Ce facem când “locul este pustiu şi vremea a trecut…”? Cum folosim MINUNILE pe care le primim zilnic de la Domnul? MILA LUI DUMNEZEU și PÂINEA CARE SE FRÂNGE, SE ÎMPARTE ȘI NI SE DĂ SPRE MÂNCARE. “Hristos este un Dumnezeu sensibil la durerea noastră, sensibil la nevoile noastre, participant la suferinţele noastre”. PREDICI (video, audio text) la Duminica a 8-a dupa Rusalii

24-07-2018 Sublinieri

Predica Parintelui Gheorghe Calciu la Duminica inmultirii painilor – 1999

Hristos suferă în noi

Mântuitorul Hristos, având toate afectele noastre omeneşti, adică toate aceste neputinţe ale trupului – înfometarea, şi frigul, şi setea – a fost sensibil la suferinţa umană, la nevoile noastre. A fost sensibil când cineva era bolnav, şi îl vindeca. De cele mai multe ori Mântuitorul făcea apel la credinţă. Uneori însă, dacă cineva era foarte bolnav, nici nu-l mai întreba dacă el crede că poate fi vindecat, ci îl vindeca cu cuvântul. Îi era milă când cineva era în deznădejde pentru că îi murise copilul, cum fusese văduva din Nain. Îi era milă de cineva care se ruga pentru părinţi sau pentru semenul lui, cum fusese cazul sutaşului. Îi era milă de cei care erau flămânzi şi însetaţi. De altfel şi spune Mântuitorul: Cine va da un pahar cu apă unuia dintre aceştia mai mici ai Mei, Mie îmi va da“.

Într-atât S-a confundat Iisus cu noi, oamenii! Într-atât Şi-a asumat toate slăbiciunile noastre şi toate neputinţele noastre, încât oricine suferă, Hristos suferă cu el! Oricine e bolnav, Hristos este bolnav cu el! Oricine e îndurerat şi plânge, Hristos plânge cu el!

Vreţi să-L vedeţi pe Hristos nevinovat pătimind? Duceţi-vă în spitalele de copii, duceţi-vă în orfelinatele de copii. Hristos suferă în ei. Aceasta e confundarea totală a Mântuitorului cu noi. El îşi asumă toate pătimirile noastre, toate durerile noastre.

Tot ceea ce făcea Iisus era ca să întărească în inima celor care erau de faţă credinţa în Dumnezeu. Se folosea adeseori de minune tocmai pentru slăbiciunea noastră omenească însetată de miracol. Şi noi astăzi suntem însetaţi de miracol, dar miracolul nu substituie credinţa. Credinţa, cum spune Apostolul Pavel, este încredinţarea lucrurilor nevăzute. Această credinţă ne face să vedem – dacă instrumentele sunt duhovniceşti, spirituale – ceea ce cu ochii trupului sau cu raţiunea nu putem vedea. Dumnezeu ni Se descoperă în împrejurări cu totul independente de voinţa şi de calităţile noastre.

S-a milostivit Dumnezeu de cei însetaţi şi flămânzi atunci când Apostolii I-au spus să dea drumul mulţimii să plece, că vine noaptea şi pot să cadă pe drum. Mântuitorul le-a înmulţit pâinea, a binecuvântat, le-a împărţit şi i-a săturat pe toţi. El este un Dumnezeu sensibil la durerea noastră. E un Dumnezeu sensibil la nevoile noastre, participant chiar la suferinţele noastre. Nu priveşte Dumnezeu la cineva cum privim noi la un spectacol, El Se implică în durerile noastre“.

(transcriere extrasa din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

***

Protos. Dosoftei – Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor). Mănăstirea Putna (14 august 2016):

Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare…

… [Acest cuvant] descrie foarte bine starea celor de atunci, dar si starea noastra si, in general, starea omului care-L pierde din vedere pe Dumnezeu si nu mai stie exact unde sa-L gaseasca, desi ar avea nevoie de El. Locul este pustiuspun ucenicii, si intelegem ca aceasta se intampla atunci cand ajungem undeva unde nu mai gasim viata, nu mai gasim ajutor, nu mai gasim sprijin, ori nu mai gasim, in general, alt om care sa ne poata veni in ajutor. Si atat de frumos au putut sa descrie ucenicii care au vorbit atunci ce se intampla, ca intr-un crescendo, si au spus: vremea, iata, a trecut. Ca si cum nu ar fi fost suficient ca nu gasesc ceea ce am nevoie, dar, mai dureros, a fost si nu mai este ceea ce am nevoie, adica nu mai am nici sansa sa apara ceea ce doresc. Si este un sentiment al deznadejdii, al ratarii, exceptional de bine prezentat in aceste expresii. Si care pare solutia umana atunci cand locul e pustiu şi vremea a trecut? Sa pleci, sa cauti in alta parte. La aceasta s-au repezit si ucenicii sa i-o propuna Mantuitorului. Dar ce insemna sa plece de langa Mantuitorul Hristos atunci, ce insemna sa plece, invocand foamea, de langa Cel care tocmai ii vindecase pe bolnavi? Insemna o negare a tot ceea ce se intamplase pana atunci, in acea zi, a minunilor vindecarii. Pentru ca, desi pare greu sa faci rost de paine intr-un loc pustiu, totusi e mai usor decat sa vindeci bolnavi pe loc – si stim ca Mantuitorul vindecase boli grave. Insemna, in acel moment, o negare a puterii dumnezeiesti la care fusesera martori si care facuse aceasta uriasa multime de mii de oameni sa se adune si sa ramana cu Mantuitorul. Iar solutia aceasta a plecarii, in mod paradoxal, o propun chiar Apostolii, cei care vazusera si alte minuni. (…). Mantuitorul le-a raspuns foarte scurt: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Ca si cum le-ar spune: locul lor este aici, locul lor este cu Mine, ei trebuie sa aiba parte de continuarea a ceea ce s-a intamplat in aceasta zi, e o plinire de care nu-i putem lipsi. Si a dat un fel de canon Apostolilor, spunandu-le sa le dea ei sa manance.

(…)

Imediat dupa aceste cuvinte, Mantuitorul i-a pus pe oameni sa se aseze si El Insusi, cu mana Lui, a luat paine, a frant si a dat apostolilor, iar acestia [multimilor] (…). Cele 5 paini – spun unii talcuitori sfinti ai acestei Evanghelii, cum este Sfantul Nicolae Velimirovici – sunt in numarul prescurilor care se aduc atunci cand se face Sfanta Proscomidie, la inceputul Sfintei Liturghii,  si ele au devenit, in general, simbolul acestor prescuri care se aduc pentru Sfanta Liturghie, una dintre ele este cea sfintita, devenind Sfantul Agnet, sfantul Trup al Mantuitorului Iisus Hristos. Si cand Acesta se imparte, inainte de impartasirea clericilor, se spune in rugaciune: Se frânge şi Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Si in aceasta minune avem o imagine a Bisericii. Hristos, rupand painea cu  mainile Sale, arata ca El Insusi, de bunavoie, Se da pe Sine. Nu silit, ci din dragoste, de buna Lui voie. Si inmultirea de atunci este aceeasi cu continuitatea aceasta neintrerupta prin care se savarsesc Sfintele Taine. (…) Hristos vine si Se daruieste prin aceste Sfinte Taine celor care Il primesc, Il cer si se invrednicesc. Iar cele douasprezece cosuri de firimituri care s-au strans atunci sunt rodul pe care Apostolii, episcopii si clericii, in istoria Bisericii, in desfasurarea Bisericii in timp, Il aduc Mantuitorului Iisus Hristos, sunt rodul propovaduirii credintei in lume.

In acea seara, Mantuitorul S-a insingurat si S-a rugat. Un parinte stie cat de neputinciosi sunt fiii sai si chiar dupa un mare dar au nevoie de purtarea Lui de grija, pentru ca adesea nu reusesc sa fructifice acest dar.

[…]

In ziua urmatoare, nu numai ca s-a pus problema ca unii sa plece de langa El, dar chiar unii dintre ucenicii Sai au plecat. Aceasta s-a intamplat dupa ce Mantuitorul le-a vorbit despre jertfa Sa si despre faptul ca, prin jertfa Sa, Se va putea darui, in chipul painii, tuturor credinciosilor care Il vor urma. O sa citez din acele cuvinte pe care le-a spus in acea lunga cuvantare [din Evanghelia dupa Ioan, cap. 6]:

“Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului… (…) Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. (…) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (…) Deci mulţi din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? (…) Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El. Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi? Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”.

Acea minune a fost covarsitoare – o multime de mii de oameni care sa se hraneasca cu ceva ce nu exista inainte nu este putin lucru!; noi suntem lesne impresionabili si de mult mai putin. Si atunci se pune intrebarea: cum se poate intampla atat de usor de la aceasta slavire a Mantuitorului trecerea la atat de rapida lepadare si plecare de langa El?

Mantuitorul chiar le-a spus multimilor a doua zi:

“Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat“.

Si aici subliniaza ca o minune poate fi primita in doua feluri: o putem lua numai pentru noi, sa o folosim egoist, fara sa ne legam de cel prin care s-a savarsit si fara sa ne legam de Dumnezeu prin ea, fara sa ne intoarcem cu recunostinta si sa se intareasca legatura noastra cu cel prin care s-a savarsit si cu Dumnezeu; si putem sa o folosim asa cum  trebuie, pentru scopul pentru care a fost ea lucrata, pentru a spori unirea cu aproapele si cu Hristos, pentru a spori unirea cu Dumnezeu.

Pe langa aceasta, insa, pe langa ceea ce n-au facut cei care au plecat, s-a mai intamplat si dificultatea primirii acelui cuvant despre faptul ca Trupul Mantuitorului se va da lor spre mancare si aceasta le va fi spre viata de veci. Nu au putut sa creada, nu au putut sa se incredinteze. Credinta, de multe ori o intelegem ca ceva teoretic. Credinta insa este o relatie care se verifica atunci cand ne incredintam, asa cum si dragostea este o relatie care se verifica, se pune in lucrare atunci cand se savarsesc faptele dragostei. Desigur, ne intrebam ce ne opreste sa ne incredintam in mana lui Dumnezeu in astfel de situatii extraordinar de dificile care, cu adevarat, depasesc puterea noastra de intelegere, asa cum atunci cuvintele Matuitorului depaseau puterea de intelegere a celor de langa El. In mod esential, egocentrismul ne face sa nu ne putem incredinta celuilalt si nici macar lui Dumnezeu, si anume, aceasta bizuire pe sine – ca doar ceea ce pot eu cu adevarat sa fac, ca exista doar ceea ce pricep eu pentru mine, ca nu-mi e accesibil decat ceea ce eu insumi pot sa fac. Or, in realitate, taina aceasta a comuniunii face ca omul sa se poata depasi nu numai prin el insusi, prin efortul lui, ci mult mai mult prin ceea ce NU este el si ofera celalalt. Si prima comuniune de care omul are parte este comuniunea cu Dumnezeu, este prima relatie in care omul a fost introdus si acolo a primit ceea ce nu avea, si aceasta a fost o pecete pentru totdeauna. Omul primeste de la Dumnezeu ceea ce nu are, dar primeste si-si impropriaza. Nu avea omul viata, nu avea existenta, dar a primit viata de la Dumnezeu si a primit viata vesnica.

De patima aceasta a egocentrismului si de forma aceasta a ei, BIZUIREA PE SINE, care se opune in mod direct incredintarii in mana lui Dumnezeu si, prin aceasta, credintei, omul nu poate sa scape in afara Bisericii. As spune foarte simplu ca omul nu se poate satura decat atunci cand mananca. Nu poti sa te saturi decat atunci cand consumi [cante te hranesti cu ceva din afara ta]. Nu poate omul sa se depaseasca pe sine, sa iasa din egocentrism, din bizuirea pe sine, decat in relatia aceasta cuprinzatoare cu Hristos, in relatia cu Parintele care i-a dat viata.

Atunci cand oamenii au fost multumitori dupa aceasta minune si au ramas si a doua zi cu Mantuitorul, ei nu doar ca s-au saturat, ci i-au multumit cu duhul lor, iar aceasta multumire a reprezentat constientizarea darului pe care Dumnezeu l-a facut si desigur ca i-a intarit in constiinta purtarii de grija dumnezeiesti, a prezentei dumnezeiesti, a dumnezeirii Mantuitorului Iisus Hristos.

Prin aceasta minune, pentru cei care au primit asa cum trebuie minunea, legandu-se de Mantuitorul, sufletele lor s-au unit si intre el, dar si cu El pentru o anumita perioada. Si, desigur, orice cuvant care s-a spus acum doua mii de ani de catre Mantuitorul este un cuvant care se spune pentru intregul Adam, pentru toti cei ce vor trai si pentru noi. Si, ne putem intreba, atunci cand astazi, in viata noastra, ni se pare ca suntem intr-un loc pustiu si ca vremea a trecut, credem oare ca Hristos – ca si atunci – este acolo, prin oamenii Lui si ni se da pe Sine pentru a plini tot ceea ce ne lipseste si ceea ce avem nevoie? Daca nu credem, trebuie sa cerem de la Dumnezeu sa ne dea aceasta credinta, căci fara de ea nu putem sa-L urmam in cele mai dificile momente, cand suntem depasiti, cand  puterile noastre sunt pe sfarsite.

In momentele de imputinare a credintei, Hristos este izvorul credintei, gata oricand si mai ales atunci sa se dea pe Sine noua pentru a ne da credinta. Hristos este credinta noastra in noi. In momentele de imputinare a dragostei si a bunei intelegeri, de care suferim atat de profund, Hristos este izvorul nesfarsit, vesnic al dragostei si al bunei intelegeri si este gata sa Se dea pe Sine noua, pentru a avea chiar atunci dragoste si pace, daca Il primim in noi. Si, in general, in orice moment de deznadejde, Hristos este cu noi si trebuie doar sa-L ascultam. (…)

Iar aceasta deznadejde nu apare doar din cand in cand si nu doar din cauza greselilor noastre, ci a fi crestin inseeamna a trai intr-un mediu extraordinar de dificil. A fi cu Hristos nu este usor, ci este mereu dificil – si pentru ca este o lupta cu sine insusi a omului, si pentru ca este o lupta cu cel rau. care mereu incearca sa ne separe de Hristos, si pentru ca lumea, atat de adesea alegand continuarea caderii, se impotriveste lui Hristos. Dar, asa cum El Insusi ne-a spus: “In lume necazuri veti avea” dar, “iata, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor”.

Pentru a-L gasi, insa, trebuie sa ramanem in Biserica, sa nu plecam din Biserica, pentru a nu pleca de la Hristos, sa nu plecam de la cei care ne dau cuvantul lui Hristos, sa nu plecam de la cei care ni-L dau pe Hristos, ca altcineva nu ni-L poate da pe Hristos cel adevarat. Sa nu plecam de langa epitrahilul sub care ne sunt iertate pacatele, si sa nu plecam de langa mana care sfinteste darul nostru de paine si ne da darul dumnezeiesc al Sfintei Impartasanii. Căci fara viata pe care Sfanta Impartasanie ne-o aduce, fara aceasta paine a vietii nu putem sa viem. Sa nu plecam de la Biserica, ceea ce este atat de usor facut astazi prin ganduri, prin fapte, prin cuvintele noastre, căci si gandurile si faptele si cuvintele ne pot departa de organismul acesta, de trupul acesta care este Biserica.

Si, pentru ca este vremea aceasta a verii in care foarte multi romani plecati in strainatate se intorc acasa, as vrea sa spun un cuvant si despre acest lucru. Atunci cand ne departam de dragostea pe care o primim si o uitam, ramanem goi. Putem sa risipim dragostea pe care am primit-o de la parintii nostri trupesti, dragostea pe care am primit-o de la parintii nostri duhovnicesti atunci cand ne departam si fizic de ea, si suntem departe de ei si nu mai reusim sa o cultivam. Omul, da, poate sa-si uite parintii, poate sa-si uite stramosii, poate sa-si uite tara, poate sa-si uite pe toti cei care in copilaria lor i-au facut sa simta iubirea, poate sa uite istoria atat de dificila pe care fiecare neam o are – si al nostru de asemenea – si poate sa uite toate jertfele care s-au facut pentru el. Romanii nu au plecat din tara de bine, au plecat cautand binele, insa “ochii care nu se vad se uita” – spune un proverb. Adesea se poate ca plecand si cautand un bine, sa uiti asa cum au uitat o parte din cei care au trait minunea inmultirii painilor, sa uiti de binele in care ai venit la viata si care te-a format. Si, se poate intampla si mai mult decat atat, sa ne dispretuim stramosii, poporul ori tara, si atunci risipim cu buna noastra stiinta, tot darul dragostei pe care l-am primit de la ei. Proverbul acela: “fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara ta”, evident ca nu se refera la calitatea sau la gustul painii, ci se refera la dulceata dragostei pe care o simti atunci cand esti impreuna cu cei care te iubesc si pe care ii iubesti mult timp si dintr-o randuiala dumnezeiasca. Fericiti sunt cei care muncesc din dragoste pentru familiile lor in departari, dar mai fericiti sunt cei care sunt si impreuna cu familiile lor si cei mai fericiti sunt cei care sunt impreuna cu familiile lor in tara lor.

Sa ne ajute Dumnezeu sa folosim minunile pe care ni le da zi de zi! In fiecare zi avem parte de minuni. Daca multumim lui Dumnezeu pentru ca respiram, atunci intram in taina existentei materiale a lumii si multumim pentru ea, caci este o taina atotcuprinzatoare pentru realitatea fizica. Sa multumim, sa invatam sa multumim in minuni! Iar pe acestia, plecati, sa-i ajute Dumnezeu si Maica Domnului, cea pentru care au fost adusi Apostolii, pentru a fi de fata la mutarea ei la cele vesnice, sa-i ajute sa se intoarca, pe cei pribegi, acasa, in dragostea stramosilor. Amin!

***

Arhim. Dumitru Cobzaru – Predica la Duminica a 8-a dupa Rusalii, Manastirea Nicula (2016):

MILA LUI DUMNEZEU

“Dumnezeu nu vrea sa Se desparta de oameni! Dumnezeu vrea sa manance impreuna cu omul, sa stea la masa cu el! Si nu doar atat, Se lasa mancat, insusit de noi – aceasta este iubirea!”

***

Predica pr. Cristian Onea (Parohia Ceaus Radu) – Duminica a VIII-a după Rusalii/ Înmulţirea pâinilor (2016):

(de la min. 3:16)

“…Amintim aici cuvantul “mila“, despre care copiii nostri… invata la scoala? Nu invata! Nu invatam despre mila la scoala. Iata ca ati primit o lectie frumoasa. Astazi Hristos vine si vorbeste copiilor si tinerilor si tuturor despre MILA. “I s-a facut mila“. Mila, copii, nu vine din cap, din creier. (…) Mila vine din inima. Inima este salasul sufletului si acolo avem mila, avem dor. Dor de parinti, dor de tara, dor de Sfanta Liturghie, dor de Dumnezeu. Oamenii puternici in credinta, atunci cand ajung la o cunoastere deosebita, la partea aceea rafinata a sufletului prin rugaciunea inimii, acolo gasesc un dor mare de Dumnezeu, sufletul tanjeste dupa Dumnezeu. Cand nu cauti in inima pe Dumnezeu si te ancorezi numai in mental, in intelectual, atunci nu stii ca ti-e dor de Dumnezeu si nu stii ca sufletul tau a venit din Dumnezeu. Asa cum romanii care pleaca din tara au dor de tara, sufletul omului daca este lasat cu post si cu rugaciune multa, simte dorul dupa Dumnezeu. Deci nu trebuie sa ne rugam formal, fiindca ni s-a dat un canon si trebuie sa fac atatea acatiste, atatea metanii… Dorul dupa Dumnezeu trebuie sa te mane, ca prin dialog, prin rugaciune, sa te unesti cu dumnezeirea.

Iata ca Mantuitorul Iisus Hristos a avut aceasta mila. E un lucru firesc, dar s-a sters astazi din fire. Si daca i-a fost mila de popor, nu le-a dus intai cozonacii si placintele, intai le-a vorbit despre Dumnezeu o zi intreaga. Daca nu ar fi fost Dumnezeu adevarat, poate s-ar fi plicitisit si numai dupa o jumatate de ora. Cand cuvantul nu-ti este viu si nu-ti este din traire, chiar si parintii, daca ei nu fac ceea ce-i sfatuiesc pe copii, copiii nu primesc cuvantul. Copiii primesc doar din ce vad. Deci fara teorie. Toti pricepem din practica. Deci din mila, Dumnezeu i-a chemat intai la masa duhovniceasca, sa hraneasca sufletul. Ei aveau sufletele insetate si infometate de Dumnezeu. Si cunoastem starea sociala si politica din acea vreme. Erau haituiti oamenii [poporul evreu], erau vamuiti, erau storsi, erau [tratati inuman] de Imperiul Roman, chiar si de confratii lor, de vamesi, chiar si de cei de la templu. Nu mai stiau unde sa alerge, nu-si mai gaseau odihna. Si ca Mantuitorul sa-i hraneasca bine la suflet, i-a luat din fata saducheilor si a fariseilor si i-a adus afara in pustie, unde este liniste, unde nu sunt duhuri multe. (…)

Parintii invata [din Evanghelia de] astazi ca nu trebuie sa-i punem tableta pe masa copilului, daca ne e mila, nu trebuie sa-i cumparam haine de firma daca ne e mila, nu trebuie sa-i cumparam nu stiu ce pentru ca mi-e mila, ci trebuie sa-i dam educatie daca ne este mila. Si prima lectie de educatie este duhovniceasca. Daca mi-e mila de copilul meu, trebuie sa-i dau cuvantul lui Dumnezeu, si-apoi stiu sigur ca daca el se hraneste cu cuvantul lui Dumnezeu, nu-i va lipsi nimic. Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi, zice psalmistul David. Aceasta este lectia de astazi pentru parinti: sa caute pentru copii mai intai sa le arate Imparatia Cerurilor. Si toate celelalte se vor adauga lor daca le sunt de folos.

[…]

Evanghelia de astazi ii invata pe copiii de afara si pe cei din Biserica ca PAINEA NU SE ARUNCA. Au ramas douasprezece cosuri. De ce nu se arunca painea? Bobul de grau simbolizeaza fata Mantuitorului Iisus Hristos. Sa ne aducem aminte de batranii cum luau firimiturile de pe masa si cineva le manca. Nu lasau sa nu cada o firimitura de paine si sa fie calcata in picioare. Ei stiau foarte bine si cand stateau aplecati, cu secera, sa taie graul si sa-l puna-n snopi. Dar il pazeau cu sfintenie. Stramosii nostri cunosteau Liturghia si stiau ca painea si vinul sunt materialele care se aduc pentru a savarsi Sfanta Liturghie. Stramosii nostri faceau cruce pe paine si daca faci cruce pe paine, cum poti sa arunci painea binecuvantata la animale? Deci painea simbolizeaza chipul Mantuitorului Iisus Hristos. De aceea este alimentul necesar noua pentru hrana: “Painea noastra cea de toate zilele“. Este bine sa ne aducem aminte, atunci cand aruncam mancare, ca altii mananca pamant – copiii subnutriti, morti de foame. Si pentru aceasta Dumnezeu are o judecata – cand ai prea mult si arunci si nu dai unui sarman, pentru ca trebuie sa te duci cateva statii de tramvai mai incolo.

[…]

Asadar, dragii mei, in centrul acestei Evanghelii sta aceasta invatatura: ca astazi Mantuitorul a frant si a dat multimilor. A ramas Mantuitorul… pentru ca El nu este numai in Cer, ci coboara pe pamant, ori de cate ori Il chemam, in Sfanta Liturghie sau prin rugaciune. Si astazi [Se] frange si ne da [ni Se da pe Sine Insusi]. Acesta este Dumnezeul nostru, Dumnezeul iubirii, Ii este mila de noi, frange si ne da. Fara sa ne ceara socoteala. I s-a facut mila, a binecuvantat, a inmultit si a dat multimilor.

Cam cata galceava se face la un parastas, la o pomenire, sa te fereasca Dumnezeu! Nici Dumnezeu din Cer nu stie cate prosoape mai trebuie si cate linguri… Si noi pierdem rugaciunea, nu ne rugam pentru cel raposat, [al carui suflet ne cere]: rugati-va, ca ma trag in jos demonii! Si te intreaba: Parinte, e bine [sa dau de pomana] 12 farfurii? Acesta este crestinismul din ziua de astazi! Preotul si Biserica ne spun de suflet, iar noi vorbim si ne certam cu neamurile: “ai vazut ca n-a dat 12 farfurii, ti-am zis eu ca e zgarcit?” si facem o “polologhie” si o discutie inutila si vatamatoare de suflet. Dragilor, ce a ramas din imperii, din cetati si din oameni? Nu a ramas nici praful! Ce conteaza randuielile omenesti? Ii invat pe toti care vin si iti pleaca cineva la Domnul – fiindca noi nu murim – (…) si cand o sa ne ducem dincolo, o sa ne fie tare rau pentru ca nu am spovedit totul sau nu ne-am cait pentru ce am facut, o sa ne para rau ca nu am fost apropiati de Biserica si de cei saraci, o sa ne para rau ca am facut multa risipa: de vorbe, de haine, de mancare. Si cand va trebui sa ne deschidem tezaurul nostru, sa-I dam lui Dumnezeu, vedem ca este gol, s-au urcat peste tine doar vorbele si faptele rele, care te vadesc in fata lui Dumnezeu cine esti. Atunci va fi prea tarziu.

Asadar, subliniez si trag un semnal de alarma: puneti in mintea copiilor partea duhovniceasca, si doar pe locul doi partea intelectuala. Ca o sa vina vremea sa nu va mai caute, pe parinti si sa nu le mai fie mila de voi sau dor de voi. Cei care le slefuiesc mintea vor sa-i faca roboti, vor sa-i distruga cu totul, iar noua ne dau de treaba ca sa muncim pentru copii si sa le dam banii lor. Dragilor, nu este o rusine sa ai o meserie, nu este o rusine sa faci o paine, nu este o rusine sa gatesti in casa. Este foarte bine, pentru ca atunci puterile din tine inviaza, cand iti pui sufletul, toata faptura ta, cand pui dragoste in ceea ce faci cu mainile tale, atunci cu adevarat ti le binecuvanteaza Dumnezeu! (…)”

 

Legaturi:

“Doamne, facem orice, numai nu ne pune sa ne schimbam viata!”. PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu?

MEDITATIE LA DUMINICA INMULTIRII PAINILOR: Pentru ce Il cautam pe Dumnezeu?

PREDICA la DUMINICA INMULTIRII PAINILOR de la Putna (audio). LECTIA COM-PATIMIRII: “Lasati-va inimile sa primeasca, sa poarte durerea fratilor, si cu astfel de inimi mergeti la Hristos. Dumnezeul nostru este APROAPE”

INMULTIREA MILEI LUCRATOARE sau CUM AJUTA DUMNEZEU OMUL PRIN OM. De ce uitam binefacerile Domnului, cartind si tinand minte numai raul?

CUM SI CAND LUCREAZA DUMNEZEU MINUNI IN VIATA NOASTRA? “Dumnezeu este atent la nevoia noastra, la durerea noastra, la dorul nostru cel mai adanc si ne cheama ca si PRIN NOI sa-si imparta si sa inmulteasca darurile Sale”

Predici (audio si text) la Inmultirea painilor: INVATA SA MULTUMESTI LUI DUMNEZEU!/ De la Hristos-Painea vietii la politicianul manipulator care ne vinde iluzii de circ

DATI-LE VOI SA MANANCE!

PÂINEA VIEȚII. “…iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”

Parintele Nicolae Steinhardt despre “PROBLEMA PAINII” SI PREDICATORII FATARNICI AI FALSULUI IDEALISM

“Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Inmultirea painilor, Parintele Dosoftei Dijmarescu, Parintele Dumitru Cobzaru, Preot Cristian Onea, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate