Staretul Melhisedec de la Lupsa in “Familia ortodoxa” despre FOCUL RAVNEI, ORBIREA FORMALISMULUI SI LUMINA ASUMARII DE SINE. “Prin pacat, duhurile rautatii te talharesc, se hranesc din energia vietii tale”

22-05-2012 Sublinieri

Din: “Familia ortodoxa“, nr. 5 (40)/ 2012:

Biserica este Imparatia lui Dumnezeu pe pamant intre deja si nu inca” (I)

– de vorba cu Parintele Melhisedec, Staretul Manastirii Lupsa, despre formalism si viata duhovniceasca

Parintele Melhisedec este unul dintre duhovnicii odrasliti din linia duhovniceasca a Cuviosului Siluan Athonitul si a fericitului Arhimandrit Sofronie (Saharov). Face parte din noua generatie care a innoit dupa 1990 viata monahala din Romania, fiind numit in 1998 Staret al stravechii vetre calugaresti din Lupsa. A primit dupa indelungi staruinte sa acorde un cuvant de obste pentru cititorii revistei, spunand ca prefera lucrarea convorbirilor personale, purtate fata catre fata, dupa chipul ipostatic al Sfintei Treimi.

Parinte, ma gandeam sa discutam putin des­pre problema asta, care apare la unii din noi: ni se pare ca suntem in Biserica, ca ne facem datoria, ca facem ce tine de noi — si ne complacem cumva in lucrul asta. Adica imi zic, in sine: „Ma duc la slujba, cant, ma spovedesc, ba chiar ma impar­tasesc — si gata, mi-am facut «datoria»”. Cum sa depasim pragul asta, al autosuficientei?

– Sunt doua lucruri care-mi vin acum sa ti le spun. Primul, ca zici ca „ni se pare ca suntem in Biserica”. Nu, nu e vorba ca „ni se pare“, e o realitate ca suntem in Biserica — numai ca Biserica, fiind Trup al lui Hristos, e o Taina in lume. Si al doilea lucru este o definire a Bisericii. Cineva spunea ca Biserica e Imparatia lui Dumnezeu in­tre deja si nu inca. Mi-a placut foarte mult de­finirea asta, pentru ca, inca din lumea aceasta, Biserica ne arvuneste deja o viata viitoare, ne arvuneste o viata si o tra­ire cu Hristos si in Hristos, dar nu inca e Imparatia lui Dumnezeu in deplinatatea ei, asa cum va fi la sfarsitul veacurilor.

Aceasta definitie surprinde foarte bine mantuirea ca aspect dinamiclucru care, cat traim pe pamant, noi il avem ca devenire. Si, in devenirea noastra, constiinta se dezvolta, creste – pana cand, cum zice Apostolul Pavel, vom fi asemenea fiilor lui Dumnezeu, asemanatori cu Hristos (cf Rom. 8, 29)

Daca omul are intelesul acesta duhovni­cesc al devenirii lui, ca traire in Imparatia lui Dumnezeu pe pamant intre deja si nu inca – el nu se plafoneaza. Fiecare zi e o noua zi si nu apare nici o plictiseala, nici o plafonare in sensul ca „Gata, am invatat sapte lucruri pe care stiu sa le fac — rugaciune de dimineata si de seara, sa merg la biserica, sa ma spovedesc, sa fiu bun, sa incerc sa fiu in pace cu toti, sa ma imparta­sesc...” Este o morala buna in a face lucrurile acestea – nimic de spus si nimic de prihana! — numai ca, daca omul ramane la nivelul asta mo­ral (si, in general, lucrarea patimilor plafoneaza lucrarea mantuirii), atunci omul risca. Risca sa se trezeasca ca si fecioarele nebune (Mat. cap 25), care erau fecioare, care asteptau Mirele, care pe toate le aveau, mai putin untdelemn! Untdelemnul e harul Duhului Sfant, harul care trebuie sa se inmulteasca, sa traiasca in vasul de lut al candelei inimii mele. Daca candela e goala, fitilul se arde imediat si nu poate sa pas­treze focul. Asta-i un criteriu prin care noi ne putem judeca oricand, si asta e lucrarea pe care ne invata Biserica s-o facem: ca noi sa ne jude­cam pe noi insine.

„Foc am venit sa arunc pe pamant…”

Uite, iti da Dumnezeu un dar — ravna, de pilda, asa cum zice Hristos in Evanghelie, Foc am venit sa arunc pe pamant, si cat as vrea sa fie acum aprins (Lc. 12, 49). Ravna este un dar, un foc care se aprindedar nu sta, pentru ca fitilul se arde prea repede, n-are untdelemn – atunci, iute se arde si se stinge! Si asta e o marturie concreta in viata oricaruia dintre noi, dupa cat de mult zaboveste darul, sau focul, sau caldura dragostei pe care Dumnezeu o revarsa — fie la un praznic, sau la un moment oarecare, in diferite con­texte, nu numai la biserica sau numai stand la rugaciune sau numai dand milostenie. In orice context al vietii, Dumnezeu poate sa reverse o inflacarare a dragostei in noi.

Ca daca eu traiesc inflacararea asta in tim­pul Liturghiei, de exemplu, iar dupa ce ies din biserica in cinci minute m-am enervat pe fra­tele meu sau pe copilul meu, si-am pierdut fo­cul din inima — ce spovedeste asta? Spovedeste ca starea duhovniceasca e urmatoarea: candela sufletului e goala, n-are untdelemnul care sa sus­tina flacara, iar festila sufletului se stinge foarte usor. Golirea asta se face prin lucrarea patimi­lor. Parintii spuneau ca atunci cand oala-i pe foc (Avva Orsisie zice lucrul asta), nici soarecul nu vine sa manance din mancarea care fierbe, nici mustele nu se apropie. Asa se intampla cand omul primeste de la Dumnezeu aceasta inflacarare a dragostei in inima lui — ea se sus­tine de lucrarea harului care e deja in inima omului, de prezenta harului pe care si l-a ago­nisit omul prin nevointa, prin imblanzirea firii lui, ca aceasta sa fie mai permisiva lucrarii harului. In momentul in care focul se stinge, atunci mancarea se raceste, iar si soarecii capata indrazneala s-o manance — si pot chiar sa da­rame si sa sparga vasul —, si mustele incep sa se apropiemustele fiind lucrarea patimilor care reincepe in om.

Cand primesti o inflacarare duhovniceasca de la Dumnezeu, atunci patimile parca dis­par: esti bun, esti binevoitor, esti rabdator cu fratele. Ei, cand se stinge flacaruia aia (cateo­data se stinge, cateodata nu se stinge de tot, ci slabeste in intensitate), atunci incep si pa­timile sa lucreze. Patimile bruiaza si cauta sa stinga cumva inflacararea inimii pe care ne-o da Dumnezeu. Si mandria. Mandria in genere blocheaza, plafoneaza — si omul se multumeste cu lucruri mici. Daca persista in starea asta, omul traieste in formalism — adica pana si acele lucruri mici isi pierd continutul si raman doar formele. Si-atunci, omul se crede bun ca merge la biserica, si cand colo devine pestera de talhari — ca, in loc sa fie lucrarea harului si a in­flacararii dumnezeiesti cea care se inmulteste in el, incepe sa fie rautacios, sa fie invidios, si toate patimile incet-incet ii asalteaza inima.

De-asta zic ca daca noi, la inceput, pri­mim prin credinta marturia pe care ne-o dau Parintii nostri — ca Biserica este Imparatia lui Dumnezeu intre deja si nu inca, ca viata noastra este o devenire in care noi crestem, iar cresterea noastra este pana la asemanarea cu Hristos, la masura fiilor lui Dumnezeu — atunci omul nu se poate opri pe cale. Parintele Sofronie spunea ca pocainta nu se incheie in lumea aceasta, nu se poate incheia in lumea aceasta. Si tot omul care incepe sa aiba o experienta mai adanca a cunoasterii tainelor duhovnicesti, isi da seama ca lucrurile sunt mult mai ample, mult mai profunde, mult mai subtile. Si nu lasa mersul pe „cale” ca sa se opreasca si sa se incante de un “peisaj” care-i trecator...

Cand omul traieste in pacat, se consuma o energie

Ati pomenit despre primejdia formalismului in viata duhovniceasca… Dar ce anume este for­malismul, cum il recunoastem in viata noastra si cum il putem birui?

Toata minciuna — fie ca se cheama forma­lism, fie ca se cheama mandrie — intr-un fel sau altul, toata minciuna nu se biruie decat prin adevar. Zice Hristos ca „adevarul ne va face slobozi” (Io 8:32). Cand omul traieste in lumina adevarului lui Hristos, mintea se lumineaza si nu se mai lasa asa usor prostita de „ingerii de lumina — caci zice Sfantul Apostol Pavel ca si satana poate sa se arate in chip de inger de lumina (2 Cor 11:14). Mintea nu se mai lasa pacalita de fantasmele astea pe care le creeaza duhurile ra­utatii, cum ca ar fi lucruri de ravnit cele pe care ele le-ar oferi. Realitatea e ca nu au consistenta, nu au puterea de a umple fiinta omului. Pentru ca duhurile rele, desprinse fiind de Izvorul vie­tii, de Izvorul fiintarii, de Cel Ce Este, n-au ce sa-ti ofere. Din contra, ele te talharesc, se hra­nesc din energia vietii tale.

Cand omul traieste in pacat, se consuma o energie, si acel consum de energie e furat de catre duhurile rautatii. Si sufletul se simte epui­zat si golit tot mai tare, iar duhurile paraziteaza bietul suflet omenesc — ma refer la cele care sunt pe pamant si ispitesc oamenii. Deci orice fel de minciuna e biruita de adevarul dumnezeiesc, care este un adevar launtric firii omenesti din momentul intruparii lui Hristos, pe cand formalismul pastreaza doar o forma exterioara, fara continut — si vedem la Hristos cum a cautat sa ii indrepte pe cei formalisti.

Hristos i-a mustrat pe carturari si pe fari­sei, si le-a spus cuvinte aspre — mai ales acolo, in capitolul 23 din Evanghelia de la Matei. El le-a pus lumina adevarului in fata. Dar fariseii si carturarii n-au vrut sa traiasca in lumina si au ales intunericul, pentru ca faptele lor erau rele (cf. Io.3:19)

N-au vrut, sau n-au putut sa duca adevarul?…

– In Evanghelia de la Ioan scrie pe linia asta, ca nu au vrut, ci „au urat si pe Mine si pe Tatal Meu (Io I5:24). Si eu de multe ori am fost ispitit de intelegerea asta, cumva „compatimitoare”, ca saracii farisei n-au putut, n-au vazut, nu si-au dat seama prea bine cine-i Hristos, fiindca Hristos a fost asa de smerit… Dar nu-i asa! Nu-i deloc asa. In Evanghelia de la Ioan de mai multe ori se subliniaza lucrul asta, cand Hristos le spune in fata, la cererea lor: „Pana cand ne tot scoti sufletul? De esti tu Hristos, spune noua pe fata” (Io10:24). Si tot acolo, in Evanghelia de la Ioan, se spune foarte limpede ca „iudeii cautau sa-L omoare, nu numai pentru ca dez­lega sambata, ci si pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau, facandu-Se pe Sine deopotriva cu Dumnezeu” (Io 5:18). Deci ura lor era foarte explicita: ei stiau foarte bine si au inteles foarte bine ce le-a spus Hristos. Chiar in Evanghelie gasim pilda lucratorilor necredinciosi (Mat-21:33-39); si Hristos, dupa ce rosteste pilda, adauga: „De aceea va spun ca imparatia lui Dumnezeu se va lua de la voi si se va da neamului care va face roadele ei” (Mat 21:43); si ei zic imediat: „Sa nu fie lucrul asta!” (cf. Lc. 20:16) – ceea ce inseamna ca stiau foarte bine ca despre ei vorbea Hristos. De asta cred ca nu e vorba de neputinta acolo.

Ci de alegere.

– Da, e o alegere foarte clara a fariseilor si a carturarilor. Tot in Evanghelia de la Ioan zice Hristos: „Cum puteti voi crede, slava unul de la altul luand, si slava cea de la unul Dumnezeu nu cautati?” (Io 5:44). Ei au iubit in­tunericul mai mult decat Lumina. Caci fap­tele lor erau rele (Io. 3:19).

Si atunci, momentul adevarului, momentul luminarii omului prin marturisirea Adevarului-Hristos, e in primul rand unul de smerenie, cand vezi ca lucrurile nu sunt chiar asa cum le-ai crezut tu, ca ele nu stau chiar asa bine cum ti s-au parut tie — atunci traiesti un moment de durere, de smerire. Dar daca omul accepta in inima lui aceasta stare, de fapt primeste Lumina care o va­deste. Lumina asta ii da putere sa iasa din matrita mincinoasa a unor prejudecati si sa fie slobod de formele inchipuirilor, ca Dumnezeu sa poata lucra, incet-incet, in devenirea lui.

Numai asa se poate tamadui omul de for­malism, sau de orice de-rutare. Daca ruta noas­tra, traseul nostru duhovnicesc este devenirea noastra pentru vesnicie, atunci orice pauza ce poate sa ne para cap de linie e o derutare si are ceva mincinos in ea — prin care, dupa cum spu­neam, duhurile cazute pot sa lucreze. Numai prin Lumina Adevarului-Hristos se vindeca omul, asa cum a marturisit Insusi despre Sine: „Eu sunt calea, adevarul si viata” (Io. 14:6). Calea se vadeste ca nu e asa scurta si nici usoara — nu fac doi pasi si gata, am ajuns la destinatie…

Pronia lui Dumnezeu poate lucra printr-o criza

In ce masura falimentul pe care il aduce formalismul in viata duhovniceasca se leaga de neasumare?

La formalism vedem ca sunt doua etape. Omul poate sa ajunga la un formalism, la o mul­tumire de sine si sa nu-si dea seama de starea sa, fara sa aiba inca inclinarea pe care au avut-o fari­seii. Adica sa nu aiba inca „formatarea” hotarata de a ramane asa cum i se pare lui ca ar fi bine. Si atunci pronia lui Dumnezeu lucreaza printr-o criza, printr-un context exterior omului, cand acesta e pus intr-o situatie in care isi da seama: „Mai, lucrurile nu stau chiar asa! Nu am ruga­ciunea pe care credeam ca o am, nu este atat de puternica… nu am dragostea pe care credeam ca o am…“. Atunci Dumnezeu lucreaza printr-o forma de luminare indirecta.

Aici, in etapa aceasta, omul incepe sa vada ca lucrurile nu stau chiar asa cum a crezut el, si are libertatea fie sa-si asume dureros ca nu este dupa gandul lui Dumnezeu – si asta sa-i devina lucrare a pocaintei in el, fie sa decada mai tare, prin neasumare, pana la a i se in­tuneca mintea si sa aleaga precum fariseii, de bunavoie, raul…

Se decanteaza atunci, se pune in evidenta, ce are in el…

– Da, se contureaza tot mai mult. Si atunci atitudinea fariseilor si-a carturarilor, fiind o atitudine triumfalista, vadeste ca ei n-au vrut sa-si asume adevarul pe care Hristos l-a ara­tat cand a zis: Fariseule orb!… Morminte varuite… pline de toata necuratia! (cf. Mat. cap. 23). N-au vrut sa-si asume acea realitate si au intervenit cu mijloace exterioare pentru a-si sustine forma pe care o credeau desavarsita, pana acolo ca au ales a-L ucide pe Hristos — pana la a inchide gura Celui care cauta sa le trezeasca constiinta.

Dar intr-un inceput al ratacirii, al cade­rii in formalism, omul nu-si da seama. Zice Sfantul Siluan ca unii oameni rostesc ru­gaciuni, citesc de pe carti, dar nu simt mari prefaceri in inima lor insa cel care se roaga in inima lui simte multe prefaceri, pentru ca inima omului nu e incremenita intr-o stare si aia traieste vesnic. Ea e foarte schimbatoare, e ca apa, cum zice Prorocul David, ca „au intrat ape pana la sufletul meu” (Ps. 68:1), foarte usor trece de la o stare la alta – inima omului de rand, a omului obisnuit (nu ma refer la inima cultivata ascetic, care a inceput sa fie cura­tita de pacate). Cand omul se roaga din toata inima, zice Sfantul Siluan, simte multe prefaceri in el. Poate sa simta cateodata rugaciune, prin ingaduinta lui Dumnezeu, cu revarsare puternica, ca un fluviu, ca un rau de munte cu ape repezi sau ca un paraias, sau poate fi ca o mare intinsa — sunt tot felul de trairi pe care inima le poate cuprinde.

Si atunci, omul care se roaga si zice multe, foarte multe, poate fi usor ispitit sa cada intr-un formalism. Dar uneori Dumnezeu asa lucreaza, ca iti aduce contexte, conjuncturi, in care, daca vrei si esti sincer in cautarea ta, iti dai seama ca nu e chiar asa cum crezi tu, ca la Dumnezeu nu merge sa zici un „Tatal nostru” dimineata si un „Doamne multam!” ca sa zici ca ti-ai facut rugaciunea si asta e! Daca constiinta ta traieste deocamdata la nivelul asta, nu inseamna ca asta e tot ce poti trai cu Dumnezeu. E doar un inceput de drum. Nimeni insa nu ramane la bastonase si la cerculete si la linii inclinate, pe care le invata copilul in clasa intai, ci toti cauta sa invete sa scrie si sa citeasca, si sa ajunga la lucrurile pe care si le-au propus. Asa si in viata duhovniceasca: daca esti om mare, cati ani oi avea, si tu zici tot „Inger-ingerelul meu”, apai aia nu e lucrare duhovniceasca…

E o problema…

– E o problema a omului intarziat, o pro­blema de percepere eronata. In viata asta bi­ologica, daca ajungi la 20 de ani si te joci tot cu papusi sau cu caluti, societatea te catalogheaza ca infantil. Asa poate fi si un fel de infantilism duhovnicesc, in care tu sa fii adult si sa te rogi; „Eu sunt mic, tu fa-ma mare!“. Si, apropo de treaba asta, de multe ori oamenii se plang ba de una, ba de alta, iar eu le zic:

„Vezi, daca n-ai spus «ingerelul» cand a trebuit si cum a trebuit… «Eu sunt mic, tu fa-ma mare» s-a implinit. Dar «Eu sunt slab, tu fa-ma tare» n-ai zis-o cu prea multa convingere…”.

Inima trebuit sa fie capabila de tot mai multe trairi ale fiilor lui Dumnezeu

Intelegerea noastra trebuie sa creasca tot mai mult, sa inteleaga mintea noastra tot mai mult tainele Imparatiei lui Dumnezeu, sa inte­leaga ca Biserica este Imparatia lui Dumnezeu pe pamant intre deja si nu inca; inima trebuie sa fie capabila sa aiba tot mai multe trairi nobile, ale fiilor lui Dumnezeu, trairi duhovnicesti, cum zice Apostolul Pavel:

Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea (Gal 5:22-23).

Omul tot mai mult trebuie sa creasca in astea, si pronia lui Dumnezeu asa face, ca va­sul firii noastre omenesti sa se tot mareasca. Numai moartea singura pecetluieste masura devenirii noastre. Sfantul Siluan spunea ca unu-i imparat pe pamant, altu-i patriarh, altu-i invatator, altu-i simplu muritor, dar nu asta e important; important este cat Il iubeste omul pe Dumnezeu, caci slava in Imparatia lui Dumnezeu nu va fi a imparatului fiindca a fost imparat pe pamant, ci fiindca a agonisit dragostea dumnezeiasca in inima lui; la fel si a patriarhului, si a dascalului, si a oricarui suflet de pe fata pamantului…

Asadar, singura moartea e cea care pecetlu­ieste vasul ipostatic al omului – in care persoana se intregeste si se inchide ca un cerc, si ce cu­prinde in ea e continutul ei pentru vesnicie, ca masura a slavei si a maretiei lui Dumnezeu…

(va urma)

a consemnat Radu Hagiu

Legaturi:

***


Categorii

Ce este pacatul?, Despre inselare, Mandria, trufia, Parintele Melhisedec de la Lupsa, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “Staretul Melhisedec de la Lupsa in “Familia ortodoxa” despre FOCUL RAVNEI, ORBIREA FORMALISMULUI SI LUMINA ASUMARII DE SINE. “Prin pacat, duhurile rautatii te talharesc, se hranesc din energia vietii tale”

  1. “lucrarea patimilor plafoneaza lucrarea mantuirii”, nu am inteles ce a vrut sa spuna!

  2. Multumesc, foarte folositor cuvintul acesta …
    Doamne, ajuta!

  3. @ Denisa:

    Simplu, din cauza lucrarii patimilor (daca nu luptam cu ele) nu putem creste duhovniceste. Ne blocam undeva sau, si mai sigur, dam inapoi.

  4. Foarte folositor.

  5. Multumim , patrunzator si util cuvant in lupta cu formalismul !
    Doamne ajuta !

  6. “Prin PACAT, duhurile rautatii te talharesc, se hranesc din energia vietii tale” …

    Adica ITI FURA “puterea” vietii sufletului tau…a duhului tau launtric…sugandu-ti vlaga “spirituala” ca si niste vampiri si talhari energetici nevazuti…!

    Ce mare ADEVAR…si AXIOMA a vietii duhovnicesti…pe care atat de putini pamanteni il stiu si inteleg…

    Multumim frate admin pentru aceste CUVINTE TARI din acest articol…
    Harul ii tradeaza pe unii crestini lucratori, spune Parintele Paisie Aghioritul…!

    Iar ADEVARUL de care am amintit mai sus…il “tradeaza” pe cel care l-a spus (staretul Melchisedec)…ca fiind un bun si priceput “luptator” al razboiului nevazut…

    Cu riscul de a nu agreea urmatoarele cuvinte…tocmai urmaream pe youtube un “clip” video…care mie imi place…despre o “tema” razboinica…spirituala…si nu pot sa ma abtin sa nu postez linkul acestui clip…

    http://www.youtube.com/watch?v=dJ-QLl5qjLg&feature=related

    Sa ma ierte cei care poate nu agreaza o astfel de muzica…

    Doamne Ajuta! Hristos a INVIAT!

  7. Ce am invatat de la Sfantul Ioan Scararul este ca in lupta duhovniceasca nu exista stagnare. Daca ai impresia ca stai pe loc, ca nu inaintezi, atunci de fapt ai facut pasi inapoi.

    Mandria si patimile celelalte, uracioasele pamantului, pe care le-am copt la sanul nostru, inca din pantecele mamei, ne aduc in aceasta pacaleala, amagire, cum ca, daca stim atatea si am experimentat niscaiva trairi, gata suntem mai mari decat altii, sunt mai alesi, mai osebiti, mai cu mot. Sigur, lucrurile nu sunt asa de clare precum le-am spus, la noi cei ce suntem in proces de induhovnicire (ca sa zic asa..), lucrurile acestea sunt foarte bine camuflate ca de multe ori nici noi nu indraznim sa dam patura la o parte, banuind ce se ascunde sub. Daca am fi de o sinceritate bruta, ne-am uita in oglinda si am vedea cum mai ales mandria sta cuibarita in sanul nostru la fiecare miscare a gandului. Insa greu, greu, greu de tot se scapa si renunta la ea. Caci nu?, esti dastept, esti frumos, esti la vorba duios si altele asemenea…. cum sa zici ca nu esti? Aici sade lipsa smereniei, aici sade nelepadarea de sine, aici sade dragostea de sine si de lumea aceasta…

    Crestinul adevarat este un anonim… nu-l vezi, nu sare in evidenta, ci il gasesti in cel mai umbros colt al bisericii, la Sfanta Liturghie, plangandu-si pacatele…

  8. Exceptional material! Multumesc si eu!

  9. Sunt multe de spus pe marginea acestui subiect…cred ca toti – cei care frecventam Biserica prin post, participare la slujbe, etc – vedem, auzim, simtim… alunecarile fratilor/surorilor noastre ‘de-a dreapta’ prin ravna nebuna:
    – afisarea exterioara – adesea din fariseism, nu din prea-plinul inimii – prin baterea de matanii (mari) in Biserica si bombanitul marunt din buze a ceea ce spune strana si a ceea ce spune preotul;

    – cantarea in Biserica chiar daca exista Cor DAR neavand ‘voce’ si ridicarea ei mai sus decat a celorlalticeilalti (pricina de slava desarta), ridicarea mainilor (la femei, in special) – lucru neadmis – de invocare a venirii Duhului Sfant, sarutarea Icoanelor prin deranjarea celor multi, etc…

    – nelinistirea si neiesirea afara a parintilor a caror copii fac galagie sau sunt tulburati peste masura;

    Acestea toate, alaturi de nepregatirea interioara fac din Biserica iarmaroc si pricina de sminteala pentru cei incepatori sau cei care vor sa se converteasca!

    Ceea ce am inteles din articol prin sintetizare ma duce gandul la vorba Pr.Arsenie Papacioc care spunea ca este mai degraba pentru o ‘stare de prezenta continua’ in fata a Cuiva care este atotprezent si in Biserica, si acasa, si pe strada, si la serviciu…nu numai in Casa Sa, nu numai atunci cand pui genunchii la rugaciune in rest…uitand de prezenta Lui!

    Si sunt de acord ca, mai degraba cresti duhovniceste (prin lasarea patimilor, una cate una…) prin constientizarea starii de prezenta continua a Lui Dumnezeu in orice moment al vietii tale decat prin baterea de matanii si rugaciune la ore fixe in Biserica si/sau acasa;

    – se spune ‘in orice loc al stapanirii Tale, binecuvinteaza suflete al meu pre Domnul’ (adica pururea si pretutindenea) iar prin ‘de ma voi cobori la Iad, de fata esti, de ma voi salaslui in pustie, de fata esti’ inseamna ca nu exista loc in care sa ni fie simtita prezenta Sa si activitatea sa proniatoare asupra noastra;

    – prin ‘pururea inaintea mea este Dommul ca sa nu ma clatin’ ori prin ‘aminteste-ti intotdeauna de cele din urma ale tale si in veac nu vei gresii’ arata tocmai starea ta de veghe in a-L nu supara – pornind de la ganduri, vorbe si fapte – pe Tatal nostru cel din Ceruri care, vrea sa dialogheze scurt si tot timpul cu noi;

    -trebuie sa-I aratam ca-L recunoastem in toata vremea si-n tot locul prin infiriparea dialogului interior cu EL;

    -sa-i spunem si ce ne place, si ce ne dorim, si ce ne doare…cine a facut/face asa va simtii prezenta Sa, iar daca il va durea ceva (trupeste sau sufleteste) alinarea durerii si mangaierea sufleteasca va venii!

  10. Din pacate, starea crestinilor din Biserica astazi este ca o arama rasunatoare si chimval rasunator – spoiala de aur curat la suprafata – exact cum s-a spus pentru noi, cei de pe urma ca, ‘avand chipul credintei dar tagaduind puterea ei’;

    Isi face lumea Cruce mare cand trece pe langa o Biserica?
    Isi face…

    Isi fac cruce mare politicienii si toti interlopii la hramuri de Biserici, la Botez, la cununie?
    Isi fac…

    Isi fac cruce cand este bagat un fartat de-al lor in groapa?
    Isi fac…

    Ii fac pomenile?
    Ii fac…

    DAR… nu cred in Inviere, nu cred in Judecata particulara si cea finala, nu cred in existenta ingerilor (rai si buni)DAR cred in puterea banului, in reincarnare si in vrajitoare pentru ca popa te pune la post, la rugaciune, la spovedanie, la milostenie…astia suntem!

  11. Dupa mintea mea este un articol demn de Sfintii Parinti.PACAT CA PARINTELE NU VORBESTE MAI DES PENTU NOI.

  12. Intr-adevar,acest Parinte spune ceea ce sufletul meu este insetat sa auda si sa se foloseasca.M-a “cucerit” de cand l-am ascultat/citit prima oara,cu conferinta de la Drept,despre “Obisnuirea cu Duhul Sfant”.

    Si pentru ca sunt,cumva,in acelasi duh si ating cam aceleasi probleme,as recomanda aici,cartile parintelui arhim.Simeon Kraiopoulos aparute la Ed.Bizantina.Toate!Pe mine m-au zguduit din temelii si mi-au fost de mare,mare ajutor!Concret,practic!(Au “picat” probabil si in momentul in care aveam si cea mai mare nevoie de ajutor…).
    Multumesc celor care trudesc,PT NOI,la acest site,ca tot de aici am aflat de ele.
    Dar mai ales,multumesc Domnului ca nu ne lasa,niciodata!

  13. Pingback: “Curajul sfant la inceput de drum” – Conferinta de la Iasi (2011) a Ierom. Melhisedec Ungureanu: DE CE OAMENII NU SE MAI ROAGA? CARE SUNT ETAPELE VIETII DUHOVNICESTI? DESPRE EXPERIENTA HARULUI (video) -
  14. Pingback: DUMINICA ORTODOXIEI. Predici ale Sfantului Ioan de Kronstadt in prima duminica din Postul Mare. NOI SUNTEM ORTODOCSI IN CARE NU ESTE VICLESUG? -
  15. Pingback: PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Man. Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada” -
  16. Pingback: SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT -
  17. Pingback: CUVIOASA PARASCHEVA, sfanta care ne invata CAND SI CUM TREBUIE SA SLUJIM SI SA NE DARUIM LUI DUMNEZEU. Predici audio ale Ierom. Irineu si Pr. Ciprian Negreanu (Cluj): pilda celor 10 fecioare si INSELAREA AMANARII -
  18. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata” -
  19. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata” -
  20. Pingback: Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU -
  21. Pingback: Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…” -
  22. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului -
  23. Pingback: STRIGATUL SALVATOR | Cuvântul Ortodox
  24. Puteti sa il intalniti la manastirea Lupsa acolo unde alaturi de el, mai sunt multi alti parinti foarte buni la suflet si foarte dornici de a te ajuta, foarte ravnitori si calzi..

  25. “Puteți să îl întâlniți la mănăstirea Lupșa acolo unde alături de el, mai sunt mulți alți părinți foarte buni la suflet și foarte dornici de a te ajuta, foarte râvnitori și calzi..” – și eu dau aceeași mărturie.

    Slavă Sfintei Învierii Tale, Doamne !

  26. Pingback: STRAINUL… CEL MAI DE APROAPE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate