeu se clădeşte toată această teologie a urcuşului către casa tatălui. De unde am plecat, din nechibzuinţă şi din neatenţie şi din reaua întrebuinţare a darurilor pe care tot de la Dumnezeu le avem.

Dacă ajungem acasă şi deseori întâlnim nişte fraţi mai mari care ne judecă, să nu-i judecăm la rându-ne. Și să ne asumăm cuvântul tatălui care-i spune celui mai mare: Toate ale mele ale tale sunt. Asta înseamnă că eu, ca fiu risipitor, trebuie s-o iau de la capăt. Trebuie să recâştig dreptul de a fi fiu, chiar dacă am fost primit frumos, chiar dacă am fost primit cu braţele deschise. Moştenirea nu-mi mai este garantată, lucrurile pe care le credeam garantate nu mai sunt subînţelese, cum nemintos mai credeam că sunt. […] Nu ne lasă în mocirla propriilor gânduri sau a propriilor fapte.

De aceea, vedeţi, tatăl se duce după fiul cel mai mare şi încearcă să-l convingă: Toate ale mele ale tale sunt, adică ale acelui care a stat lângă mine. Dar, în acelaşi timp, iată cum îl aduce şi pe tânărul fiu în comunitatea familială, zicând: Acesta mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat. Singurul lui merit, cu alte cuvinte, este că s-a întors. De aceea, să ieşim din această logică a neputinţei noastre omeneşti, pe care o gustăm în fiecare zi, prin aceea că spunem că eu sunt singurul stăpân peste viaţa mea. Să avem decenţa şi lumina lăuntrică de a cere mai multă Lumină de acolo de unde este sursa Luminii. Să căutăm mai multă stabilitate de acolo de unde este Casa cea veşnică din ceruri, acolo unde e Tatăl nostru, pe care-L numim Tatăl nostru Carele eşti în ceruri. Să căutăm această bucurie care nu trece niciodată şi care nu poate fi alimentată cu niciuna dintre plăcerile care înconjoară firava noastră experienţă umană.

Gândiţi-vă, în momentul în care vă lăsaţi duşi de val, nu atât la ceea ce câştigaţi, ci mai mult la ceea ce pierdeţi. Pentru că, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu e mare lucru că ajungem în iad, ci e mare lucru că pierdem raiul. Că pierdem legătura cu un asemenea Dumnezeu Care, iată, Tată fiind, ne respectă libertatea. Şi atunci când, în urma experienţei noastre greşite cu libertatea, ne întoarcem, iese în întâmpinarea noastră. Şi o luăm de la capăt împreună cu El. Şi, dacă judecăm şi dacă cârtim, iese după noi şi încearcă să ne convingă. Este un Tată Căruia Îi pasă de noi, în prezenţa Căruia ne simţim cu adevărat valorizaţi, a Cărui prezenţă cu adevărat să o dorim, în prezenţa Căruia cu adevărat putem să creştem. Pentru că, dacă nu suntem lângă El, dacă nu suntem alături de El şi dacă El nu vine împreună cu Fiul şi cu Duhul Cel Sfânt în inimile noastre, atunci la ce să mai sperăm, decât să ne întâlnim cu fălcile cele îngrozitoare ale mormântului şi să sperăm nebuneşte că totul se sfârşeşte acolo… Deşi noi ştim că nimic din ceea ce este veşnic nu poate să moară, nimic din această lumină şi această frumuseţe care se găsesc ca dar în sufletul nostru nu poate să moară. Chiar şi lângă porci fiind, fiul nu încetează să rămână fiu. Chiar şi dezbrăcat fiind şi murdar fiind, tatăl îl recunoaşte şi-i iese în întâmpinare, dăruindu-i binecuvântare şi dăruindu-i, mai important de atât, o a doua şansă.

De aceea, uitându-ne în vieţile noastre şi văzând dacă suntem sau nu, lăuntric vorbind, în casa Tatălui, să cerem binecuvântarea unei a doua şanse, pentru ca El, dându-ne partea Sa de avere, să nu ne izgonească din pricina proastei noastre folosiri a acestei averi şi să găsim întotdeauna o inimă caldă, un gând binecuvântat şi, mai mult decât orice, braţe deschise, braţe care pot să ne îmbrăţişeze, braţe care pot să ne primească şi acum, în această viaţă, dar şi în vecii vecilor. Amin”.

Legaturi:

 

COMPLACEREA CU FOAMEA ȘI ROȘCOVELE A NEFERICIȚILOR FII RISPITORI. Arhim. Simeon Kraiopoulos: “De ce ne temem? De ce ne este ruşine să recunoaştem? Să ştim clar că DACĂ NU AVEM HAR, NU SUNTEM SMERIȚI. Aceasta este cauza. Nimic altceva”

“Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită tot binele pe care i l-a dat în dar iubirea. CÂT DE DES ȘI NOI CĂUTĂM LIBERTATE PENTRU DORINȚELE NOASTRE, pentru voia noastră proprie…”

VENITI SA-L OMORAM SI SA FIM NOI STAPANI!

TAINA MULȚUMIRII

PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE

Ortodoxia confortabila si inchipuita sau DESPRE ISPITELE GENERATIILOR RASFATATE

“Oamenii sunt foarte trişti când nu reuşesc în proiectele lor, în programele lor. Ei bine, această tristeţe vine tocmai pentru că OMUL NU CONCEPE SĂ SE LEPEDE DE AMBIŢII”. “PROVOCAREA” LUI HRISTOS şi ÎNTRISTAREA BOGATULUI “NEPREGĂTIT” DIN NOI

Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii

NOI SI FIUL RISIPITOR. Cum incepe caderea de la pacate mici si cum trebuie sa fie ridicarea si intoarcerea. PREDICI EXCEPTIONALE ALE SF. TEOFAN ZAVORATUL

“SFANTUL RISIPITOR” SI FRATELE FARISEU. Oare noi de partea căruia dintre cei doi fii ne găsim? – Omilie de exceptie a Parintelui MOISE AGHIORITUL

Judecata Iubirii parintesti – “adanca pana in adancul inimii noastre”. DAR NOI… AVEM INIMA DE FII? ALEGEM INCREDEREA SAU INCRANCENAREA?

“INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE

SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

Cuvant al Parintelui Ioan Buliga la Duminica Fiului Risipitor: DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?

Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la PILDA FIULUI RISIPITOR

Parintele Ioan Sismanian la Duminica Fiului Risipitor (2011): PUTINI INTELEGEM CU CINE SA LUPTAM SI PE CINE SA IUBIM!

DUMNEZEU NE CERCETEAZA ATUNCI CAND MURIM NADEJDII IN NOI INSINE. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii? “Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand: SUNT UN ESEC DEPLIN, FA CU MINE TOT CE VOIESTI!”

Duminica a 29-a dupa Rusalii: BINECUVANTAREA NEPUTINTEI. “Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul prin mijlocirea căruia vom petrece bine şi vom fi aranjaţi?” RISCUL DUHOVNICESC AL “OSIFICARII”, al “inchiderii asfixiante” in propriul sistem si al RATARII INTALNIRII CU DUMNEZEU

Cuvinte de folos la DUMINICA VINDECARII CELOR ZECE LEPROSI ale Parintelui staret al Manastirii Putna: INDREPTATIREA si INCHIPUIREA DE SINE stau in calea smereniei multumitoare (si AUDIO)

Eu, eu, eu…

Părintele Andrei Lemeshonok: SUNTEM FARISEI!

Doamne și Stăpânul vieții mele…

DUHUL IUBIRII DE STĂPÂNIRE NU MI-L DA MIE… Cum recunoastem si cum ne putem vindeca de boala dorintei de a domina asupra altora? CUM SE POATE MANIFESTA ABUZUL DE PUTERE IN ZONA SPIRITUALA, IN VIATA BISERICEASCA?

“Daca puterile sunt pe sfarsite…” K. V. ZORIN despre INCALCAREA LEGILOR DUHOVNICESTI si AVERTISMENTELE LUI DUMNEZEU: “Nicio situatie nu vine intamplator. Cand neplacerile se repeta, si pe deasupra cu o constanta de invidiat, inseamna ca noi CALCAM CU INDARATNICIE PE ACEEASI GREBLA!”

DACA TOTUL NE MERGE PE DOS SI PUTERILE SUNT PE SFARSITE…

“Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei

CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE

“Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte…” – SFINȚII SILUAN și SOFRONIE în fața începutului CĂDERII DUHOVNICEȘTI a lui BALFOUR prin alegerea VOII PROPRII. Ascultare duhovnicească VS. disciplină

CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI MORTI

Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”. A existat posibilitatea intoarcerii lui Iuda sau a fost predestinat? (VIDEO)

“INCA MULTE AM A VA SPUNE, DAR NU LE PUTETI PURTA ACUM…” Parintele Simeon Kraiopoulos despre asumarea reala a conditiei de UCENIC in relatie cu Dumnezeu pentru a putea intelege si primi LUMINAREA DUHULUI ADEVARULUI

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos despre FORTAREATA EULUI BOLNAV sau despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA

DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea?

RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL”

VOIA TA SAU VOIA MEA, DOAMNE? “O, Hristoase al meu, suntem niste oi viclene. De aceea si Dumnezeu nu face milostenie cu aceasta tara, fiindca noi, clerul si poporul, ne-am abatut de la voia Sa“

SA FIM ATENTI LA CHEMARILE LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA! Predica (si audio) a parintelui NICHIFOR HORIA la Evanghelia tanarului bogat (2014)

DUMINICA ORBULUI – Predici audio si video. LECTIA ORBULUI MARTURISITOR CARE A BIRUIT DUHUL “PROFITOR” AL LUMII vs. LEPADARILE NOASTRE DE FIECARE ZI. Ce minuni face Dumnezeu cu noi, ce vrea sa ne dea Dumnezeu prin incercari? Avem ochi sa mai vedem LUCRAREA LUI DUMNEZEU IN NOI?

OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHNEASCA INTRU NOI

PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu?

Recomandare de carte: “INIMĂ ZDROBITĂ. DESTINUL UNUI TATĂ”. Experiența sfâșietoare a unui PĂRINTE în care NE VOM REGĂSI MULȚI și învățămintele amare, dar vii, ale creștinului care CONȘTIENTIZEAZĂ RATAREA TIMPULUI și a multor semne-clopot trimise de Dumnezeu: “Sufletul lui curat dorea pâinea cerească, cuvântul viu, iar noi îi tot spuneam: „Mai târziu, mai târziu!””

CEL MAI INFRICOSATOR LUCRU: CAND DUMNEZEU NE LASA IN ALE NOASTRE… Predica audio a Arhim. Hrisostom Radasanu – “dus rece” duhovnicesc pentru crestinul care se amageste ca poate negocia si cu Dumnezeu, si cu “mamona”


Categorii

Ce este pacatul?, Egoismul, voia proprie, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Meditatii duhovnicesti, Parintele Hrisostom Radasanu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la ““Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!”

  1. Foarte adevarat si bineprimit cuvantul, tot!

    “Mândria a ajuns să fie, vai, a doua noastra natură, mai intimă nouă și decât aerul pe care îl respirăm. Purtați pe cocoașa ei, rătăcim, mergând clipă de clipă mai departe, tot mai departe de Casa Părintească. Nici nu ne dăm seama cât de departe am mers, decât atunci când am ramas cu totul goliți și înfometați… Dar poate nici măcar atunci nu vrem să recunoaștem până la capăt prostia pe care am facut-o, ascultând numai de gândul nostru. Și atunci e nevoie de o zdruncinare și mai mare, de o prăbușire și mai dureroasă, de o robie care să ne aducă la disperare totală. La renunțarea la orice nădejde în noi înșine! Numai atunci ne venim în fire și primim puterea să facem drumul înapoi…”

    ““Eul” pătimaș caută să “metabolizeze” și să transforme în banalitate orice minune sau orice semn al cercetării de Sus, dar mai ales să respingă orice mesaj personal cu potențial răscolitor, venit prin intermediul “întâmplării”, cu tot cu interpretarea de corijare sau de alarmă pe care conștiința o intuiește. Nu vrem să mai citim sau nu mai recunoaștem semnele și rosturile sădite de Dumnezeu în evenimentele vieții noastre, mai cu seamă în cele care fac spărturi în cursul banal al lucrurilor. Fericite sau dureroase, chemările ascunse ale Proniei lasă urme “provocatoare”, pe care le vrem cât mai grabnic șterse, pentru a nu ne scoate câtuși de puțin din zona noastră de confort. Chiar dacă suntem profund nefericiți, preferăm fără regrete să ne întoarcem, precum porcii, în mocirla unui rău familiar, decât să acceptăm să răspundem glasului care ne cheamă la libertatea Duhului.”

    “…am fost răscumpărați cu mare preț și că… “noi NU suntem ai noștri”!

    Postul cel Mare care se apropie este încă o șansă, încă o ocazie care ne se dă să cerem ca Domnul să ne (re)devină cu adevărat “Stăpânul vieții” noastre. Pentru aceasta, ar trebui să înțelegem și să asumăm adevărul că IUBIREA DE SINE și MÂNDRIA ne-au scos deja din Rai, din casa Tatălui, chiar dacă părerea și inchipuirea noastră de sine încă ne fac să ne amăgim că mai suntem acolo, bizuindu-ne în deșert pe iubirea Sa, pe care I-o călcam în picioare.

    Să înțelegem și să asumăm că suntem infinit datori și total dependenți față de Dătătorul de Viață și Răscumpărătorul nostru, fără de Care și ceea ce ni se pare că facem sau că avem… este, de fapt, NIMIC. Și că dacă vrem să avem parte, într-adevar, de starea Fiului cel Regăsit, e nevoie să rămânem în permanență cu conștiința că locul nostru meritat este același de la revenire, cel de jos, plecați cu capul la pământ și printre argați, iar orice primim în plus, în fiecare zi, începând cu… viața însăși, este numai… un bonus, un dar in plus, de care nu suntem vrednici, dar pe care avem responsabilitatea să-l răsplătim, făcându-ne la rândul nostru UMILE BRAȚE PĂRINTEȘTI ÎNTINSE CĂTRE CEILALȚI FRAȚI.

    Fiindcă… noi nu suntem ai noștri și nu pentru noi am fost chemați să trăim!”

  2. Pingback: LECȚIA CEA MAI IMPORTANTĂ A VIEȚII, FĂRĂ DE CARE NU EXISTĂ MÂNTUIRE. “Neîncetat cere mila lui Dumnezeu!” Cuviosul Simeon Kraiopoulos despre legătura indisolubilă între SMERENIE și RUGĂCIUNEA MINȚII. “Cea mai multă lume evi
  3. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
  4. O analiza duhovniceasca de mare profunzime a secularizrii in lumea moderna:
    arhiep Averchie Tausev: Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată

    http://www.librariasophia.ro/carti-Nevointa-pentru-virtute-Asceza-%C3%AEntr-o-societate-moderna-secularizata-Averchie-Tausev-arhiep-so-14885.html

  5. Pingback: PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul
  6. Pingback: DUMNEZEU VREA SĂ LUCREZE PRIN OM. “Noi toți suntem una. Suntem făcuți unii pentru ceilalți, nu suntem “insule”, ne mântuim sau ne pierdem împreună”. EGOISMUL CARE RĂSTIGNEȘTE sau.. DE CE SUNTEM RESPONSABILI PENTRU TOȚI?
  7. Pingback: DUMNEZEU VREA SĂ LUCREZE PRIN OM. “Noi toți suntem una. Suntem făcuți unii pentru ceilalți, nu suntem insule, ne mântuim sau ne pierdem împreună”. EGOISMUL CARE RĂSTIGNEȘTE sau.. DE CE SUNTEM RESPONSABILI PENTRU TOȚI? Preasfințitul
  8. Pingback: "Mă simt ofensat!": GENERAȚIA "FULGILOR DE NEA", GENERAȚIA ULTIMULUI TOTALITARISM? "Milenialii" care trăiesc prin continuă victimizare, "PARENTINGUL" modern obsedat de protectie, CORECTITUDINEA POLITICĂ și NA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate