CAT DE BINE CONSTIENTIZAM SI ASUMAM RAZBOIUL IMPOTRIVA DIAVOLULUI SI A PATIMILOR DIN NOI? “A admite ca dracii sunt fiinte reale, a marturisi ca lupta crestina este o lupta reala impotriva fortelor dracesti inseamna a te expune batjocurii lumii”

4-03-2015 Sublinieri

“Cu cât omul îşi ia mai în serios viaţa, lupta aceasta, cu atât mai tare se stârnesc patimile…”

scara-duhovniceasca

***

sucevita-scara-virtutilor

Să dezvoltăm în noi înşine luarea-aminte la vrăjmaşii noştri

Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte (I Ioan 3, 8).

El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44).

Atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor (I Paralipomena 21, 1)

Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Matei 12, 43-45).

Se spune uneori că viclenia cea mai mare a diavolului este de a-l convinge pe om că nu există. Însă aceasta este mai mult decât o axiomă sau o vorbă de duh: este unul dintre adevărurile cele mai grăitoare ale zilelor noastre şi unul dintre aspectele cele mai primejdioase ale robiei noastre, care trebuie biruit dacă vrem să trăim o viaţă creştină autentică şi deplină.

Că există diavol, că există demoni şi că aceste fiinţe duc un război activ împotriva neamului omenesc şi a mântuirii lui, toate acestea stau în aşa măsură la temelia mărturiei Bisericii, încât este ruşinos că au nevoie de lămurire printre creştini; însă prea adesea au. Sfintele Scripturi, ale ambelor Testamente, sunt pline de mărturii legate de puterile diavoleşti, de draci, de lucrările lor şi de stăpânitorul lor, diavolul, numit Satana („Răzvrătitul”). Se ştie că sunt duhuri căzute: cete ale puterilor îngereşti în răzvrătire şi apostazie – cei care, urmându-l pe începătorul lor, au căzut ca un fulger din cer (Luca 10, 18). Sunt cunoscuţi ca fiind mai cu seamă la obârşia păcatului şi a morţii – prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24) –, şi stăpânitorii răului şi ai stricăciunii în lumea pe care atât de tare au înrobit-o: stăpânitorii întunericului acestui veac (Efeseni 6, 12).

Această aserţiune despre un cosmos populat nu numai de făpturi trupeşti, ci şi de cele netrupeşti – atât dumnezeieşti, cât şi răzvrătite – este aceeaşi aserţiune adeverită şi susţinută de Domnul cel întrupat. Hristos este Cel care îi încredinţează pe ucenicii Săi că suferinţa vine de la draci; vindecarea implică biruinţa asupra puterii drăceşti şi izgonirea prezenţei drăceşti. O mare parte din slujirea pământească a Domnului s-a petrecut în lucrarea de izgonire a dracilor; şi adesea învăţătura lui Hristos despre rugăciune şi despre viaţa creştinească era încadrată tocmai în contextul biruinţei asupra lui Satana şi a cetelor sale. Când apostolii nu pot să vindece pe un epileptic suferind, îndemnul lui Iisus este de a orienta rugăciunea şi nevoinţa şi, cu adevărat, însăşi puterea credinţei, spre o izgonire adevărată a dracilor: acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi post (Matei 17, 21).

temptations_of_christ_san_marco-e1298832851276Lucrarea lui Hristos în această lume, în perioada primei Sale şederi pe pământ ca Om (căci va veni din nou ca Om ca să judece şi pe cei vii, şi pe cei morţi), a avut ca punct central lupta cu Satana şi cu puterile lui drăceşti. După Botezul Său în Iordan, ceea ce vedem mai întâi din viaţa slujitoare a lui Hristos este ispitirea Lui în pustie de către diavol (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 12-13; Luca 4, 1-13). De-a lungul vieţii Sale pământeşti, El a desfăşurat o lucrare neîncetată de a da pe faţă prezenţa drăcească, de a scoate dracii şi de a le da ucenicilor Săi mijloacele de a face la fel.

Dacă aceasta este lucrarea lui Hristos în viaţa Sa omenească, oare poate lucrarea creştinului să fie altceva? Însă cât de adesea sunt pătrunse viaţa şi comportamentul creştinilor din zilele noastre de o luare-aminte lucrătoare la diavol şi la draci? Atât de demodată este orice credinţă în partea drăcească a tărâmului duhovnicesc, că mulţi creştini se mulţumesc să accepte doar că dracii sunt mituri învechite, folosite pentru a explica suferinţa, boala, răul şi cele asemenea acestora; nici măcar nu se ia în considerare că ei ar putea fi fiinţe reale, cu dorinţe şi intenţii orientate spre tulburarea vieţii omului. Iar dacă existenţa diavolului este admisă în vreun fel, el este interpretat ca un fel de personificare generică a răului şi a tot ce este împotriva lui Dumnezeu: dar, iarăşi, acest lucru este adesea formulat într-o manieră care ţinteşte numai să arate că forţa binelui are o parte potrivnică, şi nu ca o recunoaştere reală a unei fiinţe cu o identitate, o voinţă, o intenţie şi o angajare activă în vieţile noastre ca fiinţe omeneşti.

În înţelegerea Bisericii Ortodoxe, aceasta este, foarte simplu, lucrarea amăgitoare a diavolului însuşi. Precum a scris Sfântul Irineu al Lyonului la jumătatea secolului al II-lea, diavolul este de mult obişnuit să mintă împotriva lui Dumnezeu, pentru a-l duce pe om pe căi greşite10. Această amăgire, această atragere „pe căi greşite” nu este nicăieri mai vădită în zilele noastre decât în convingerea larg răspândită că nu există draci şi că Satana este doar o metaforă din legende pentru slăbiciune şi traume psihologice. Totuşi, după cum a spus Hristos Însuşi, el, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el (Ioan 8, 44). Nu numai că diavolul şi dracii există, adevereşte Domnul, ci ei sunt şi potrivnicii activi ai neamului omenesc. Diavolul este „ucigătorul” de suflete, – ducându-le pe acestea la apostazie faţă de Dumnezeu – dar, în cele din urmă, nu numai de suflete, ci şi de trupuri; căci atunci când ne răzvrătim împotriva Făcătorului, întreaga noastră fire creată se mişcă spre stricăciune şi spre moarte.

Biserica învaţă, lămurit şi concis, că tărâmul drăcesc este o realitate şi că nu este pe-de-a-ntregul o taină pentru om (deşi nu este nici pe-de-a-ntregul cunoscut; rămâne o taină în care omul a aruncat o privire). Diavolul este cunoscut după nume, mai degrabă după mai multe nume – „Lucifer”, „Satana”, „Ispititorul”, „Beelzebul” etc. Se ştie că cetele îngerilor care l-au urmat în apostazia lui au fost izgonite din Împărăţie şi vieţuiesc acum în văzduh, precum şi în iad. Apostolii şi Părinţii arată limpede, în mod constant, că „teritoriul” lor este mai cu seamă cel al văzduhului: astfel, diavolul este cunoscut ca stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2); dracii sunt duhurile răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Ei sunt activi în războiul duhovnicesc, ducând o luptă tot mai aspră împotriva celor care îşi asumă cu seriozitate viaţa creştinească11. După cum a scris la mijlocul secolului al XIX-lea marele episcop ascet Sfântul Ignatie (Briancianinov):

sfantul-petru-athonitul-si-ingerul-de-lumina-diavol„Deşi dracii, arătându-se oamenilor, de obicei iau înfăţişare de îngeri luminoşi pentru a amăgi cu atât mai uşor; deşi se străduiesc uneori să-i încredinţeze pe oameni că sunt suflete omeneşti, şi nu draci (felul acesta de amăgire este la mare trecere printre draci în vremea de acum, din pricina aplecării deosebite a oamenilor din vremea noastră de a-l crede); deşi uneori spun chiar cele viitoare12; deşi uneori chiar dezvăluie taine, totuşi omul nu trebuie să se încreadă în ei cu nici un chip. Cu ei, adevărul este amestecat cu minciuna; adevărul este folosit câteodată, însă numai pentru o amăgire mai lesnicioasă.13

În povaţa acesta, care nu este nicidecum din vremea noastră modernă, Sfântul Ignatie oglindeşte viziunea Părinţilor de la începuturile Bisericii lui Hristos. Sfântul Irineu a identificat, precum am văzut, că unealta principală a diavolului pentru a-l duce pe om în greşeală este amăgirea; şi mai târziu a adăugat că „aşa cum diavolul a minţit la început, aşa a făcut şi la sfârşit – minţind-o pe Eva în Rai şi pe Hristos în pustie14. În povaţa sa, Sfântul Ignatie duce mai departe atitudinea înaintaşului său în Hristos, Sfântul Ignatie al Antiohiei, care, în secolul I sau la începutul secolului al II-lea, scrisese:

„Vreau să vă feresc de mai înainte, pentru că vă iubesc şi pentru că prevăd cursele diavolului.15

Dacă vrem să cugetăm la vieţile noastre şi la starea noastră autentică şi dacă vrem să ne angajăm mai deplin în viaţa ascetică transfiguratoare care duce în Împărăţie, trebuie să dezvoltăm în noi înşine o luare-aminte la potrivnicul nostru – să ajungem noi înşine să „prevedem cursele diavolului”. A-L urma pe Hristos înseamnă a cunoaşte puterea acestui vrăjmaş, a dracilor, şi a lucra activ împotriva lor, întocmai cum ei lucrează activ împotriva noastră. Lumea încearcă neîncetat să scoată această perspectivă din viziunea creştinului, să „scoată dracii” din viaţa şi din lupta spirituală; dar aceasta înseamnă întotdeauna a scoate însăşi viaţa din acea luptă. Nu se poate duce un război fără a recunoaşte existenţa unui vrăjmaş, iar mărturia Bisericii este limpede: fie că omul recunoaşte sau nu că vrăjmaşul acela există, fie că omul alege sau nu să lupte în bătălie, vrăjmaşul rămâne real şi nu-şi încetează niciodată atacurile împotriva noastră. Astfel, alegerea noastră nu este între „a lupta sau a nu lupta”, între a recunoaşte existenţa dracilor sau a nu admite realitatea lor; alegerea noastră este a lupta sau a ne lăsa biruiţi.

scan0001-2În aceasta găsim chipul luptei creştine autentice, aşa cum a fost definită în Biserică încă de la început. O vedem limpede într-un text din secolul al V-lea, al Sfântului Diadoh al Foticeii:

A lupta este altceva decât a fi dus în robie. Fiindcă lucrul al doilea arată o ducere cu sila, iar cel dintâi, o luptă cu puteri egale. De aceea Apostolul zice că diavolul se năpusteşte asupra sufletelor purtătoare de Hristos cu săgeţi aprinse. Căci cel ce nu este stăpân pe potrivnicul său are trebuinţă numaidecât de săgeţi, ca să-l poată birui şi supune pe cel ce se luptă cu el din depărtare, prin trimiterea săgeţilor. Deci Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea (nous)16 celor ce se nevoiesc, ca mai înainte, dată fiind prezenţa harului, călăreşte pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin firea uşor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea (nous) pe lunecuşul plăcerilor […]. De aici se vede şi mai mult că mintea (nous) nu este un sălaş comun al lui Dumnezeu şi al diavolului.17

Omul modern trebuie să-şi deschidă ochii la atenţionarea acestei scrieri timpurii, care este în consens deplin cu întreaga mărturie a lui Hristos şi a Părinţilor. Lupta creştină este lupta împotriva unui vrăjmaş – împotriva dracilor. Îngrozit de tăria dracilor de a-i stârni trupul şi locul de vieţuire – întocmai cum spune mai sus Sfântul Diadoh –, Avva Ilie al Schitului se întoarce spre Hristos şi Îi arată pricina tânguirii sale:

„fiindcă dracii îndrăznesc să apuce pe om şi să-l necăjească”.

Hristos îi răspunde călugărului:

„Tu te-ai lenevit; căci când M-ai căutat, ai văzut cum M-am arătat ţie.”

Lecţia din relatarea aceasta este limpede:

„Acestea le zic, căci este trebuinţă de multă osteneală şi de nu se va osteni cineva, nu poate să aibă pe Dumnezeu cu sine, căci El pentru noi S-a răstignit.18

Aceasta este o provocare deosebită pentru omul modern. A admite că dracii sunt fiinţe reale, a mărturisi că lupta creştină este o luptă reală împotriva forţelor drăceşti înseamnă a te expune batjocurii lumii. Pe omul care acceptă acest adevăr, lumea îl va numi naiv, simplu. Va pretinde că el nu vede dracii din perspectiva intelectuală a identităţii lor psihologice, că este prins în puncte de vedere demodate şi necunoscător în privinţa viziunii mai serioase a teologiei de azi. O mare parte a lumii îl va tachina şi-l va lua în râs, privindu-l de sus, pe „bietul suflet” care nu se poate elibera de legendele trecutului. Creştinul care mărturiseşte cu îndrăzneală aceste adevăruri în zilele noastre intră în conflict cu un mod de gândire care pur şi simplu nu înţelege adevărul creaţiei în toate dimensiunile sale. Mărturisirea acestui adevăr îl expune pe creştin batjocurei şi ridicolului. Însă aceasta este singura mărturisire care pregăteşte persoana umană pentru creşterea duhovnicească adevărată. Fără ea, nu ne angajăm în aceeaşi luptă ca cea trăită de Hristos şi, astfel, nu ne putem armoniza pe deplin vieţile cu a Lui – căci viaţa Lui s-a împotrivit dracilor şi puterii lor. Şi atunci, viaţa noastră ce va fi?

Să înţelegem natura patimilor

-calugar-O orientare dreaptă către Împărăţia lui Dumnezeu pune inima în singura poziţie în care poate să se lupte fără greş, asemenea lui Hristos, în această lume. Nu numai că inima ajunge să-şi vadă nemijlocit vrăjmaşul – adică tărâmul din afară care duce luptă împotriva celor drepţi –, ci capătă şi perspectiva de a-şi înţelege propriul război lăuntric. Adică o orientare a vieţii dincolo de mărginirile păcătoase ale acestei lumi, spre veşnicia Împărăţiei, îi îngăduie omului să-şi vadă cu adevărat sinele căzut, descoperind în el însuşi acele lucruri care îl împiedică să-L urmeze pe Hristos şi să crească întru această Împărăţie. Este vorba despre cele pe care Părinţii le numesc „patimi”, şi o dreaptă înţelegere a lor este esenţială în lupta ascetică a creştinului.

Literal, patimile sunt acele imbolduri ale sufletului, ale inimii (şi, astfel, şi ale trupului), pe care le suferă „pasiv” (de aici, grecescul pathos şi latinescul passio). Părinţii înţeleg această suferinţă pasivă într-un sens negativ: patimile sunt corelate cu stăpânirea sufletului de către altceva decât de inima născută întru dragostea lui Dumnezeu. Sufletul ajunge să fie stăpânit de experienţe care, în altă formă, ar putea avea un caracter pozitiv (precum dragostea, care poate fi dumnezeiască; sau mânia, care poate fi dreaptă)19, dar care, în anumite condiţii, devin negative, lipsind sufletul de libertate, înrobindu-l unei forţe mai puternice. Astfel, sufletul, în loc să-l cârmuiască pe om, devine un prizonier pasiv al acelor porniri, care ajung adevăratele forţe ce-i conduc viaţa; iar mişcările şi dorinţele sufletului, în loc să fie îndreptate spre Dumnezeu şi spre dobândirea Împărăţiei Sale, sunt îndreptate greşit, spre lucruri inferioare.

Există, în zilele noastre, o tendinţă de a confunda patimile cu orice emoţie sau sentiment puternic – ceea ce reflectă felul în care cuvântul „patimă” este folosit în engleză20 pentru a semnifica exprimarea intensă a unor emoţii adeseori bune, ca dragostea, râvna etc. Dată fiind o asemenea folosire, perspectiva cu totul negativă a Părinţilor în privinţa patimilor dă oarecare motive de îngrijorare, iar descrierea patristică a stării duhovniceşti celei mai înalte ca „nepătimire” se consideră că implică o respingere rece, lipsită de emoţii, a tuturor sentimentelor omeneşti. Această viziune face greu de primit cuvintele unuia dintre marii scriitori duhovniceşti de demult:

Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.21

Totuşi cuvântul „patimă” se referă în mod deosebit şi specific la stăpânirea pasivă a persoanei de către pornirile îndreptate greşit ale trupului şi ale sufletului, iar, în privinţa aceasta, mărturia patristică despre patimi constituie o afirmare importantă a relaţiei autentice dintre actul facerii şi călcarea poruncii. Ceea ce face Dumnezeu – inclusiv toate capacităţile de a simţi ale omului, ca putinţa lui de a iubi, de a simţi bucurie şi întristare – este în sine bun22; însă păcatul lucrează în mod distructiv tocmai prin folosirea greşită a ceea ce este bun, cu urmări negative. Răul nu are substanţă sau realitate independentă: este folosirea greşită şi deformarea, în mod intenţionat, a creaţiei sfinte a lui Dumnezeu. Identificarea patimilor nu înjoseşte bunătatea făpturii umane în toată realitatea ei emoţională, ci adevereşte acea bunătate tocmai arătând că pervertirea sufletului şi a trupului este cea care face din simţirile omului o forţă asupritoare. Stăpânirea noastră de către capacităţile noastre emoţionale, precum şi folosirea lor greşită – adică rea –, acestea sunt cele cu care trebuie să luptăm.

A ajunge la dreapta înţelegere a patimilor este o nevoie crucială în viaţa creştinească, iar acest lucru nu este nicăieri mai adevărat decât în lumea noastră de azi, în care dorinţele şi pornirile minţii sunt adesea concepute ca bune în sine. „Dragostea” este înţeleasă azi, prea adesea, ca o pornire sau o dorinţă nestăpânită, un dor de ceea ce „te face să te simţi bine”; „bucuria” este echivalată cu o fericire uşuratică; „satisfacţia” este legată de plăcerea intelectuală şi de cea a simţurilor. Asemenea afirmaţii sunt uneori foarte vizibile în lumea noastră; alteori sunt mai puţin evidente, învăluite în sisteme de autocunoaştere şi autoeducare, care le dau o formă ştiinţifică şi o definiţie mai nuanţată, dar care, în esenţă, afirmă aceleaşi idei, oricât ar fi acestea de subtile. Când acesta este contextul în care omul îşi înţelege viaţa lăuntrică şi astfel sunt determinate cele bune şi cele rele, devine şi mai greu ca el să trăiască o înaintare adevărată în lupta ascetică – căci, în viziunea creştină despre om, lucrurile pe care lumea, în starea sa emoţională, adesea le numeşte „bune” sunt, de fapt, cunoscute ca amăgiri, capcane şi prilejuri de cădere în lupta duhovnicească.

Viziunea despre patimi a Bisericii începe cu afirmaţia că starea păcătoasă a omului face din acestea o prezenţă reală, adâncă, în viaţa lăuntrică a fiecărei persoane. Precum scrie Sfântul Isihie:

Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre. Ele se dau pe faţă abia atunci când apar pricinile.23

Aceasta înseamnă că starea acestei lumi în păcat (moştenirea neascultării omului) este una în care pornirile fireşti ale sufletului omenesc, unit cu trupul său, nu sunt rânduite aşa cum ar trebui. Mai degrabă, sunt îndreptate spre împlinirea dorinţelor – atât intelectuale, cât şi fizice, copleşite de iubirea de sine şi de tânjirea după satisfacţie –, ceea ce reprezintă sursa puterii lor stăpânitoare.

caderea in pacat Adam EvaAcest lucru este vădit în istorisirea neascultării celei dintâi a omului, în Rai, când dreapta rânduială a creaţiei a fost răsturnată prin păcat şi răzvrătire. În Adam şi Eva se arată natura patimilor ca deformări ale pornirilor fireşti:

Că vederea, gustul şi celelalte simţuri slăbesc ţinerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi, Eva. Căci, până ce n-a privit la pomul oprit cu plăcere, îşi amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeieşti, nedându-şi seama din această pricină de goliciunea ei. Dar, când a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el cu multă poftă şi, în sfârşit, a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică, îndată s-a pătruns de dorinţa de împreunare trupească, aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. Şi astfel, toată pofta ei şi-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului plăcut la vedere, în greşeala ei şi greşeala lui Adam.24

Cedând dorinţei simţurilor în loc să stăpânească asupra ei prin puterea lui Dumnezeu, inima omului este „atrasă” de la adevărata ei orientare întru Dumnezeu şi Împărăţia Lui. Textul Sfântului Diadoh dă mărturie vădită despre puterea acestei porniri şi a acestei „atracţii” de a pune stăpânire peste inima omenească: Eva îi cade pradă repede, iar dorinţele ei devin pătimaşe – adică ele devin lucrătoare şi stăpânitoare, iar ea devine pasivă. Este dominată. Nu mai are stăpânire deplină asupra minţii şi a vieţii ei; dorinţa ei se schimbă, pornirile ei sunt orientate altfel. Aceasta este natura stării pătimaşe a omului şi a patimilor înseşi. Şi aceasta transformă starea lăuntrică a omului într-una în care dorinţele părelnic „fireşti” ale sufletului sunt, de fapt, dorinţe pătimaşe – adică sunt deformări care stăpânesc, şi nu realităţi curate care pot fi folosite pentru a aduce roadă bună. Astfel, ceea ce pare starea firească a omului în viaţa aceasta este de fapt starea lui pătimaşă: „normă” sunt dominarea, înrobirea, decăderea.

Biserica înţelege această stare „normală” a existenţei pătimaşe ca o normalitate aparentă. Zi de zi, omul de-abia îşi observă patimile, fiind obişnuit cu ele. Însă acest lucru începe să se schimbe când omul îşi ia în serios viaţa duhovnicească. Atunci când viaţa duhovnicească este acceptată cu adevărat şi creştinul încearcă să trăiască o viaţă îndreptată spre Împărăţia lui Dumnezeu, se trezesc anumite patimi, care se dovedesc a fi subtile şi distincte – împotriva cărora trebuie dus război –, şi nu un amalgam de patimi atotcuprinzător al întregii existenţe a omului.

Există, aşadar, o legătură directă între acţiunea patimilor şi viaţa duhovnicească, ascetică. Cu cât omul îşi ia mai în serios viaţa, lupta aceasta, cu atât mai tare se stârnesc patimile, transformându-se dintr-un ansamblu general al existenţei sale în porniri distincte de răzvrătire, care îl războiesc. Acest lucru este scos în evidenţă – într-un alt text important al Sfântului Diadoh:

„Însuşi cuvântul cunoştinţei ne învaţă că multe patimi supără la început sufletul contemplativ (văzător) şi cuvântător de Dumnezeu. Dar, mai mult decât toate, mânia şi ura. Iar aceasta o pătimeşte nu atât pentru dracii care le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintării sale. Pentru că, până ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar dacă vede că ceea ce e drept e călcat în picioare de unii sau de alţii, rămâne nemişcat şi netulburat, căci, îngrijindu-se de poftele sale, nu-l interesează ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când începe să se ridice deasupra patimilor, dispreţul lucrurilor de aici şi dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasă să sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept.25

Sfântul Diadoh atrage atenţia asupra faptului că starea obişnuită a omului este una în care „sufletul e dus de cugetul lumii”, înaintând puţin sau deloc în viaţa duhovnicească, pentru că este prins de lucrurile lumii şi de propriile sale dorinţe.26 Este starea în care întreaga viaţă a omului este împătimită, înrobită stăpânirii atotcuprinzătoare a sufletului şi a trupului de către amăgiri lumeşti. Persoana a cărei întreagă viaţă este astfel legată şi definită de înrobirea păcătoasă îşi pierde perspectiva asupra ei înseşi, asupra aproapelui său şi, mai presus de toate, asupra lui Dumnezeu.

Însă luarea-aminte serioasă la lupta ascetică îl atrage pe om din această concentrare lumesc-cugetătoare întru o viziune a Împărăţiei; atrage persoana întru dragostea lui Dumnezeu şi afară din această stare de stăpânire deplină de către patimi. În urcuşul şi în lupta aceasta, patimile se mişcă de la contextul foarte familiar şi, de aceea, aproape neobservat al stăpânirii complete a omului, către manifestări distincte ale răzvrătirii sufletului şi trupului. Concentrarea omului asupra Împărăţiei pricinuieşte o concentrare a patimilor, o focalizare a lor. De vreme ce nu li se mai dă stăpânire liberă asupra întregii persoane a omului, pentru a fi temelia întregii sale existenţe, ele se concentrează în porniri focalizate. Sfântul Diadoh subliniază că, între acestea, cele de căpetenie, mai cu seamă în primele etape ale luptei ascetice, pornirile care se împotrivesc ca dragostea lui Dumnezeu să se nască în inimă sunt mânia şi ura.

Aceasta este, am zice, reacţia „firească” a făpturii omeneşti la creşterea întru nevoinţă. Dar este determinată şi de vrăjmaşul omului, ce foloseşte concentrarea patimilor – care se întâmplă ca urmare a luptei duhovniceşti serioase – ca temelie pe care să zidească mai multe oprelişti pentru creşterea autentică27. Dracii împlinesc aceasta, după cum învaţă Hristos, atrăgând inima spre patimi, DiavoliiCareVorSaIngenunchezeOmul„semănând” în ea patimi prin care să fie iarăşi înrobită şi încurajând şi întărind acele patimi la care persoana se dovedeşte în mod special vulnerabilă.

Împreunarea lui Satana şi a dracilor cu concentrarea patimilor într-o persoană care se angajează serios în viaţa de nevoinţă este evidenţiată în numeroase scrieri ale Părinţilor. Poate cel mai limpede şi mai simplu se vede într-o apoftegmă a Avvei Matoi din pustia Egiptului:

„Zis-a Avva Matoi: nu ştie Satana de ce fel de patimi se biruieşte sufletul. Seamănă adevăr, dar nu ştie de va secera unele gânduri, adică pentru curvie, iar altele pentru grăirea de rău şi, asemenea, celelalte patimi. Şi, la ce fel de patimă va vedea sufletul că se pleacă, aceea i-o dă lui.28

Părinţii aceştia înţeleg că dracii se unesc cu stârnirea firească şi cu concentrarea patimilor care apar când omul ia seama cu trezvie la lupta sa duhovnicească; şi, ca atare, lupta nu este numai împotriva pornirilor lăuntrice şi a poftelor sufletului şi ale trupului, ci şi împotriva vrăjmaşilor care sporesc şi întăresc acele patimi, căutând căi noi de a-l înrobi pe om puterilor stăpânitoare. Însă acesta este un act disperat: dracii, şi chiar diavolul însuşi, nu războiesc cu viziune limpede. Avva Matoi arată că ei atacă pur şi simplu la întâmplare, sporind şi semănând orice patimă pot, în speranţa că o patimă sau alta va pune stăpânire pe suflet; iar când văd întâmplându-se aceasta, hrănesc patima aceea, ca să ducă la altele.

Este evidentă aici coerenţa concepţiei Părinţilor despre starea omului în lume. Când omul îşi trăieşte viaţa orientat spre Împărăţie, patimile încep să lucreze într-un chip nou, în feluri active; iar caracterul deplin al luptei pe care omul o duce împotriva acestor patimi poate fi înţeles numai când recunoaşte şi realitatea deplină, activă a dracilor. Dacă nu recunoaşte existenţa Împărăţiei şi nu-şi rânduieşte viaţa în armonie cu ea, s-ar putea ca omul să nu iasă niciodată din trândăvia înrobitoare a mulţumirii lumeşti. Dacă nu recunoaşte existenţa patimilor şi nu le înţelege ca fiind pervertiri ale pornirilor fireşti, care ajung să stăpânească şi să înrobească, omul nu poate înainta în identificarea lor reală şi exactă. Şi dacă nu recunoaşte prezenţa, realitatea şi activitatea dracilor, omul nu poate lucra în mod serios împotriva patimilor din sine, de vreme ce nu va şti cum sunt ele semănate, cum prind putere şi cui trebuie să i se împotrivească pentru a le birui.

constangere-dzeuPentru asemenea pricini trebuie creştinul de azi să lucreze cu vigoare reînnoită pentru a recâştiga întru sine adevărata înţelegere a acestor caracteristici esenţiale ale Vieţii în Hristos. Lumea se împotriveşte fiecăreia dintre ele în chip direct: nu recunoaşte Împărăţia lui Dumnezeu, respinge cu şi mai multă putere realitatea vrăjmaşilor demonici şi şi-a pierdut cu totul simţirea deosebirii dintre pornirea firească şi pornirea pătimaşă, stăpânitoare – cu atât mai puţin are o luare-aminte înţelegătoare la adevăratul contur al dorinţelor şi al pornirilor căzute ale sufletului. Uneori, se apropie de o deosebire între obiceiurile şi perceperile de sine bune în opoziţie cu cele rele, lucru care pare să reflecte oarecum viziunea ortodoxă despre patimi; însă, în măsura în care asemenea deosebiri năzuiesc să ajute la descoperirea sau la crearea unei mai bune definiri de sine, ele continuă să cadă pradă voii proprii radicale a omului şi înţelegerii sinelui drept adevărul cel mai înalt şi binele cel mai mare – ceea ce este tot o patimă, identificată de Părinţi.

Creştinul care încearcă să trăiască viaţa lui Hristos astfel, dacă nu-şi biruieşte patimile prin alipirea de concepţia autentică a Bisericii despre asemenea realităţi, lucrează împotriva lui însuşi. Şi aşa se face că şi în vremurile moderne trebuie să căutăm, la fel cum au trebuit să caute creştinii tuturor vremurilor, să ne apropiem de viaţa nevoitoare în ascultare de adevărul dumnezeiesc.

________________________________

10 Sfântul Irineu al Lyonului, Against Heresies [Contra ereziilor], 5.23.1.

11 În cuvintele Sfântului Ioan din Kronstadt din Viaţa mea în Hristos: „Diavolul are obiceiul de a ne ataca atunci când suntem la strâmtoare”; la fel, Sfântul Ioan Scărarul spune: „Sufletul netrândav ridică împotriva lui pe draci, dar înmulţindu-se războaiele, se înmulţesc şi cununile (Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia, vol. IX, traducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, 1980, p. 362).

12 Aici Sfântul Ignatie vorbeşte oarecum pe scurt, lucrând mai degrabă cu aspectele practice ale realităţilor văzute, decât să încerce o definire a puterii dracilor. Părinţii spun, toţi, foarte răspicat că, de fapt, dracii nu cunosc cu adevărat cele viitoare, deoarece le lipseşte atotcunoaşterea şi mai înainte cunoaşterea lui Dumnezeu. Păruta lor mai înainte cunoaştere este o „punere în scenă”, menită să-l amăgească pe om. Şi Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre păruta mai înainte cunoaştere a diavolului: „Fiind duh, el vede cele dinlăuntrul aerului acesta şi, cunoscând pe cineva că moare, proroceşte prin visuri celor mai uşurei la minte. Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai dinainte. Căci şi doftorii pot să ne spună moartea de mai înainte (Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia, vol. IX, ed.cit., p. 76).

13 Sfântul Ignatie Briancianinov, Opere alese (în limba rusă), vol. III, Jordanville, New York, Holy Trinity Monastery, 1985.

14 Sfântul Irineu al Lyonului, Against Heresies [Contra ereziilor], 5.24.1; cf. Facerea 3, 1-4; Matei 4, 9; Luca 4, 6.

15 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Tralieni, 8, în Scrierile Părinţilor Apostolici, ed.cit., p. 172.

16 Nous este un termen tehnic al vocabularului ascetic creştin şi se ştie că este dificil de tradus. Deşi este uneori redat prin „minte”, aceasta lasă calea deschisă pentru a-l vedea ca însemnând doar facultatea raţională sau cunoaşterea intelectuală a omului. Termenul cuprinde mai mult. Poate fi tradus şi prin „inimă”, când aceasta este înţeleasă în sensul ascetic de sediu al vieţii şi al cunoaşterii omului; dar şi aici sunt probleme, de vreme ce nous şi inima sunt termeni diferiţi în vocabularul ascetic ortodox. Am ales să păstrez termenul netradus, deşi nu este soluţia ideală, ci una care ne ajută, poate, să intrăm într-o contemplare a înţelesului mai adânc şi, în cele din urmă, a tainei dimensiunii lăuntrice a omului. (N.trad.: În prezenta traducere, am păstrat termenul „minte”, al Părintelui Dumitru Stăniloae, din Filocalia, vol. I, de unde am preluat citatul în româneşte; am păstrat, de asemenea, şi nota autorului acestei cărţi, chiar dacă nu corespunde cu traducerea românească din Filocalie, pentru lămuririle folositoare pe care le aduce.)

17 Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în o sută de capete, 82, în Filocalia, vol. I, traducere de prot. stavr. dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, pp. 373-374.

18 Avva Ilie, Cuvântul 7, în Patericul egiptean, ed.cit., p. 85.

19 Cu toate acestea, Părinţii şi alţi scriitori patristici îndeamnă la mare atenţie în exercitarea „dreptei mânii”. Evagrie Ponticul vorbeşte despre ea ca despre unealta prin care sunt înfruntate patimile şi dracii, după porunca Psalmistului: Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi (Psalmi 4, 4). Într-un asemenea caz, această mânie îndreptată spre patimi şi draci „dă sufletului în ispite o folositoare doctorie” (Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea gândurilor şi a patimilor, 15, în Filocalia, vol. I, ed.cit., p. 60). Însă Evagrie continuă imediat spunând că există şi un „drac al mâniei”, sugerând că limita dintre mânia drăcească şi cea dreaptă este greu de stabilit. Cel mai adesea, Părinţii vorbesc despre mânie ca despre o patimă, ea fiind astfel un lucru cumplit, de evitat; vezi comentariile pe larg despre aceasta la Sfântul Ioan Cassian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii: „Despre mânie”, în Filocalia, vol. I, ed.cit., pp. 109-115.

20 În limba engleză, cuvântul pentru patimă este passion, care înseamnă atât patimă, cât şi pasiune, în funcţie de context (n.trad.).

21 Sfântul Isihie Sinaitul, Despre trezvie şi virtute, 67, în Filocalia, vol. IV, traducere de prot. stavr. dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1948, p. 59.

22 Se cuvine să menţionăm totuşi faptul că întristarea este o realitate sfântă în om, ca pogorământ al lui Dumnezeu faţă de păcatul omenesc: întristarea dumnezeiască este acel duh pocăit al zdrobirii şi al străpungerii inimii în faţa păcatului, care oglindeşte însăşi întristarea lui Dumnezeu pentru neascultarea omului (cf. II Corinteni 7, 10). Întristarea nu poate fi văzută ca o experienţă proprie omului în starea lui cea dintru început, dinainte de păcat, cum ar fi, de exemplu, dragostea; însă rămâne adevărat faptul că făptura care poartă chipul lui Dumnezeu are în capacităţile sale potenţialul de a se întrista pentru păcat, la fel ca Domnul Însuşi.

23 Sfântul Isihie Sinaitul, Despre trezvie şi virtute, 72, în Filocalia, vol. IV, ed.cit., p. 60.

24 Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în o sută de capete, 56, în Filocalia, vol. I, ed.cit., pp. 355-356.

25 Idem, Ibidem, pp. 365-366.

26 Precum scrie adeseori în moştenirea patristică, aceasta este o dovadă a faptului că „partea poftitoare” a omului – puterea de a dori, de a căuta – este desfigurată. Puterile sufletului sunt orientate strâmb.

27 După cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: A fi războiţi e semn că luptăm (Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia, vol. IX, ed.cit., p. 125).

28 Avva Matoi, Cuvântul 4, în Patericul egiptean, ed.cit., p. 145.

(din: Arhim. Irineu, Începutul unei vieți în rugăciune, Editura Sophia, 2014)

irineu-arhim-inceputul-unei-vieti-in-rugaciune-11884

Legaturi:


Categorii

Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “CAT DE BINE CONSTIENTIZAM SI ASUMAM RAZBOIUL IMPOTRIVA DIAVOLULUI SI A PATIMILOR DIN NOI? “A admite ca dracii sunt fiinte reale, a marturisi ca lupta crestina este o lupta reala impotriva fortelor dracesti inseamna a te expune batjocurii lumii”

  1. Excelent articol si extrem de bine venit. Multumesc!

  2. In sensul ca oamenii trebuie sa stie despre aceste lucruri. Sunt persoane care cred in Dumnezeu dar care nu frecventeaza biserica, si unii se impiedica de acest subiect, considerandu-l o legenda, o poveste pentru copii, amuzandu-se pe seama acestor lucruri. Unii recunosc existenta doar a unor spirite malefice, dar despre care considera ca sunt sufletele oamenilor cu probleme, care in viata au fost foarte rai, suflete care pe lumea cealalta nu isi gasescu locul si care continua sa faca rau celor ramasi in viata pe care i-au cunoscut.

    Dar acestia nu recunosc existenta diavolului, parandu-li-se ceva caraghios si naiv. Prin asta, indirect ei ignora realitatea prin care a fost posibila caderea omului (inselarea protoparintilor de catre sarpe, cel prin care a vorbit diavolul) si arata ca nu inteleg cum a fost posibila intrarea pacatului in lume, moartea si suferinta.

    Si asta chiar daca in Sfintele Evangehelii (pe care acestia le iau in considerare), exista totusi pasaje cu demonizati, inclusiv ispitirea Mantuitorului de catre cel rau, inainte de propavadurie, dupa postul de 40 de zile. De fapt, acest subiect al existentei diavolului este piatra de poticnire pt. multi, si este unul din motivele pentru care unii afirma ca religia noastra tine de zona basmelor si ca mentinea lumea intr-o mentalitate inapoiata cu superstitii de epoca medievala si obscurantism.

  3. “Aceasta este o provocare deosebită pentru omul modern. A admite că dracii sunt fiinţe reale, a mărturisi că lupta creştină este o luptă reală împotriva forţelor drăceşti înseamnă a te expune batjocurii lumii. Pe omul care acceptă acest adevăr, lumea îl va numi naiv, simplu. Va pretinde că el nu vede dracii din perspectiva intelectuală a identităţii lor psihologice, că este prins în puncte de vedere demodate şi necunoscător în privinţa viziunii mai serioase a teologiei de azi. O mare parte a lumii îl va tachina şi-l va lua în râs, privindu-l de sus, pe „bietul suflet” care nu se poate elibera de legendele trecutului. Creştinul care mărturiseşte cu îndrăzneală aceste adevăruri în zilele noastre intră în conflict cu un mod de gândire care pur şi simplu nu înţelege adevărul creaţiei în toate dimensiunile sale. Mărturisirea acestui adevăr îl expune pe creştin batjocurei şi ridicolului. Însă aceasta este singura mărturisire care pregăteşte persoana umană pentru creşterea duhovnicească adevărată. Fără ea, nu ne angajăm în aceeaşi luptă ca cea trăită de Hristos şi, astfel, nu ne putem armoniza pe deplin vieţile cu a Lui – căci viaţa Lui s-a împotrivit dracilor şi puterii lor. Şi atunci, viaţa noastră ce va fi?”

    Da, chiar si predicile suferă, de prea multe ori, poate, de lipsa accentuării binevenite cu privire la existenta, prezenta si influenta demonilor.

  4. Pingback: LUPUL CU CHIP DE MIEL si… CEI DUPA CHIPUL SAU: “Pe cand la exterior par neprimejdiosi, in interior te rod prin rautatea lor, prin invidie, ura si osandire” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Cu totii ne aflam pe taramul duhurilor cazute…” – INDEMNURI PENTRU CONSTIENTIZAREA SI LUPTA CU INFLUENTELE DEMONICE. Cumplitul pericol al primirii gandurilor de sinucidere si al deznadejdii de iubirea lui Dumnezeu: “NU-I DA
  6. Pingback: Cuvant al Protos. Hrisostom de la Putna: “DIAVOLUL LUCREAZA INSELAREA PRIN OAMENI, incercand sa provoace GROAZA si, mai ales, DEZBINARE, RAZVRATIRE. Prezenta lui Dumnezeu PROVOACA, iar lumea reactioneaza prin VRAJMASIE fata de slujitorii Lui…
  7. Pingback: “Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos?” CUM SE POATE INTOARCE DUHUL NECURAT IN OM, IMPREUNA CU ALTE SAPTE DUHURI MAI RELE? | Cuvântul Ortodox
  8. Patimile, care pun stăpânire pe om şi de care trebuie să se curăţească, le aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă cu ei.

    “Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai ţine de viaţa monahală şi e străin de căile Mântuitorului”

    “Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte.”

    “Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece.”
    Evagrie Ponticul
    http://www.filocalia.ro/sfintii-despre/13/Scrieri/Evagrie_Ponticul

  9. „Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei dintâi, care se ridică cu luptă, sunt cei încredinţaţi cu poftele lăcomiei pântecelui, cei ce ne furişează în suflet iubirea de argint şi cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toţi ceilalţi vin după aceştia să ia în primire pe cei răniţi de ei. […]Scurt vorbind, este cu neputinţă să cadă omul în puterea vreunui drac, dacă n-a fost rănit mai întâi de acele căpetenii ale lor. De aceea şi diavolul aceste trei gânduri i le-a înfăţişat Mântuitorului: întâi îndemnându-l să facă pietrele pâini, al doilea făgăduindu-i toată lumea dacă i se va închina, şi al treilea spunându-i că va fi acoperit cu slavă dacă va asculta, întrucât nu va păţi nimic dintr-o aşa de mare cădere. Dar Domnul, dovedindu-Se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului să meargă înapoia Lui. Prin acestea ne-a învăţat că nu este cu putinţă să alunge cineva de la sine pe diavolul, dacă n-a dispreţuit aceste trei gânduri“ – Evagrie (Filocalia, vol. I, pp. 52-53).

  10. Pingback: “Când lumea se sălbăticeşte cu toată puterea pentru a ne opri de la adâncimea Vieţii întru Hristos…” – RUGĂCIUNEA Şl CRUCEA | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate