“Vezi, nimanui sa nu spui nimic!”. LUPTA CU SLAVA DESARTA si ASCUNDEREA VIETII LAUNTRICE sau: Intre TAINA PAZIRII DUHULUI si TENTATIA SUCCESULUI

“Chiar daca omul, atunci cand incepe sa slujeasca lui Dumnezeu, e pe deplin cinstit in intentiile sale si nu se ingri­jeste deloc de slava sa si de lauda de la oameni, ci cauta cu sin­ceritate numai slava lui Dumnezeu, „tamaia” slavei lumesti ii intuneca totusi in cele din urma mintile, aplauzele gloa­tei starnesc in el gustul si dragostea vanitoasa fata de ele – si omul, aproape fara sa isi dea seama, incepe sa le doreas­ca si sa le caute, straduindu-se tot timpul sa se convinga pe sine insusi ca slujeste numai lui Dumnezeu. (…) Atunci, el incepe sa alerge singur dupa slava, straduindu-se sa-i opreasca apusul, si in aceasta goana a sa uita de slujirea curata a lui Dumnezeu, nu mai face din poruncile si din voia lui Dumnezeu legea vie­tii sale, ci se masluieste pe sine insusi, potrivindu-se gustu­rilor gloatei, pentru a smulge macar pentru o clipa explozia de aplauze, placerea imbatatoare cu care s-a obisnuit, ince­pe sa recurga la siretlicuri, uneori la curata sarlatanie. Cat de mari puteri morale, cat de fierbinti si sinceri porniri au pie­rit in felul acesta! Cati inselatori si cati sarlatani au iesit din oameni care puteau sa fie nevoitori ai crestinismului curat!“

***

Pentru Duminica vindecarii celor zece leprosi va mai recomandam:

***

Lupta cu slava desarta si ascunderea vietii launtrice

([Evanghelia dupa Marcu], Capitolul 1, versetele 35-45)

Si a doua zi, foarte de dimineata sculandu-Se, a iesit si S-a dus intr-un loc pustiu si Se ruga acolo.

Pentru a-Si implini marea slujire, Iisus Hristos avea, fara indoiala, puteri duhovnicesti nesfarsit mai presus de puteri­le omului obisnuit. Acest verset din primul capitol ne spune cum Isi intarea El aceste puteri: prin rugaciune.

In rugaciune, in unirea duhovniceasca cu Tatal Atotputer­nic, cauta El intotdeauna intarire, imbarbatare si mangaiere. Din acest izvor nesecat a toata puterea El lua putere noua ca sa slujeasca.

Cand cauta aceasta unire cu Dumnezeu, El dorea intot­deauna sa fie singur, departe de oameni.

In pasajul de mai sus citim:

Foarte de dimineata sculandu-Se… S-a dus intr-un loc pustiu, si Se ruga acolo.

La Matei:

Dand drumul multimilor, S-a suit in munte ca sa Se roage singur (Mt. 14,23).

La Luca:

Se retragea in locuri pustii si Se ruga (Lc. 5,16).

Rugaciunea este cea dintai lucrare a Lui. Inainte de rasa­ritul soarelui, cand toti erau inca adormiti, El parasea casa si orasul, Se retragea intr-un loc singuratic, departe de zarva oamenilor, cautand insingurarea si linistirea ca sa vorbeasca in taina cu Tatal Sau.

Natura Palestinei predispune la o asemenea concentrare. Localitatile sunt zgomotoase, insa campurile sunt linistite; indata ce ai lasat in urma ultimele case, te cufunzi deja intr-o tacere deplina. Nu se aude acolo zgomotul surd ce se ridica din mare ori din padure. Numai latratul cainilor si scheunatul departat al sacalului sparg cateodata linistea lasata asupra vailor si muntilor Palestinei.

In acele clipe de maxima incordare a puterilor duhovnicesti, nimic nu trebuia sa-L distraga de la rugaciune pe Dom­nul; nimeni nu trebuia sa incalce unirea Lui cu Dumnezeu; nimeni nu cuteza sa traga cu urechea la convorbirea tainica dintre Fiu si Tata. Glasul omenesc, privirea indiscreta puteau sa stinghereasca deplinatatea acestei uniri cu Dumnezeu, asa ca Iisus Hristos pleca de la oameni in locuri pustii.

El insa nu pazea de oameni numai aceste clipe ale celor mai inalte manifestari de viata duhovniceasca: de asemenea, El dorea sa faca faptele, binefacerile, minunile prin care se vadeau puterea Lui duhovniceasca si dragostea Lui in asa fel incat sa nu stie de ele nimeni.

Cand l-a vindecat pe lepros, i-a zis:

Si poruncindu-i cu asprime, indata l-a alungat si i-a zis: „Vezi, nimanui sa nu spui nimic” (43-44).

Pe de o parte, Iisus voia sa fuga de slava omeneasca – cea mai mare piedica in calea slujirii Lui mesianice. El nu voia sa treaca drept facator de minuni, si nu prin minuni planu­ia El sa atraga la Sine inimile oamenilor – dar, pe de alta par­te, aceasta modestie in facerea de bine, aceasta nazuinta de a pastra taina vietii duhovnicesti au si alte pricini. In aceasta taina sta una dintre conditiile pastrarii si dezvoltarii puterii duhovnicesti.

Domnul le porunceste si urmatorilor Lui sa faca la fel.

Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei… Cand faci milostenie sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns — si Tatal tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare (Mt. 6, 1, 3-4).

Cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este intr-ascuns – si Tatal tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare (Mt. 6,6).

Cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este intr-as­cuns — si Tatal Tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare (Mt. 6,17-18).

Asadar, in crestinism binefacerea trebuie facuta cu modestie, iar viata duhovniceasca, launtrica, trebuie sa fie inconjurata de o taina nepatrunsa pentru oameni si desco­perita numai lui Dumnezeu. Numai atunci binecuvantea­za Domnul cu reusita lucrarea noastra launtrica si da roada vietii duhovnicesti. Puterile duhovnicesti, zamislindu-se si luand avant in tainitele sufletului, devin atunci atat de mari, incat se manifesta de la sine in exterior si omul nu mai poate sa le ascunda de cei din jur. 

Tatal Tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare.

De ce se intampla asa? De ce viata duhovniceasca desco­perita celorlalti saraceste in mod inevitabil si nu aduce nici roada, nici rasplata?

Mai intai de toate, pentru ca Dumnezeu, Care trebuie sa fie singurul centru al vietii duhovnicesti, poate fi atunci substituit cu usurinta – si, intr-adevar, in asemenea cazuri este substituit aproape intotdeauna cu un idol (cel mai des cu idolul slavei desarte si iubirii de slava). Aceasta slabeste deja puterea duhovniceasca a omului, dupa cum am vazut mai sus. Atunci cand omul face de ochii lumii ceea ce face, ca sa fie ridicat in slavi de oameni, el, la drept vorbind, incetea­za sa se mai gandeasca la Dumnezeu si sa-I slujeasca numai Lui. El slujeste atunci siesi, trufiei sale, egoismului sau – iar, de vreme ce isi slujeste siesi, nu are dreptul sa ceara raspla­ta de la Dumnezeu, deoarece primeste deja ca rasplata de la oameni ceea ce-i trebuie: slava si lauda.

Chiar daca omul, atunci cand incepe sa slujeasca lui Dumnezeu, e pe deplin cinstit in intentiile sale si nu se ingri­jeste deloc de slava sa si de lauda de la oameni, ci cauta cu sin­ceritate numai slava lui Dumnezeu, „tamaia” slavei lumesti ii intuneca totusi in cele din urma mintile, aplauzele gloa­tei starnesc in el gustul si dragostea vanitoasa fata de ele – si omul, aproape fara sa isi dea seama, incepe sa le doreas­ca si sa le caute, straduindu-se tot timpul sa se convinga pe sine insusi ca slujeste numai lui Dumnezeu. Este nevoie de o mare barbatie morala si de o mare darzenie a vointei pentru a nu cadea prada tentatiei si a respinge aceasta slava a lumii, care ii urmareste sacaitor pe cei care fug de ea.

De lucrul acesta trebuie sa-si aduca aminte mai ales cei ce, fiind tineri si lipsiti de experienta, dar cu temperament aprins si pasionat, purced pe calea slujirii lui Dumnezeu. La inceput, diavolul ii ispiteste in primul rand cu betia sla­vei. Tineretea, caracterul neobisnuit al unei mari evlavii la o asemenea varsta (mai ales in vremea noastra, cand in tine­ret aproape ca a secat insasi credinta in Dumnezeu), ravna ascetica nemoderata inca de experienta, succesele obtinute la inceput: toate acestea starnesc si atrag, fara voia omului, atentia gloatei. Atentiei ii urmeaza aprobarea, respectul, cin­stirea, cateodata veneratia, si tanarul slujitor al lui Dumne­zeu, care era cat se poate de sincer si de modest, hipnotizat de aceasta atitudine fata de el, incepe fara voia lui sa simta ca este un erou neobisnuit, aflat mai presus de gloata. Ia naste­re trufia, ce se desfata de cinstirea dobandita si incepe deja s-o caute si s-o pretinda ca pe un tribut datorat inaltelor sale calitati, care in realitate nici nu exista inca. Este ispititor si usor sa crezi ceea ce spune gloata si sa-ti inchipui ca meriti laude, uitand ca de obicei gloata este cel mai prost „cantar” al calitatilor morale si al inaltimii la care a ajuns sufletul. Dupa aceea vine momentul cand setea de slava si de cinsti­rea omeneasca, deja trezita, inceteaza sa mai fie satisfacuta cu rezultatele obtinute. Nevoitorului incepe sa i se para ca respectul gloatei slabeste, slava lui se imputineaza, atentia generala nu mai este atat de vie. Atunci, el incepe sa alerge singur dupa slava, straduindu-se sa-i opreasca apusul, si in aceasta goana a sa uita de slujirea curata a lui Dumnezeu, nu mai face din poruncile si din voia lui Dumnezeu legea vie­tii sale, ci se masluieste pe sine insusi, potrivindu-se gustu­rilor gloatei, pentru a smulge macar pentru o clipa explozia de aplauze, placerea imbatatoare cu care s-a obisnuit, ince­pe sa recurga la siretlicuri, uneori la curata sarlatanie. Cat de mari puteri morale, cat de fierbinti si sinceri porniri au pie­rit in felul acesta! Cati inselatori si cati sarlatani au iesit din oameni care puteau sa fie nevoitori ai crestinismului curat! O, diavolul stie bine puterea tentatiei acesteia, si probabil ca nu exista nici un slujitor cinstit al lui Dumnezeu care sa nu fi trecut prin focul acestei incercari.

Imi aduc aminte de un pelerin – un batran inalt, uscativ, dar inca vanjos, vanos. Acesta purta pe sub camasa, pe trupul gol, un lant dublu cumplit de greu, ferecat strans pe piept si spate. Caciula lui era facuta dintr-un castron greu de plumb, ce cantarea vreo sase kilograme, captusita cu blana naparlita. Toiagul lung, scobit pe dinauntru, era si el umplut cu plumb. Astfel, cara intotdeauna nu mai putin de treizeci si ceva de kilograme. Mersul lui apasat, cadentat, acompaniat de zor­naitul lanturilor, se auzea de departe. Umerii ii erau rosi pana la os de greutatea lanturilor, si, fara indoiala, era un adevarat chin sa le poarte. In popor se bucura de un respect enorm, insa era o trasatura care facea indoielnica nevointa lui: atunci cand se oprea in izbele taranesti, ii placea ca admiratorii sa-i pipaie lanturile, sa-i cantareasca in maini caciula si toiagul, si daca nimeni nu facea asta din proprie initiativa invita singur oamenii: „Ia uite ce lanturi am pe mine!” Respectul si uimi­rea oamenilor ii produceau o satisfactie neindoielnica.

A murit fara pocainta, de o moarte trista. Bineinteles, poate ca avea alte merite inaintea lui Dumnezeu – nimeni nu e indrituit sa judece sufletul altcuiva afara de Domnul Atotstiutorul, Caruia ii sunt descoperite toate tainele ini­mii, insa ca atare, nevointa afisata in acest fel, facuta de ochii lumii, si-a pierdut deja, oricat ar fi de grea si chinuitoare, toa­ta maretia morala. Ea nu face mai mult decat scamatoriile unui comediant ambulant, care, spre amuzamentul gloatei, mananca galosi din cauciuc si sticla pisata: in ambele cazuri, oamenii nazuiesc sa starneasca, prin diferite mijloace, uimi­rea gloatei si sa o faca sa vorbeasca despre ei.

Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Mt. 6, 2), zice Domnul.

Slujirea adusa Domnului trebuie sa fie de o curatie ireprosabila. Curata trebuie sa fie si motivatia ei. Motivatia curata este iubirea de Dumnezeu, si nici un amestec din afara, mai ales daca in el se afla murdaria egoismului si trufiei, nu poate fi ingaduit aici. Din iubire de Dumnezeu si pentru a doban­di bunavointa Lui s-au ostenit sfintii nevoitori. Insa atunci cand omul, slujind lui Dumnezeu, nazuieste sa obtina pe aceasta cale folos lumesc sau slava lumeasca, valoarea slujirii lui ori se micsoreaza, ori se reduce la zero, in functie de mari­mea amestecului egoist. Rasplata slujirii, care este primita in primul rand sub forma unor noi harisme duhovnicesti sau a cresterii puterii duhovnicesti, poate fi atinsa. De aceea, trebuie neaparat sa urmarim cu multa bagare de seama si cu strictete ca nimic sa nu se faca in viata noastra duhovniceas­ca din imbolduri straine si ca viermisorul slavei desarte, care se pricepe foarte bine sa se ascunda sub pretexte si sofisme ce par frumoase, sa nu se furiseze in suflet – altfel, va fi usor pentru el sa creasca, prefacandu-se intr-un sarpe care va suge toate puterile noastre duhovnicesti.

Iata de ce Sfintii Parinti se fereau atat de mult pana si de o privire curioasa intamplatoare, inconjurandu-si nevointa cu o taina adanca!

Intr-una dintre manastirile rasaritene cu viata aspra, la Panero, la Cuviosul Iosif, mare postitor si nevoitor, a venit odata un presbiter, numit Evagrie, cu niste insotitori. In vechime, manastirile vestite pentru vietuirea lor erau vizita­te adeseori de pelerini evlaviosi, care cautau la incercatii stareti-calugari invatatura si indrumare. Acelasi scop il avea si Evagrie, care incepuse si el sa se indeletniceasca cu nevoin­ta si ajunsese la o anumita sporire. El voia sa vada cu ochii sai adevarata viata calugareasca, pe care sa o ia ca model. De aceea si venise la Sfantul Iosif, a carui manastire era faimoasa pentru strictetea vietuirii sale.

Calatorii au fost primiti cu multa bunavointa – dar cat de mare a fost dezamagirea lui Evagrie atunci cand in vietu­irea de acolo nu a vazut nici urma de nevointa aspra, nimic aparte, care sa indreptateasca reputatia manastirii! Slujbele nu erau lungi, rucodeliile si ascultarile pareau usoare, iar tra­peza la care fusese poftit Evagrie impreuna cu insotitorii sai si pe care o impartea cu el Cuviosul Iosif nu parea sa aiba vreo legatura cu postirea aspra. Masa era simpla, dar felu­rita si hranitoare. S-au servit legume, fructe – tot ce era in manastire, pana si vin.

Unul dintre insotitorii lui Evagrie n-a mai rabdat.

– Presbiterul nostru, a zis, mananca numai paine cu sare!

Ca si cum n-ar fi auzit acea observatie acuzatoare, Cuvio­sul Iosif a continuat trapeza linistit.

Evagrie a plecat din manastire cu inima grea, parandu-i rau de osteneala si de timpul pierdut. I se parea ca n-a cas­tigat nimic pentru suflet, si se grabea spre alte manastiri. Pe drum l-a apucat insa o ceata groasa de dimineata. In pustia de nisip, unde totul este atat de neted si monoton, e, indeob­ste, foarte greu sa iti dai seama incotro mergi. In ceata, lucrul acesta s-a dovedit a fi cu neputinta. Calatorii s-au ratacit. Au fost nevoiti sa se intoarca la manastirea Cuviosului Iosif.

Apropiindu-se de zidurile manastiresti, au auzit cantare. Dupa cat se vede, se desfasura slujba. Au fost uimiti: inainte, la asemenea ora nu se facea slujba in manastire.

Evagrie si insotitorii sai au hotarat sa astepte la poarta, ca sa nu strice prin aparitia lor rugaciunile calugarilor. Au asteptat foarte multa vreme – cateva ceasuri.

– Ce i-o fi apucat? – s-a gandit Evagrie. – inainte n-am vazut aici nimic asemanator…

Pierzandu-si rabdarea, a batut la poarta. Li s-a dat dru­mul inauntru, si au fost petrecuti indata la trapeza de obste, unde a venit in scurta vreme si obstea manastirii, care sfar­sise slujba.

A venit si Cuviosul Iosif, care a binecuvantat masa si i-a poftit pe calatorii osteniti sa se impartaseasca de pranzul fra­tilor, insa ce pranz! O bucatica de paine si o mana de finice (curmale) uscate. Nici pomenire de vin! In locul lui – apa sarata, luata, bineinteles, din vreo balta de langa mare. Eva­grie nu isi putea ascunde mirarea.

Cuviosul Iosif l-a privit cu un zambet bun, linistit.

– Te miri, frate? – a zis el. Sa stii ca aceasta este vietuirea noastra obisnuita, iar ceea ce ai vazut tu inainte a fost lucrul dragostei: asa primim noi oaspetii. De obicei nu descoperim vietuirea noastra adevarata…

Si Evagrie a dat multumita lui Dumnezeu ca nu l-a lasat in ratacirea de la inceput, ci l-a invrednicit sa vada adevarata vietuire si smerenie calugareasca.

Asa stiau Cuviosii Parinti sa isi ascunda viata de nevointa, temandu-se de slava omeneasca.

Insa nu doar aceasta sfanta teama era pricina modestiei si a ascunderii vietuirii lor. Erau si alte pricini launtrice, mai adanci, care cereau aceasta, si in primul rand marea lor iubire de Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu cere singuratate launtrica, instra­inare launtrica de oameni, de lume.

„Vreau sa fiu numai cu Dumnezeu, si de altcineva nu mai am nevoie!”

– aceasta este dorinta iubirii ce creste si sporeste. Ajungand la anumi­te trepte, ea devine geloasa si exclusivista. Oamenii plecau in pustii, in codri, pe insule nelocuite, se ascundeau in munti, in locuri inaccesibile, cu un singur scop: sa fie numai cu Dumnezeu, sa se indulceasca de unirea deplina cu El, netulburati de zarva si de desertaciunea omeneasca. Iubirea sincera nu ingaduie straini in sfera sa intima. In gandul: „Eu si Dum­nezeu suntem uniti de taina” se ascunde un mare farmec al dragostei, si orice om in plus, orice privire indiscreta care a patruns in aceasta taina strica acest farmec si este resim­tit aproape ca o jignire de catre sufletul iubitor. Treptat, pe masura sporirii dragostei, unirea cu Dumnezeu, topirea in El sau, cum zice Cuviosul Isaac Sirul, „odihnirea in El”, devine tot mai deplina si exceptionala, si in aceasta „odihnire” sufle­tul isi afla si rasplata, si fericirea. Nimic altceva nu este de trebuinta. Jucariile de bebelusi ale slavei omenesti, poleiala saracacioasa a luxului lumesc, veneratia gloatei servile – toa­te acestea se duc undeva, departe, si par atat de nimicnice, de meschine, de inutile in acest suvoi captivant, orbitor de stra­lucitor, arzator de extatic, al iubirii dumnezeiesti…

Aceasta inaltare spre Dumnezeu si unire cu El nu inseam­na, totusi, o ruptura deplina cu oamenii, si cu atat mai mult dispret sau vrajmasie fata de ei, de care sunt adeseori invinu­iti pe nedrept nevoitorii crestinismului. Nu! Aici este doar instrainare launtrica de viata lor desarta, lumeasca, de latu­ra lor cea rea, de atasamentele lor pacatoase, de patimile si de viciile lor. Latura cea buna a omului, chipul de nesters al lui Dumnezeu, care este intiparit chiar si in sufletul paca­tos, il atrage si il incanta intotdeauna pe nevoitor, si nu pier­de niciodata iubirea lui plina de uimire si inchinare inaintea desavarsirii dumnezeiesti ce se rasfrange in zidire: pe Dum­nezeu el Il iubeste si in oameni, insa fuge de ei nu numai fiindca sufletul iubitor, pazindu-si taina cu gelozie, sufera din pricina indiscretiei lor, ci si fiindca in legaturile cu ei – cel putin pana in momentul cand nevoitorul s-a intarit defi­nitiv in iubirea dumnezeiasca si a dobandit o statornicie de stanca – se ascunde pentru el marea primejdie a tentatiei. Chipurile uitate ale trecutului, momelile respinse ale vietii lumesti, vechile atasamente pot invia usor cu puterea de mai inainte si, chiar daca nu vor avea puterea sa-l rupa de Dum­nezeu si sa-l intoarca la cele dinainte, tot tulbura in mod ine­vitabil sufletul, il lipsesc de tihna, incetoseaza in mintea lui gandul la Dumnezeu, strica deplinatatea unirii cu El, slabesc nazuinta spre El si totodata puterile duhovnicesti ale nevoi­torului. Pentru omul care s-a lepadat de lume, amintirile tre­cutului sunt totdeauna ca niste lanturi grele ce-l impiedica in nazuinta lui spre desavarsire, si cu cat sunt mai mari dra­gostea si gingasia legate de ele, cu atat sunt mai grele lantu­rile. Asa se explica indaratnicia cu care pustnicii si zavoratii refuzau adeseori sa-i vada chiar si pe oamenii cei mai apropiati. Insa atunci cand nevoitorul s-a intarit deja in iubirea de Dumnezeu si lumea si-a pierdut pentru el orice farmec, ca o zdreanta netrebnica, si nu mai tulbura sufletul cu tentatiile, adeseori se intampla ca el, supunandu-se voii lui Dumnezeu, sa se intoarca la oameni aducandu-le experienta sa duhovni­ceasca, iubirea sa si puterile sale harice, educate de singurata­te. El vede atunci in sufletul omului numai partea lui buna, Il vede pe Dumnezeu, pe Care Il iubeste nemarginit, iar viciile si patimile nu mai au putere sa starneasca in el alt ecou in afa­ra dezgustului fata de ele si a adancii mile fata de omul molipsit de ele si suferind de ele. Pentru el, in legaturile cu oamenii nu mai este asemenea primejdie a tentatiei ca inainte.

Chiar si in conditiile acestea, viata launtrica a nevoito­rului ramane insa ascunsa de oameni. Ea este ascunsa intot­deauna. Oamenilor li se descopera numai intelepciunea experientei duhovnicesti, nu si trairile tainice ale sufletului. Usa acestei camari este zavorata intotdeauna, asa cum cere Domnul.

Din aceasta perspectiva este deosebit de interesanta nevointa nebuniei pentru Hristos, cand nevoitori de cea mai mare sfintenie, aflandu-se in legatura permanenta cu oame­nii, isi ascund cu atata iscusinta curatia si sfintenia sufleteas­ca sub masca ciudateniei si a iesirilor bizare, incat gloata ade­seori ii ia drept nebuni si ii acopera cu dispret si cu batjocuri, nepricepandu-se sa intrevada in aceasta grosolanie si ciuda­tenie aurul inaltimii duhovnicesti si al nevointei.

In Orient, intr-una dintre manastirile tabenisiote, tra­ia candva o femeie al carei nume nici macar nu era stiut de maicile manastirii. Intotdeauna murdara, zdrentaroasa, cu parul nepieptanat, batucit ca pasla, era mereu tinta jigniri­lor si batjocurilor. Adeseori parea beata. Adeseori o vedeau zacand in santurile murdare de scurgere sau in umblatori, sforaind cufundata in somn. Mergea clatinandu-se si poticnindu-se, mormaind vorbe dezlanate. Maicile au vrut nu o data s-o alunge din manastire, si doar din mila egumenei ramanea acolo – insa intr-o noapte o calugarita curioasa a tras cu ochiul atunci cand „nebuna” s-a ascuns, dupa obiceiul sau, in umblatoare, si a ramas uimita: in locul dezma­tatei murdare, bete, inaintea ei se afla o sfanta in minuna­ta maretie a rugaciunii inspirate. Nebuna pentru Hristos se ruga in genunchi. Fata ei palida si slaba stralucea de fericire si de extaz, si din ea izvora o lumina nepamanteasca, ce arun­ca stralucire peste toate cate erau in jur. Dimineata, calugari­ta le-a povestit maicilor ce vazuse noaptea. S-au aruncat s-o caute pe nevoitoare ca sa-si ceara iertare pentru jigniri, insa n-au gasit-o. Disparuse. Ea nu putea si nu voia sa mai rama­na acolo unde nevointa ei se descoperise si unde o asteptau slava si cinstiri.

Cu asemenea pret infricosator cumpara nebunii pentru Hristos taina vietii lor. Chiar si in fata celor pe care vor sa-i ajute ei isi camufleaza bunele intentii ca sa evite astfel recu­nostinta. Sfantul Andrei, nebun pentru Hristos din Bizant, obisnuia sa imparta saracilor tot ce primea de la cei care il cinsteau, insa facea asta intr-un fel foarte aparte. Cand intalnea un sarac deosebit de nevoias, caruia voia sa-i dea banii sai, incepea sa se certe cu el. Cearta se intetea si parea ca se va incheia cu o bataie. Intr-o pornire de paruta manie, Andrei insfaca deodata din buzunar o mana de monede de arama, de aur, de argint, si le arunca cu putere in „potrivnicul” sau, dupa care ii intorcea spatele ca si cum ar fi fost furios la cul­me si fugea fara sa mai priveasca inapoi, nedorind sa mai aiba de-a face cu el. Aceasta era milostenia lui.

Pazirea tainei vietii launtrice are si o insemnatate educa­tiva. Pe aceasta cale, simtamantul religios al omului si iubirea lui de Dumnezeu devin mai concentrate si mai fierbinti. Cuptorul deschis nu tine caldura, sau, cum zicea Cuvioasa Singlitichia,

„daca in baie se deschid adeseori usile, in scurta vreme iese tot aburul”.

Si sufletul care e prea deschis privirilor straine isi pierde concentrarea in scurta vreme; simtamantul accesibil multora se destrama cu usurinta, puterea duhovni­ceasca se risipeste si piere fara folos. Fizicienii cunosc aceasta lege: aburul are presiune si forta doar intr-o incapere inchi­sa ermetic.

Vorbind de taina vietii duhovnicesti, trebuie sa adaugam doua observatii despre hotarele ascunzimii de care are trebu­inta neaparata nevoitorul.

In primul rand, trebuie sa tinem minte intotdeauna ca ascunderea vietii launtrice are ca scop folosul sufletului, ferindu-l de iubirea de slava, de slava desarta, de amestecu­rile straine in simtamantul iubirii de Dumnezeu, de imprastierea puterii duhovnicesti si asa mai departe. Prin urmare, acolo unde primejdiile acestea nu exista nu este nevoie de ascunzime. Asadar, se intelege de la sine ca fata de, sa zicem, indrumatorul duhovnicesc nici nu poate fi vorba de ascun­zime. Aici ea nu numai ca n-are nici o indreptatire, ci e de-a dreptul vatamatoare. Un indrumator duhovnicesc incercat este indispensabil la inceput, caci fara ca cineva incercat sa te sfatuiasca si sa evalueze obiectiv fenomenele vietii tale duhovnicesti este usor sa o apuci pe o cale mincinoasa si sa cazi in inselare. Se intelege ca sufletul nevoitorului incepa­tor trebuie sa fie deschis cu totul inaintea indrumatorului, cu atat mai mult cu cat de obicei diavolul starneste dinadins neincredere fata de duhovnic sau staret, cerandu-ne sa zavoram in fata lui tainitele inimii noastre, temandu-se ca privi­rea incercata a indrumatorului va baga de seama cu usurinta cursele prin care el se pregateste sa-l incurce pe incepator.

In al doilea rand, teama de a descoperi taina vietuirii sale nu trebuie sa-l opreasca pe om de la facerea de bine. De pil­da, sunt oameni care uneori nu vor sa faca milostenie in fata altora si-l lasa pe sarac fara ajutor sub pretextul ca vor sa evi­te slava si lauda omeneasca. Bineinteles ca procedeaza gresit. Este important sa nu te gandesti la slava si sa n-o cauti, dar daca ai parte de ea fara sa vrei Domnul nu te va osandi pen­tru asta. Chiar si in cazul cand in inima ta chiar exista viermisorul slavei desarte si facand binele nu ti-ar parea rau sa atragi atentia oamenilor si sa castigi aprobarea lor, tot este preferabil sa nu renunti la fapta buna.

La un oarecare staret pustnic a venit un calugar tanar.

– Avo, a zis el, cand fac bine imi spune gandul ca bine fac, si asta ma tulbura. Ma tem ca va spori in mine duhul trufiei.

– Fiule, i-a raspuns staretul, erau odata doi lucratori de pamant, care nu aveau pentru semanat decat grau prost, amestecat cu tot felul de gunoaie si cu seminte de buruieni. Unul dintre ei n-a vrut deloc sa semene, nevrand sa se oste­neasca pentru un seceris slab ca cel care trebuia sa iasa dintr-o samanta ca aceea. Celalalt a semanat si a secerat ceva grau – de soi prost si napadit de buruieni, dar grau. A fost un an de foamete; desi cu greu, a scos-o la capat, pe cand cela­lalt s-a trezit ca n-are pe unde scoate camasa. Care dintre ei a facut mai bine?

– Cel ce a semanat! a zis calugarul tanar.

– Si noi, deci, a incheiat staretul, sa semanam graul fap­telor celor bune, chiar daca in el e amestecat gunoiul pornirilor celor rele!

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

Legaturi: