“Doamne, facem orice, numai nu ne pune sa ne schimbam viata!”. PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu?

3-08-2014 Sublinieri

“Doamne, facem orice, executăm orice porunci ne dai, numai nu ne pune să ne schimbăm viaţa!”

Ο πολλαπλασιασμος του Αρτου

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

***

Pr. Claudiu Melean – Predică la Duminica înmulţirii pâinilor (Cluj, 7 aug. 2011):

Transcript selectiv al predicii:

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Dacă aţi înviat împreuna cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde este Hristos, şi nu cele de pe pământ, zice Sfântul Apostol Pavel colosenilor. Uitându-ne atenţi la minunea înmulţirii acestor pâini şi, de altfel, la toate minunile pe care le face Hristos, putem să vedem că Dumnezeul nostru veşnic, văzând că oamenii nicicum nu se pot ridica spre cele de sus, S-a coborât El pe pământ. S-a coborât, a luat trup omenesc, ca să intre în contact cu oamenii care şi-au închis simţurile duhovniceşti. Şi ca să poată fi ridicaţi oamenii spre cele cereşti, Hristos a trebuit să facă şi lucruri pământești, omeneşti. Începând de la pildele pe care le spune, de exemplu, El arată nişte întâmplări ale oamenilor pe pământ, dar prin acestea vrea să le înalţe mintea spre Împărăţia lui Dumnezeu, să-i ducă cu gândul la alte lucruri, la alte trăiri ale vieţii duhovniceşti.

Prin înmulţirea acestor pâini am văzut un astfel de lucru şi am văzut totodată că Domnul nostru Iisus Hristos are oarecum [retineri] în a săvârşi minuni în sensul că nu cumva oamenii să priceapă altceva dintr-o minune. Vă aduceţi aminte că atunci când era în pustie, diavolul a venit la El să-L ispitească spunându-I: Fă din aceste pietre pâini! şi Domnul refuză sau: Aruncă-Te de pe Templu, că Te vor prinde îngerii! şi Domnul iar refuză, asta vrând să arate că minunile nu se fac doar de dragul încântării oamenilor, doar ca lumea să rămână cu gura căscată şi să spună <Extraordinar!>. Sunt multe minuni de felul acesta în lumea în care trăim şi, ca efect, vedem acelaşi lucru: oamenii rămân cu gura căscată – cât? două-trei zile, o săptămână, şi după aceea uită de Dumnezeu. Bunăoară, zicea cineva că sunt oamenii foarte uimiţi de icoanele Maicii Domnului care lăcrimează. Şi întreba acest om duhovnicesc: „Oare de ce nu se întreabă oamenii de ce lăcrimează icoanele?” Se duc aşa oamenii o zi, o săptămână, o lună şi se uimesc, se închină la icoană, dar nu se întreabă decât foarte puţini de ce lăcrimează icoana Maicii Domnului. Numai ca să ne lase pe noi cu gura căscată? Și zicea omul acesta: „Nu. Maica Domnului plânge pentru faptul că noi nu vedem viaţa duhovnicească aşa cum o vede ea”. Plânge de durerea şi de păcatele oamenilor, dar noi nu vedem decât minunea aceasta pământește, omeneşte. Nu trecem dincolo de ceea ce se întâmplă material, fizic.

Minunea aceasta a înmulţirii pâinilor a fost ceva foarte asemănător cu asta.

Numai închipuiţi-vă: cinci mii de oameni, afară de femei şi de copii, asta înseamnă, după mulţi teologi, că ar fi însemnat încă vreo zece mii, deci vreo cincisprezece mii de oameni în total, care toţi mănâncă din cinci pâini şi doi peşti. Oare la răstignirea Domnului, la judecarea Lui, unde au fost cei cincisprezece mii de oameni care au mâncat din aceste pâini? Pentru că, dacă erau cincisprezece mii să strige acolo: <Lasă-L în pace!>, n-aveau ce face nici Pilat, nici mai-marii poporului, decât să-L elibereze. Dar n-au fost. Sau, chiar dacă au fost, au strigat împotriva Domnului.

În Evanghelia după Ioan, după ce înmulţeşte pâinile, în capitolul 6, Domnul pleacă. Aţi văzut, pe ucenici, imediat după ce împart pâinile, îi urcă repede în corabie. Eu m-am întrebat de ce i-a alungat aşa de repede. Pentru că ucenicilor, ei înşişi împărţind aceste pâini binecuvântate, putea să li se urce la cap mândria şi să zică: <Măi, ce mari am ajuns…! Am săturat cu cinci pâini cincisprezece mii de oameni. Acum ne putem lăuda!>. Dar imediat cum a terminat minunea, Domnul îi suie pe corabie: Plecaţi de aici!, ca să ne înveţe şi pe noi că orice lucru bun am face, să uităm repede. Să nu cumva să credem că noi, prin puterea noastră am făcut ceva.

Inmultirea-painilor-2După asta pleacă, aşadar, şi ucenicii şi Mântuitorul şi ne spune Evanghelistul Ioan că a venit la Capernaum şi au venit și oamenii căutându-L pe Domnul Iisus. Şi, găsindu-L dincolo de mare, I-au zis:

Învăţătorule, când ai venit aici? Şi Iisus le-a răspuns și le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini și v-aţi săturat. Şi apoi le zice: Mâncaţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, că pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl.

Aşadar, chiar după ce mănâncă din pâini, oamenii Îl caută pe Hristos pentru că şi-au săturat pântecele. Dar Domnul zice: <Nu asta am vrut Eu să vă arăt cu minunea asta! Nici cu alte minuni! N-am vrut să vă satur pe voi de pâine, să vă satur stomacul, nici să vă vindec doar bolile. N-am vrut să vă deschid ochii doar ca să nu vă plângeţi că sunteţi orbi! Eu am vrut să vă arăt tainele Împărăţiei lui Dumnezeu cele de dincolo!>

Dar să nu ne mirăm de mulţimea poporului evreu, pentru că chiar un om înţelept din poporul evreu cade în aceeaşi capcană a gândirii lucrurilor în mod pământesc: Nicodim merge noaptea la Iisus și cunoaşteţi discuţia Domnului cu Nicodim despre naşterea din nou. Şi, la un moment dat, când îi vorbeşte despre naşterea din duh, Nicodim Îi spune:

Doamne, cum poate să fie aceasta?

Şi Iisus i-a răspuns:

Tu eşti învăţătorul lui Israel și nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie că noi ceea ce ştim vorbim şi ceea ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi spune cele cereşti?

Uitaţi-vă unde apare blocajul între oameni și Dumnezeu. Tot ce ne dă Dumnezeu ne dă cu un scop clar: să ne ridice mintea, sufletul, inima spre El, spre Împărăţia Lui; şi noi vedem invers: la tot ce ne dă Dumnezeu zicem: <A, uite, ne-a dat pâine! Acum avem frigiderele pline, avem cu ce ne îmbrăca, ce bun e Dumnezeul nostru!> Dar să ştiţi că nimic din cele pământeşti pe care ni le-a dat Dumnezeu nu ni le-a dat [doar] pentru aceasta. Ni le-a dat ca să înţelegem bunătatea Lui cerească, veşnicia Lui!

impartasireEi, la fel se întâmplă şi cu înmulţirea pâinilor. Această înmulţire se aseamănă foarte mult şi prefigurează foarte clar Sfânta Împărtăşanie. Bunăoară, vedeţi gesturile pe care le face Hristos: ia pâinile, mulţumeşte, le binecuvântează, le frânge și le împarte. La fel face și la Cina cea de Taină: mulţumeşte, binecuvântează şi le împarte ucenicilor. La fel, în Emaus, cu Luca şi Cleopa: mulţumeşte, binecuvântează şi le frânge. Părinţii Bisericii spun mai mult: că cele cinci pâini arată foarte limpede că Domnul vrea să-i împărtăşească pe oameni cu trupul și cu sângele Lui, pentru că cele cinci pâini ar fi simbolul celor cinci simţuri omeneşti, iar cei doi peşti – şi vă aduceţi aminte că în epoca primară peştele era unul dintre cele mai importante simboluri creştine – arată că Hristos îi împărtăşeşte pe oameni și cu viaţa Sa dinainte, şi cu viaţa Sa de după Înălţarea Sa la ceruri. Adică Domnul vrea să arate că El este stăpân şi asupra vieţii, şi asupra morţii. Şi Sfânta Împărtăşanie vrea să ne înalţe nouă şi trupul și sufletul spre cer. Împărtăşania Îl leagă pe Hristos de noi, prin faptul că Trupul şi Sângele Său sunt şi în noi, iar când El va învia va putea să se lege de Acest Trup şi Sânge al Său din noi și să ne învieze și pe noi pentru a trăi viaţa cea veşnică. Dar uitaţi-vă cum oamenii au transformat chiar şi acest lucru în ceva pământesc: vin oamenii la Împărtășanie şi iau Sfânta Împărtășanie ca pe ceva pământesc.

Tocmai de aceea aş vrea să înţelegem că viaţa lui Dumnezeu nu este o viaţă cu reguli [in sens de “proceduri” fixe si neaparat exterioare de dobandire a mantuirii, “retete”, n.n.]. De multe ori oamenilor le-ar fi foarte simplu să li se spună: <Dom’le, citeşte în fiecare zi o oră din Scriptură. Te rogi încă o oră, te duci şi te împărtăşeşti şi mântuirea ţi-e rezolvată…>. Nu asta vrea Dumnezeu să facă, nişte roboţei teleghidaţi pe care să-i ducă în Împărăţia Lui Dumnezeu, ci El vrea să ne schimbe nouă viaţa total. Şi oamenii parcă numai asta nu vor! Doamne, facem orice, executăm orice porunci ne dai, numai nu ne pune să ne schimbăm viaţa! Pentru că asta înseamnă ca tot să trăieşti de aici înainte cu Hristos. De multe ori oamenii zic: <Păi eu mă duc la Biserică! Unde greşesc? Nu curvesc, nu mă îmbăt, nu fumez… Unde greşesc?> Greşim pentru că nu avem viaţă în noi, nu trăim cu adevărat în toată plenitudinea viaţa împreună cu Hristos, pentru că vedem și noi lucrurile acestea ca nişte teleghidaţi. Doamne, noi am executat ceea ce ne-au spus părinţii. Dar în viaţa noastră, în sinele nostru, în inima noastră, cât de dragi ne sunt lucrurile acestea?

Uitaţi-vă la cei cinci mii de oameni, ba îi lăudam, ba îi criticăm: de dimineaţa până seara L-au ascultat pe Hristos și nu s-au plictisit şi noi putem să zicem <Doamne, acum e seară, suntem flămânzi, n-am mâncat nimic de azi dimineaţă, lasă-ne să mergem acasă să mâncăm>>, dar ei n-au zis nimic, ci ucenicii au venit și au spus Doamne, slobozeşte-i. Sau gândiţi-vă la Petru, Iacov și Ioan pe muntele Taborului: Doamne, bine este nouă să fim aici. Să facem trei colibe, nu mai plecăm de aici. De câte ori v-aţi gândit aşa la Sfânta Liturghie: <Vreau să nu se mai termine Liturghia asta! Mă simt ca în rai aici şi nu vreau să se mai termine!>?

Dar aceste lucruri se întâmplă nu din cauza lui Dumnezeu, nu din cauza lui Hristos, că El ar fi altfel, că n-ar fi în aceeaşi strălucire ca pe muntele Taborului, că nu ar avea aceeaşi putere cuvintele Scripturii, nu-i din cauza Lui! E din cauza noastră, că ochii noştri s-au închis duhovniceşte şi noi vedem numai lumeşte. Pentru că suntem prea legaţi de lucrurile acestea pământeşti, materiale, prea ne-am legat inima de ele. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel Dacă aţi înviat împreuna cu Hristos, căutaţi cele de sus, nu cele de pe pământ! Prea mult căutăm cele de pe pământ. Chiar şi în cuvintele pe care le ascultăm, vrem să ne delectăm mintea cu lucruri inteligente, cu filosofii extraordinare. Să ştiţi, chiar și explicaţiile acestea, dacă nu ne provoacă la viaţa adevărată, la schimbarea vieţii noastre, nu sunt de niciun folos.

Tocmai de aceea Mântuitorul Se întristează când le spune Mă căutaţi pentru că v-am dat pâine și v-aţi săturat. Ba în altă parte ne spune Evanghelistul [Ioan] că au venit oamenii și au vrut să-L facă cu forţa rege. Păi cui nu i-ar plăcea un rege care toată ziua să le dea de mâncare gratis, să le dea bani, să le împartă de toate, iar oamenii să stea liniştiţi la casele lor, fără vreo suferinţă, fără vreo boală, fără vreo durere, fără foame sau sete sau frig, fără nicio problemă, ei doar stau liniştiţi acasă? Dar ce legătură mai era între om și Dumnezeu dacă aveam de toate? Ei, Hristos nu vine nici să stârpească foamea de pe pământ, nici frigul, nici boala, nici suferinţa, ci vine să ne înveţe cum să trecem prin ele şi să vedem Împărăţia lui Dumnezeu dincolo de ele. Vine să ne deschidă ochii sufleteşti ca să neglijăm lucrurile pământeşti, chiar să râdem de ele.

Zicea preasfinţitul Irineu: „Omul credincios cu adevărat poate să râdă în faţă şi morţii.” Poate să-și bată joc de moarte, zicându-i: Unde-ţi este, moarte, boldul tău?Că Hristos te-a biruit! Sfântul Pavel zicea:

Pentru mine a muri este un câştig.

Câţi dintre noi putem să zicem lucrul acesta? Şi asta pentru că relaţia noastră, legătura noastră cu Dumnezeu e prea formală. Inima noastră nu-i legată strâns de Dumnezeu sau nu e mai strâns legată de Dumnezeu decât de lucrurile acestea pământeşti. De aceea primii creştini Îl iubeau pe Dumnezeu mai mult, pentru că nu aveau atâtea câte avem noi.

Oricine iubeşte casă, părinţi, fraţi, surori, soţie, copii mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

EuharistiaDe aici pleacă trăirea noastră în Biserică, viaţa adevărată cu Dumnezeu: de la schimbarea noastră. Oamenii se împărtăşesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu mai trăiesc Împărtăşirea. Împărtăşirea e vitală pentru mântuire, dar efectele ei trebuie să se vadă şi în viaţa ta, trebuie să se vadă cum ard spinii și mărăcinii păcatelor și patimilor.

Ei, prefigurarea acestei Taine a fost provocarea oamenilor la viaţa adevărată. Pentru a te putea împărtăşi trebuie să crezi, să-ţi aprinzi inima cu cuvântul lui Dumnezeu, după aceea să te mărturiseşti, ceea ce e iar o umilinţă, să te spovedeşti și să-ţi recunoşti păcatele înaintea duhovnicului e o umilinţă, o smerenie, iar plecându-te în modul acesta eşti provocat să schimbi ceva. De multe ori mergem la spovedanie cu inima strânsă că lucrurile acelea le-am mai spus şi data trecută. Şi tocmai acest lucru ne provoacă să ne străduim să nu mai facem păcatele respective. Sau gândindu-ne cu cutremur la importanţa Sfintei Împărtășanii, dacă suntem conştienţi că noi ne unim cu Hristos, nu mai putem să luăm Împărtăşania oricum, ci suntem provocaţi la schimbarea vieţii. Or, dacă omul stă liniştit şi teleghidat pe linia lui şi doar execută lucruri, ajunge la o stare de somnolenţă, de adormire, în care suntem mulţumiţi cu noi înşine, că noi facem lucruri bune. Şi se poate să nu facem lucruri rele! Dar naşterea din nou este un proces continuu în care omul se luptă. În viaţa duhovnicească este ca într-o mlaștină: dacă nu dai din mâini şi din picioare să urci şi să ieşi afară din păcat, cobori!

Deci, chiar dacă ne-am curățit, chiar dacă ne-am sfinţit, chiar dacă ne-am împreunat cu Hristos, chiar dacă L-am primit înlăuntrul nostru, nu putem să zicem <Gata, Doamne, am terminat toată lucrarea noastră de mântuire>. De aceea vine şi în Evanghelia de astăzi şi le spune ucenicilor Daţi-le voi să mănânce. Dacă putem da mai departe un cuvânt care ne-a intrat în inimă, o vorbă bună, să facem atât cât putem, ceea ce ne pricepem, dar s-o facem ca pentru Dumnezeu!

Aş vrea să închei cu o poveste despre darul pe care-l avem fiecare, despre Taina aceasta pe care o purtăm în noi. Se spune că era un acrobat care toată viaţa lui n-a ştiut să facă altceva decât să facă tumbe, să se dea peste cap, să stea în mâini, să se joace, să jongleze cu bilele şi toate cele pe care le fac circarii. Şi, într-o zi, i-a venit lui gândul să se liniştească cumva. Nu că nu-i plăcea ceea ce făcea, dar s-a gândit că trebuie să se apropie mai mult de Dumnezeu. Şi gândindu-se la asta, într-o zi se întâlneşte cu un călugăr. Iar călugărul îi propune: <Hai să facem schimb! Tu te duci în locul meu la mănăstire, eu mă duc în locul tău la circ!> Când a auzit omul nostru, foarte bucuros: <Păi asta-i tot ce căutam!> Intră în mănăstire acolo şi toţi călugării se străduiau să facă ceva duhovnicesc. Starețul scria o carte despre virtuţile Maicii Domnului. Alt călugăr copia frumos, caligrafic, tot ce scria stareţul. Altul se pricepea la pictură şi picta icoane frumoase cu Maica Domnului şi cu Hristos. Alţii în fiecare zi făceau slujbă şi se rugau şi cântau în cinstea lui Hristos şi a Maicii Sfinte. Omul nostru nu ştia să facă nimic, nu ştia să citească, nu știa decât să facă tumbe. Şi atunci stareţul i-a dat ascultare să schimbe lumânările, să schimbe apa la flori, să facă curăţenie, să şteargă de praf încoace şi încolo. Şi, într-o zi, găseşte la subsolul mănăstirii o capelă părăsită, plină de praf. Şi făcând acolo curăţenie dă peste o icoană a Maicii Domnului. Şi după ce o curăţă cade în genunchi şi se roagă: <Maică Preacurată, uite, eu nu ştiu să te laud aşa cum te laudă călugării aceştia pricepuţi şi inteligenţi. Învaţă-mă si pe mine cum să-L laud pe Dumnezeu!> Şi atunci îi vine un glas din icoană: <Fă ceea ce ştii!> <Cum ce ştiu? Eu ştiu să fac numai acrobaţii!><Asta fă!> Şi începe acrobatul nostru să facă tumbe în faţă icoanei, să se joace cu bile, şi asta făcea în fiecare zi, chiar văzând uneori că Pruncul din icoană zâmbea în colţul gurii la toate tumbele pe care le făcea el.

Ei, dar unul dintre călugări, că deasupra se ţinea slujbă, aude gălăgie jos şi se duce şi-l vede pe acrobatul nostru că face tot felul de tumbe, acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului. Şi se duce repede să-l pârască stareţului. Iar stareţul zice: <Măi, nu cred, nu se poate să facă el cu atâta nesimţire în faţa icoanei şmecherii dintr-astea? Hai să-l urmărim!> Se ascund după un stâlp şi-l urmăresc. Ei, începe omul nostru și a doua zi să facă la fel, tumbe, Pruncul zâmbea în icoană, şi când să iasă iar stareţul şi să strige la om să se oprească, să nu facă de ruşine omenirea în faţa Maicii Domnului, numai vede că Maica Domnului se dă jos din icoană şi cu mahrama ei îi şterge broboadele de sudoare acrobatului. Şi atunci a priceput şi stareţul şi a stat de vorbă cu el şi l-a întrebat: <De câtă vreme vii tu aici?> Omul nostru zice: <Nu mă alunga, părinte din mănăstire, că eu nu știu ce să fac. Asta mi-a spus Maica Domnului, să fac ce ştiu eu, şi atâta ştiu să fac.>

Şi a priceput şi stareţul, şi asta să pricepem şi noi, că Dumnezeu ne cere fiecăruia să facem ceea ce ne pricepem cel mai bine, dar să facem ca şi cum am face pentru Hristos. Ucenicii aveau doar cinci pâini și doi peşti. Noi avem fiecare câte puţin, cred că nimeni nu poate să spună că nu are chiar nimic, că Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia câte ceva, măcar o vorbă bună, măcar o mână cu care să mângâiem sau să ştergem sudoarea de pe fruntea cuiva, măcar recunoștința noastră faţă de semenii noştri, să ne rugăm împreună cu cineva drag, chiar să facem o mâncare bună, chiar să ştim să facem curăţenie. Să le facem ca pentru Hristos pentru semenii noştri şi atunci cu siguranţă că Dumnezeu nu numai că va primi darul nostru, ci El însuşi Se va coborî și le va înmulţi şi ne va face să petrecem aici, pe pământ, în Împărăţia lui Dumnezeu şi după aceea, după ce vom trece pragul morţii, nu va fi pentru noi decât o schimbare de vedere. Amin.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”.

***

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la Duminica a 8-a dupa Rusalii (2010):

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în duminica a opta după Rusalii, a înmulţirii pâinilor. Această Evanghelie a înmulţirii pâinilor se aminteşte în fiecare dintre cele trei Evanghelii sinoptice, de la Matei, Marcu şi Luca, şi la fiecare sunt diferite nuanţe, cu mici mărunţişuri importante mai mult la una, mai puţin la alta, fiecăruia după cum i-a dat Duhul lui Dumnezeu să reţină sau să scrie. Acum avem momentul de la Matei şi nu m-aş opri să vorbesc numai despre minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor și nici a adunării celor douăsprezece coşuri, ci mai mult m-aş opri la primele versete ale acestei Evanghelii şi, de fapt, la capitolele 1314, cele de dinaintea acestei Evanghelii. Şi ni se spune la Matei că Mântuitorul vorbeşte mulţimilor în multe pilde despre Împărăţia Cerurilor:

Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor cu un năvod aruncat în mare care adună şi peşti mari și peşti mici şi peşti buni și peşti răi şi năvodarul trage la mal năvodul şi împarte şi desparte peştii şi-i pune pe cei buni deoparte şi pe cei răi deoparte şi toate celelalte: Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor cu un om căutător de perle şi care găseşte o perlă de mare preţ şi se duce acasă şi renunţă la toate ale sale pentru această perlă de preţ.

Şi toate celelalte pilde pe care, în mare parte, le ştiţi.

Şi, după ce spune aceste pilde, pleacă de acolo, intempestiv, pleacă. Niciodată Mântuitorul n-a avut un sfârşit prelungit în care să fie nevoie să se roage oamenii de El să plece, în afară de ţinutul gadarenilor, unde locuitorii I-au spus: Ieşi din pământul nostru! deşi n-a stat acolo mai mult de câteva ore. Niciodată nu L-au rugat oamenii să plece, toţi ar fi vrut să mai stea și El n-a stat, a plecat. După aceea S-a dus în ţinutul Său, în Nazaret, şi a vorbit în templu şi mulţi n-au crezut în El, iar El le-a spus: Nu este prooroc necinstit decât în patria sa şi în casa sa şi în pământul său și celelalte; şi de acolo a plecat cu corabia, a auzit că Ioan Botezătorul a fost omorât de Irod şi a trecut de cealaltă parte a mării ca să Se ducă şi să Se liniştească singur într-un munte, să Se roage singur, să stea în noaptea aceea singur. Şi mulţimile, văzând de departe pe unde a mers corabia, au ocolit Marea Tiberiadei, care era, de fapt, un lac, destul de mic încât se putea vedea de pe o parte pe cealaltă, şi au ajuns la El, unde a coborât din corabie. Si El, văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele şi a început să le vorbească, să-i tămăduiască. Şi s-a înserat, iar, fiind departe de orice sat, au venit Apostolii şi au zis: Doamne, lasă-i să plece, că e spre seară şi sunt flămânzi și însetaţi şi nu este nicio localitate prin apropiere să se ducă să găsească de mâncare pe undeva. Şi de aici tot ceea ce se întâmplă mai departe.

Dar să ne întrebăm: de ce a plecat Hristos, de ce a vrut să Se ascundă, de ce a vrut să Se ducă într-un loc pustiu şi să Se roage acolo, să Se însingureze? Care a fost motivul? Învăţătura apostolică, a Tradiţiei şi, prin ea, Părinţii ne învaţă că sunt trei mari motive pentru care, în general, Mântuitorul pleca, Se însingura, fugea, nu stătea cât ar fi vrut oamenii să stea. Cel mai important motiv este acela că Dumnezeu dădea timp şi vreme oamenilor să asimileze, să primească cuvântul Lui. Cuvintele Lui erau tariCel ce are urechi de auzit, să audă erau pentru urechile sufletului, erau pline de viaţă, erau cuvinte care schimbau sufletul, dacă oamenii le-ar fi urmat. Era ca o mâncare tare pe care o dai unor bebeluşi, trebuie să îi laşi mult timp s-o mestece ca să poată înghiţi. Erau nepregătiţi oamenii sau foarte puţin pregătiţi, deşi Dumnezeu Se străduise cu ei milenii la rând să-i pregătească ca să poată primi această învăţătură, prin prooroci, prin îngeri, prin toată învăţătura, prin Lege, prin toate pildele, prin tot ce a făcut Mântuitorul, prin toate încercările prin care a trecut, S-a străduit să-i pregătească pentru această primire a Evangheliei. Ioan Botezătorul însuşi a fost unul dintre cei care a pregătit această cale, în fapt Ioan Botezătorul nu a pregătit atât calea lui Hristos pe pământ, vremelnică, ca să-i facă Lui mai uşoară propovăduirea, nu în sensul acesta, ci mai mult a pregătit sufletele oamenilor ca să poată primi şi să se poată bucura de învăţătura cea dumnezeiască, care era mântuitoare. Această învăţătură renăștea sufletul, deschidea porţile raiului, face din nou veşnic sufletul omenesc care până atunci cădea în şeol şi cobora ca într-un fel de moarte duhovnicească, nu avea ieşire spre Dumnezeu, spre tămăduire duhovnicească.

Faţă de propovăduirea lui Hristos cea renăscătoare de suflet, cea a lui Ioan Botezătorul era mult mai mică, mult mai îngustă, mult mai slabă. De aceea zice: Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu vă botez pe voi cu apă…. În primul rând era vorba de botezul sufletului, care se convertește, se întoarce spre Dumnezeu; acum doar se prefigura acea întoarcere, acea convertire, prin Ioan. La Hristos chiar se întâmpla, chiar se primea învăţătura cea adevărată şi omul putea să renască, să se nască în Dumnezeu din nou, să fie veşnic, se deschideau căile cele fără de hotar ale sufletului, sufletul e făcut fără de hotar în cele ale vieţii, el poate primi în sine viaţa cea fără de hotar a lui Dumnezeu, pe care o pierduse, iar prin Hristos din nou se poate dobândi aceasta.

inmultirea-painilor-2-copy

sursa: Albastru de…
http://albastrude.wordpress.com/icoane-si-schite-dupa-icoane/

Deci unul dintre motivele pentru care Hristos Se însingurează de lume este acela că lasă timp sufletului omenesc să asimileze ceea ce a auzit, să stea puţin cu sine, să se gândească. Nu oboseşte peste măsură omul prin a-i spune neîncetat,  prin a-l bate la cap. Şi ştiţi bine, orice lucru, oricât de bun şi de deosebit ar fi, sau o melodie excepţională pe care o asculţi de multe, multe ori, ajungi să nu mai simţi nimic, nu-i mai vezi valoarea, nu-i mai vezi frumuseţea, chiar devine obositoare şi nu mai vrei s-o auzi. Aşa şi Dumnezeu are grijă de neputinţa sufletului omenesc de a nu putea primi de acum totul, ne-ar da val peste val Dumnezeu, dar omul nu poate primi decât cu pipeta, cu linguriţa, aşa că Dumnezeu îi dă tainic sufletului omenesc acest timp. Nu-l oboseşte peste măsură nici cu cele mai frumoase învăţături, nici cu cele mai înalte cuvinte.

Şi mai are un motiv Dumnezeu pentru care face acest lucru: faptul că are încredere în sufletul omenesc, în om, iar taina mântuirii omului nu se face numai prin Dumnezeu, ci are două aspecte: cel subiectiv şi cel obiectiv. Mântuirea obiectivă înseamnă că Dumnezeu face totul din partea Sa, obiectiv noi suntem mântuiţi, pentru că Dumnezeu a făcut pentru noi tot ce se putea face. Dar există şi mântuirea subiectivă, adică nu se poate ca fără participarea ta să te mântuieşti, mântuirea însemnând primirea, înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu şi încercarea de a-l urma, primirea lui Dumnezeu ca şi cale, ca şi viaţă, ca adevăr. Aceasta este mântuirea sau, cel puţin, începutul ei. Dumnezeu, în toate, până şi la facerea lumii, unde a conlucrat cu omul la facerea animalelor, cu atât mai mult Dumnezeu îl lasă pe om să fie mântuitor al propriului lui suflet; nu numai Dumnezeu este Cel care mântuieşte sufletul omenesc, ci răspunde şi omul din partea lui. Dumnezeu vrea o relaţie personală cu omul, vrea ca omul să răspundă da sau nu, vreau sau nu vreau, îl lasă să aleagă, îi dă timp, îi dă vreme, are încredere în el, aşteaptă răspunsul lui la dragostea dumnezeiască, nu zice: <Nu contează că nu Mă iubiţi şi nu Mă vreţi, eu vă iau cu Mine!>, nu face aşa, ci vrea şi dragostea omului, cu multă, multă smerenie şi durere şi nu face nimic peste libertatea omului.

Deci un alt motiv al acestea plecări, al acestei înstrăinări a lui Dumnezeu este nu numai că-i dă timp omului să rumege, să primească cuvântul, să-l asimileze. Dar nu numai cuvintele, ci şi minunile pe care le făcea Hristos. Vă daţi seama, un om firesc, care n-a văzut o minune, ca mulţi dintre noi, începând de la învieri de morţi până la lucruri greu de crezut ochilor, acestea sunt greu de asimilat, nici nu ştii cum să le iei, eşti tulburat zile întregi, poate tulburat în sens bun, zum zice Sfântul Nicodim Aghioritul, Mai bine un război bun decât o pace rea, deci o tulburare ca un război bun al sufletului şi această tulburare bună aduce încetul cu încetul pacea sufletului, pacea cea bună, nu cea de dinainte, pacea morţii, pe care vrem s-o dobândim printr-o gândire pozitivă depărtată de Dumnezeu, care nu rezistă mult. Pacea cea bună e greu de asimilat de un suflet care dobândise deja o a doua fire, a păcatului, prin obicei. Păcatul e o a doua fire pentru sufletele noastre, gesturile noastre au devenit formale, prefăcute. Uitaţi-vă la animale, ele sunt fireşti, dar gesturile noastre, foarte multe, de la a clipi sau a mişca mâna, ascund în sine multă mândrie, multă părere de sine, multă aşteptare vizavi de ceilalţi. Cuvintele noastre au devenit prefăcute, deși ele au fost create pentru ca noi să mărturisim ceea ce am vrea, ceea ce simţim, dar noi am ajuns să folosim cuvintele ca pe un mijloc de prefăcătorie, de a ascunde adevărul. Toate ale omului arată că a devenit prefăcut, că a devenit privelişte de râs a demonilor. Să ştiţi că în faţa unui asemenea om, care nu mai are sinceritate în ceea ce face, caută părerea celorlalţi, care are o relaţie cu Dumnezeu de tip terorist: <Dacă nu faci aia, mă lepăd de Tine!>, sufletul omenesc nu numai cu ceilalţi devine prefăcut, fals, se înrăieşte, ci şi faţă de sine însuşi se ascunde, se preface, gândurile proprii lucrează ca să îl ascundă pe om de sine însuşi. Dar şi cu Dumnezeu facem la fel.

Aici se vădeşte toată urâciunea omului, în care noi zicem că ne-a adus diavolul, dar noi am cooperat, de fapt. Aşa cum la mântuire omul nu se mântuieşte sigur, dar nu-l mântuieşte numai Dumnezeu, ci e o împreună-lucrare între om şi Dumnezeu, aşa şi pentru căderea şi decăderea omului nu e numai diavolul de vină, ci el are lucrarea lui, îngăduită de Dumnezeu, cât timp îi e îngăduit, dar am participat şi noi, am conlucrat, de multe ori poate că lucrarea noastră a fost mai serioasă şi mai adâncă decât a diavolului, pe care poate de multe ori Dumnezeu l-a oprit şi a stat împotriva lui. Şi să ştiţi că Dumnezeu nu-l lasă pe diavol să lucreze împotriva noastră şi să ne ispitească mai mult decât socoteşte El că îi e folositor omului. În anumite situaţii e folositoare ispita care vine din partea diavolului, ne trezeşte, ne întoarce cu gândul spre Dumnezeu. Tot ce permite Dumnezeu e pus special, ca medicament pentru situaţia aceea a noastră. Iar dacă ne-a biruit diavolul, ne-a biruit răul, ne-a transformat în răi, am devenit cum nu se cuvine să devenim, ne-am transformat firea în rău, aceea a fost conlucrarea noastră cu ceea ce Dumnezeu a îngăduit, cu măsura pe care a pus-o, o conlucrare negativă în care noi am adăugat otravă peste otravă, am făcut multe alte răutăţi care au dus la otrăvirea sufletului şi la îmbolnăvirea lui.

Cât de real, cât de firesc trebuie să fi fost Hristos! Nu se strecura în spatele Lui niciun fel de prefăcătorie, niciun fel de mândrie, n-avea de ce, Dumnezeu nu Se preface! El n-are nevoie de cinste de la om; Se bucură dacă omul Îl cinsteşte, dar nu are nevoie, nu duce lipsă, e deplin împlinit în Sine, cum şi omul ar fi, dacă ar trăi în Dumnezeu. Cât de firesc trebuie să fi fost Dumnezeu, dacă sfinţii de peste veacuri, care I-au urmat, au fost atât de cutremurători în faţa oamenilor. Cele mai urâte caractere, cei mai învârtoşaţi duşmani s-au plecat în faţa unor asemenea chipuri sincere, clare, deschise, îi durea prezenţa acestor oameni, care erau chipul lui Dumnezeu. zaheuE atât de greu să te întâlneşti cu Dumnezeu şi să poţi procesa, totuşi, această întâlnire; durează să te aduni, să-ţi vii în fire, să-ţi dai seama cu Cine te-ai întâlnit, să înţelegi această întâlnire, ce-ai văzut, de la cele mai mici la cele mai mari gesturi. Era greu lucrul acesta, gândiţi-vă la Zaheu. Acesta L-a chemat în casa sa, pentru că numai pretenţia simplă a lui Dumnezeu Astăzi voi veni în casa ta l-a dezarmat: <Da, Doamne, cum să nu?!>. Nu se ştie să fi zis Dumnezeu acolo, în casa lui Zaheu, vreo predică deosebită, vreun cuvânt, că s-ar fi scris, că doar despre predica de pe munte s-au scris pagini întregi. Dar de la cele mai mici gesturi ale lui Hristos până la felul cum îl privea l-au cutremurat atât de mult pe Zaheu încât, numai văzându-L pe Hristos şi văzându-se şi pe el, ca pe o caricatură, cum ajunsese, în ce hal, a fost ca şi cum tu eşti o candelă care se stinge, sfârâie şi împrăştie un miros urât, deşi te crezi luminos şi frumos, însă văzând dintr-o dată o candelă aprinsă, cu foc mistuitor, îți dai seama ce eşti şi te întrebi ce pedeapsă să-ţi iei. Asta l-a făcut să zică Iată, jumătate din averea mea o dau şi dacă am nedreptăţit pe cineva cui ceva întorc împătrit, adică el a vrut să-şi ia asupra lui cea mai mare pedeapsă ca să se vindece, pentru că a întoarce împătrit ceva furat era cea mai mare pedeapsă în Legea veche. Şi-a ales cea mai gravă pedeapsă ca să ajungă aşa cum se vedea în oglinda care era Hristos şi care-l arăta a fi îngrozitor de urât. Deci cât de greu, dar cât de minunat era să fi alături de Hristos, în prezenţa Lui, în tot firescul acela dumnezeiesc, neurâţit de mândrie şi de complexe şi de frici şi de neputinţe. Şi pentru aceasta avea omul nevoie de linişte, pentru a se aduna după întâlnirea cu Dumnezeu.

Iar al treilea motiv pentru care Dumnezeu ne oferă timp şi vreme şi Se retrage este acela despre care Sfântul Ioan Gură de Aur şi toţi Părinţii ziceau că, dacă urmărim cu atenţie, întotdeauna după ce Dumnezeu Se ascunde de oameni, după aceea face mult mai multe minuni şi mult mai mari. Tot aşa, S-a ascuns de mulţime şi S-a dus pe munte să Se roage şi a dat drumul ucenicilor pe mare tocmai ca să rămână singur, dar a trebuit să vină la ei pe apă după aceea, căci se pornise furtună pe mare, iar ei s-au minunat și au zis Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! când L-au văzut că umblă pe mare, că îl ridică pe Petru din apă. Deci tocmai atunci, după însingurarea Lui, parcă se întâmplă minuni mai mari. Şi aici, vrând să se însingureze, au năvălit mulţimile și a făcut minuni şi mai mari, s-au înmulţit cinci pâini şi doi peşti la peste zece mii de oameni, minune care s-a întâmplat nu pentru că a voit El – că nu a voit nicio minune în mod special, n-a venit cu un set de minuni, ci întotdeauna s-au făcut pentru că omul e neputincios; aici, de exemplu, oamenii nu aveau să mănânce.

Spun Părinţii că prin aceasta ne arată Dumnezeu că atunci când omul se va însingura, se va ascunde, făcând faptele bune pentru ceilalţi, rugându-se pentru ceilalţi în ascuns… – că pentru cine Se ducea Hristos să se roage? Oare pentru Sine numai, ca om? Nu, se ruga pentru lumea întreagă, pentru om! Agonia lui Hristos in GhetsimaniEra singur, dar a fost un moment, atunci, în grădina Ghetsimani, când El, cu sudoare de sânge, Se ruga pentru toată lumea şi primea paharul păcatelor lumii întregi şi în rugăciunea Lui spune: Tată, unde Mă duc Eu să fie şi aceştia, pe niciunul să nu pierzi, deci, de fapt, rugăciunea era pentru ceilalţi, pentru lumea întreagă, pentru cei care se vor uni cu El! Deci El Se ducea să facă o faptă bună, dar în taină! Şi aceste fapte pe care le făcea pentru ceilalţi, de dragul celorlalţi, le făcea numai pentru că era nevoie, că omul era însetat sau bolnav sau necăjit, dar dacă se putea să nu le spună nimănui, cum le-a spus celor doi orbi: Mergeţi şi nu spuneţi nimănui, deci dacă putea să ascundă aceste lucrări, le ascundea, nu forţa libertatea nimănui cu ele. Cu atât mai mult cu această faptă a rugăciunii, aceasta chiar că se poate face de unul singur, în ascuns, şi El n-o arăta nimănui. Zic Părinţii că asta ne învaţă că atunci când vom face binele pentru celălalt în taină, începând de la rugăciune la orice altceva, nu numai că Dumnezeu nu va uita aceasta, ci va face prin noi mai mari minuni, va lucra cu noi lucruri minunate după aceea. Zice Sfântul Nicolae Velimirovici că Hristos, prin aceasta, S-a întâlnit cu toţi oamenii lui Dumnezeu de peste veacuri, cu toţi cei care s-au rugat pentru ceilalţi, care şi-au pus sufletul tainic pentru ceilalţi şi i-a scos ca pe o cetate în vârful muntelui, ca un sfeşnic i-a pus sus să vadă toată lumea şi din mijlocul şi din adâncul pustiurilor i-a scos în faţa lumii întregi. Deci nimic nu rămâne ascuns, nici măcar în veacul acesta nu va rămâne nerăsplătit de Dumnezeu.

Deci acesta este un alt motiv pentru care Dumnezeu Se retrage în taină, tocmai ca să ne înveţe că rugaciune_2rugăciunea, în primul rând, se face în ascuns şi nu ne lăudăm cu ea şi rămâne, până la urmă, o relaţie personală cu Dumnezeu, unică, deosebită, pe care nu trebuie s-o vădim nimănui. Aşa cum o relaţie de dragoste între soţi sau între prieteni, o relație sinceră, nu se pune pe garduri, ci e ceva tainic între tine şi acel om, nu epatezi cu asta, nu te lauzi, pentru ca altfel nu mai e dragoste adevărată. Dragostea îşi ajunge sieşi, nu se spun cele tainice ale celor două persoane. Aşa și Dumnezeu, ne învaţă că rugăciunea oricum rămâne o legătură tainică între om și Dumnezeu, ea e o legătură de dragoste între om și Dumnezeu, în care Dumnezeu niciodată nu te va trăda şi nu te va vădi, nu va râde de ce I-ai spus sau nu-ţi va reproşa. Niciodată Dumnezeu nu va face asta. Ceea ce I-ai spus Lui, tainic, faţă către faţă, durerile tale, suferinţele, nerăbdările, neputinţele, nu le va vădi Dumnezeu. Aşa nici tu, nici de dragul mândriei, nici de dragul oricărui alt lucru, să nu te apuci să pui pe tarabă rugăciunea ta, să arăţi tuturor cum te rogi tu, ce evlavios eşti şi conştiincios. Din aceste tipuri prefăcute de rugăciune, Dumnezeu pleacă într-un fel, pentru că Îl foloseşti doar ca să epatezi.

Rugăciunea este o taină, iar rugăciunea colectivă, pe care o facem cu toţii în biserică, este o rugăciune în care toţi încearcă să-şi ascundă trăirile, să nu facă niciun gest care să epateze, dar nici să nu pară o brută lipsită de sentimente. Rugăciunea ta personală şi toate gesturile de dragoste şi suspinurile către Dumnezeu şi mâinile tale împreunate și fruntea plină de broboane de sudoare şi lacrimile din marginea ochilor şi orice, acestea rămân în taina ta cu Dumnezeu:

Iar tu, când te rogi, du-te în cămara ta şi închide uşa şi acolo, în ascuns, roagă-te lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, Care vede toate în ascuns, îţi va răsplăti Ţie.

Pe Dumnezeu nu atât Îl impresionează rugăciunea ta, ceea ce spui tu, ci faptul că vii să te întâlneşti cu El, cu Cel din mâinile Căruia ai ieşit. Aceasta îi place Lui, de aceasta însetează.

Aşadar, acestea sunt taine care rămân ascunse în cămara inimii tale, chiar și atunci când eşti în mijlocul lumii. Nu-ţi ridici glasul mai mult decât cel de lângă tine, nu le arăţi altora, pentru că naști în celălalt, de aproape, păcatul lui Cain. L-aţi văzut pe Hristos făcând asemenea lucruri, zicând <Nu ştiţi să vă rugaţi!>? I-aţi auzit pe Apostoli, atunci când El le-a zis: Uite aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru… să fi crăpat inima în ei de atâta patetism pe care-L afişa Hristos? Nu! Le-a zis simplu, ca să nu-i obosească, să nu le forţeze libertatea, ca să nu zică ei <Nu, păi noi aşa n-o să ne rugăm niciodată! N-avem nicio şansă aşa, suntem vai de capul nostru…!> Nu, le-a zis simplu: Iar voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri şi toate celelalte. Iar când Se ducea şi Se ruga în ascuns, şi noi vedem că numai în grădina Ghetsimani a transpirat Hristos sânge, dar poate că întotdeauna când Se ducea şi Se ruga făcea aşa, noi L-am văzut atunci prima oară, prin Apostoli. Dar toate acestea sunt tainice, sunt ale omului cu Dumnezeu, nu se pun pe tarabă în piaţă!

Iar toată această afişare a omului cu Dumnezeu îi produce tristeţe lui Dumnezeu şi cu cât afişăm mai mult din ceea ce trăim noi şi din ceea ce-L rugăm noi, cu atât Dumnezeu Se îndepărtează mai repede de la noi. Aşa cum prietena ta, după ce-i publici pe internet și peste tot toate scrisorile tale și ale ei, să nu te miri că n-o mai vezi. Cam aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu. În toată această afişare a noastră se ascunde multă, multă mândrie, multă părere de sine și alte păcate la un loc”.

***

Pr. Ciprian Negreanu – scurt cuvant la vecernie, in continuarea predicii de la Liturghie (18 iulie 2010):

“Vorbim despre Evanghelia de la Sfântul Apostol Matei, m-aş întoarce la capitolul 14, din acest capitol a fost astăzi spusă Evanghelia, înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Ne reîntoarcem acolo, deşi am mai discutat şi am mai vorbit despre această înmulţire a pâinilor şi atunci şi în alte predici ale acestei duminici, dar şi azi-dimineaţă, dacă vă aduceţi aminte am spus câteva pricini pentru care Dumnezeu Mântuitorul nostru, a plecat cu grabă din ţinutul Său, cum se zice, Nazaretul, şi nu numai pe-acolo din partea celor cărora le spusese multe pilde despre Împărăţia Cerurilor şi de acolo a plecat şi S-a dus să Se roage, S-a dus de cealaltă parte a Mării Tiberiadei, a lacului Tiberiada, să Se roage şi am spus şi azi-dimineaţă mai multe pricini pentru care Dumnezeu, în primul rând a plecat din calea mulţimilor şi după aceea, în al doilea rând, S-a rugat. În ascuns S-a dus să Se roage. Ziceam că mai sunt alte motive pentru care Dumnezeu face aceasta.

Acum să vedem încă un motiv pentru care Dumnezeu Se retrage şi care ne afectează şi pe noi sau ar trebui să ne influenţeze şi pe noi. Ziceam că Dumnezeu, după ce a vorbit sau după ce a fost văzut de mulţimi şi după ce a făcut minunile, Se retrăgea, lăsa vreme şi timp, aşa cum a zis: Cel ce are urechi de auzit, să audă, ca urechile care aud cu adevărat cuvântul să-l primească, să-l înţeleagă, să-l asimileze în sufletul lor, să zică da sau nu mesajului lui Dumnezeu, cuvântului Lui veşnic, şi nu numai cuvântului Lui veşnic.

Dar în sine prezenţa aceea a lui Dumnezeu întrupat, era zguduitoare şi a primi minunile pe care le făcea Mântuitorul, a le asimila, a le înţelege, a le putea cuprinde cu mintea, aşa cum înseşi mulţimile se tulburau şi ziceau: Nu s-a mai văzut aşa ceva în Israel, nimeni nu a mai făcut asemenea minuni. Nu s-a auzit vreodată ca un om din naştere să se tămăduiască, ce să mai zicem de învierea morţilor şi celelalte, lucruri care cumva îţi tăiau cuvintele, nu mai aveai ce să spui. Parcă toată această minunare a mulţimilor s-a sfârşit atunci când ultima oară Mântuitorul Se îndrepta spre Ierusalim, înaintea patimilor Sale, coborând pe Muntele Măslinilor spre Ierusalim şi văzând în zare Ierusalimul, toată mulţimea a început să cânte şi se aducea slavă lui Dumnezeu, Osana întru cei de sus şi zicând Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, deci cumva au început să recunoască că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, El este Dumnezeu, până la urmă, El este Cel despre care au spus Scripturile, dar până atunci, dacă nu puteau cuprinde, nici nu puteau exprima în cuvinte uşor ce se întâmplă.

Şi acestea le-am spus în mare parte dimineaţă, dar acum încă un motiv pentru care Dumnezeu Se retrăgea şi Se ruga este acela că, pe lângă faptul că Dumnezeu ne lasă pe noi, după ce El lucrează cu noi, ne arată calea spre mântuire, ne descoperă cuvintele Lui, face minuni cu noi, deci toate lucrurile se pot potrivi şi în viaţa noastră, nu s-au potrivit doar atunci, oarecând, şi acum cuvintele Lui sunt tot aşa de zguduitoare şi de tulburătoare dacă le primim cum se cuvine, şi acum ele mişcă viaţa noastră dacă le ascultăm şi dacă avem urechi de auzit, că pentru cele mai multe parcă nu avem urechi de auzit să le auzim. Cred că aţi simţit de multe ori lucrul ăsta. De pildă, dacă aş schimba acum cuvântul şi i-aş spune fiecăruia în parte şi cumva aş atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului – că sufletul nostru ni l-am pus pentru tot felul de lucruri, ştiţi, unde este comoara noastră, acolo este şi inima noastră. Fiecare din noi avem o comoară a noastră, a inimii noastre. Foarte puţini pot să zică că comoara e Hristos, comoara e Dumnezeu, comoara e Împărăţia Cerurilor – şi dacă acum aş schimba cuvântul şi aş spune fiecăruia în parte ceva care pentru el e comoara lui şi l-aş atinge acolo, omul acela ar fi extraordinar de atent şi ar primi cu tot sufletul, i s-ar deschide urechile, şi-ar asuma cuvintele și le-ar trăi cu toată fiinţa. Pe când cuvintele lui Dumnezeu, cele pe care le auzim în Evanghelie, trec pe lângă urechile noastre, că poate n-o fi despre noi vorba. Bine, nu putem fi tot timpul ca în priză ascultând cuvântul lui Dumnezeu, dar ştiţi şi recunoaşteţi că foarte rar simţim cuvântul lui Dumnezeu ca fiind spus exact pentru noi, pentru fiecare în parte, ca o scrisoare scrisă pentru noi personal, şi să ne cutremurăm şi să-l primim cu urechile sufletului deschise.

Deci Dumnezeu nu numai că ne lasă timp să rumegăm cuvintele Lui, minunile, faptele, să înţelegem, să alegem. Dacă ar fi doar atât ar fi puţin, dar Dumnezeu nu Se opreşte numai la atât. Mai este o lucrare lăuntrică, tainică, a omului, care urmează după aceea. Şi aceasta se vede prin toate, Dumnezeu nu încetează să lucreze, chiar dacă nu la nivelul la care ne-am cutremurat noi, ci la alte măsuri, mult mai subţiri, mai nuanțate, mai fine, nu ne părăseşte nicicând şi ne ajută întotdeauna să putem să zicem „Da”. Noi forţăm, în general, lucrurile, și zicem că diavolul ne forţează să zicem „Nu”, dar nu simţim prezenţa lui Dumnezeu continuă, care ne ajută să zicem „Da”, cum zice Scriptura, că la Dumnezeu toate sunt da. Şi acest fapt, că Dumnezeu continuă să lucreze cu noi, se dovedeşte aici, în minunea înmulţirii pâinilor, prin faptul că după ce Dumnezeu a aruncat sămânţa cuvântului, după ce Dumnezeu a făcut minunea, minuni nenumărate, după ce Şi-a arătat chipul Său dumnezeiesc, de Dumnezeu şi om, nu a zis: <E destul atât, să vedem ce vor face cu acestea>, ci S-a dus să Se roage. Şi rugăciunea Lui era pentru aceştia.

cina-cea-de-taina-6Hai să ne gândim la unele dintre cuvintele pe care le-a spus Dumnezeu la Cina cea de taină. Aşa cum zic Apostolii, atunci a vorbit pe faţă, a vorbit deschis. Toate tainele pe care ei le-au putut cuprinde şi pe care le-a putut cuprinde inima lor, Dumnezeu le-a spus la Cina cea de taină. Şi printre acestea El le-a arătat şi dorinţa Sa ca cuvântul Lui să nu se întoarcă fără roadă, ca tot ceea ce ei, Apostolii, vor propovădui mulţimilor să fie primit de mulţime, de oamenii care vor auzi cuvântul. Roada aceasta a cuvântului să nu piară. Le spune Apostolilor: Vă dau putere ca roadă să aduceţi şi roadă voastră să nu piară. Asta ce înseamnă? Că Dumnezeu Însuşi cumva continuă El să lucreze ca acea roadă să apară, să nu rămână începutul de sămânţă doar la măsura aceea. Deci e o continuă lucrare a lui Dumnezeu cu omul!

Deci Dumnezeu, după ce a vestit cuvântul şi a făcut minunea înmulţirii pâinilor, Se retrage ca să Se roage pentru aceia, ca sămânţa pusă în inima lor să nu piară, ci să rodească. Ce înseamnă că Dumnezeu Se roagă? Că El voieşte! Se roagă ca om, nu avem nevoie ca Dumnezeu să Se roage, Se roagă ca om, că era şi om şi Dumnezeu. Dar ce înseamnă că Dumnezeu stă în rugăciune? Omul stă în rugăciune ca acea roadă să nu piară, să primească cuvântul, ca acel chip vădit al lui Dumnezeu în inima lor să nu moară, să se ridice, să lumineze. Dumnezeu mijloceşte şi Se străduieşte ca răspunsul nostru să fie „Da” neîncetat.

Deci ce putem face noi, cum trebuie să fim noi? Noi ce facem de obicei? Aruncăm repede un cuvânt aspru sau blând sau mai nuanţat unui frate sau cuiva cum că aşa vrea Dumnezeu sau uite cum spune Dumnezeu sau aşa ar fi bine să faci sau facem o faptă bună sau mai puţin bună faţă de cineva şi după ce facem aceste lucruri cât de cât bune sau arătăm lucrarea noastră bună, frumoasă, câte unui om, îl ajutăm, îi cărăm ceva, fugim undeva să-l ajutăm şi după aceea suntem foarte mulţumiţi că nu trebuie să ne mai chinuim acum, că chiar am făcut nişte fapte bune, nu mai înmulţim rugăciunea, nu ne mai ostenim și pentru fratele nostru, pentru aproapele nostru. Dumnezeu ne învaţă că tocmai atunci trebuie să înmulţim rugăciunea sau să n-o uităm! E ca şi cum plantăm o sămânţă, dar nu ne mai ocupăm după aia, că doar ploaia nu e treaba noastră şi noi ne-am făcut datoria, n-o mai irigăm, n-o mai îngrijim. Ei, dar ca să fie un lucru cu adevărat bun trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să primească această jertfă a noastră, dacă nu-I cerem tainic lui Dumnezeu să sporească această lucrare a noastră, să o primească şi să nu rămână ca din mâinile noastre întinate şi păcătoase, ci să o ia Dumnezeu și să o lucreze în continuare, dacă nu facem aceasta, foarte multe dintre lucrările noastre, din cuvintele noastre, indiferent cât de luminoase ar fi, scad şi nu rodesc, dacă nu punem rugăciune mai departe pentru omul pe care l-am ajutat, ca sămânța pusă de noi să rodească.

Asta voia să spună Dumnezeu, după ce făcea acele lucrări minunate, după ce spunea cuvântul cel dumnezeiesc, prin retragerea Lui să Se roage în taină, motiv la care se referă mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, un motiv pe care noi îl uităm. impartasire la rusiVedem, de exemplu, la Sfânta Euharistie, că mult mai importante sunt atenția şi concentrarea de după, rugăciunea de după, atenţia la Dumnezeu de după decât cea de dinainte de Euharistie. Adică înainte este efortul personal al nostru cu ajutorul dat de curăţire, de încercarea a ţine gândurile sub control, de a ne osteni cât putem, de a ţine post, de a face ce putem, oricum nu ne vom curăţa vreodată suficient încă să-L merităm pe Hristos. Grosolan vorbind, e ca şi cum ai zice: <Cum să câştig încrederea unui om care vreau să mă împrumute cu ceva mult?> si te străduieşti, te îmbraci frumos, vorbești frumos, te comporţi frumos, şi după ce îţi dă avuţie mare cu care să lucrezi şi să faci ceva, ei, atunci contează enorm de mult ce faci cu avuţia aceea. Nu înainte. Noi ce facem? Noi până atunci ne ostenim, facem, după aceea, gata. Toţi, sincer, după aceea suntem liniştiţi, aşa, ca şi cum de acum lucrează Dumnezeu, la mântuirea mea eu nu mai am nicio lucrare. Dar dimpotrivă! Atunci capătă omul mai multă putere să lucreze, ca şi cum atunci i se dau unelte.

serafim sarov rugaciuneSfântul Serafim de Sarov, după ce se împărtăşea, nu ştia cum să rămână mai mult cu sine însuşi, să se concentreze mai mult asupra lui însuşi, trecea prin mulţimi repede până la chilia sa şi stătea acolo ore în şir, el, care primise de la Maica Domnului canon să primească mulţimile, totuşi, pentru Euharistie, că să-L poată primi pe Dumnezeu, ca să poată lucra cu Dumnezeu, ca să poată să sporească rodul lui Dumnezeu din sine, să întărească lucrarea lui Dumnezeu cu sine, se ducea în chilia lui şi stătea acolo mult timp. Atunci, mai mult ca oricând! Sfântul Ioan Maximovici stătea în altar după Împărtăşanie și nu ieşea până la 3-4 după-masa. Stătea acolo şi se ruga şi se aduna şi se întărea şi sporea tot mai mult lucrarea lui Dumnezeu cu el şi a lui cu Dumnezeu, pentru că ştia că atunci ai mult mai multe puteri. Noi, cumva, avem părerea că invers stau lucrurile. Dar ţi se va întâmpla să pierzi tot harul şi tot darul acela foarte repede, în câteva ore, într-o zi, nu mai ai nimic. Şi, la un moment dat, Dumnezeu îţi va da tot mai puţin, tot mai puţin, lucrarea lui Dumnezeu cu tine devine tot mai mică, de fapt, răspunsul tău devine tot mai mic.

Asta ne arată Dumnezeu prin această rugăciune pe care o făcea după ce săvârșea mari minuni, după ce făcea fapte minunate, Se ducea şi Se ruga şi întărea faptele și minunile Sale prin rugăciune, prin puterea tainică a lui Dumnezeu cu omul după aceea, altfel decât ne imaginăm noi. Şi aceasta se vădeşte prin rugăciunea Lui. Asta arată că Dumnezeu Se gândește la om, că, exact cum se spune când El le-a dat drumul Apostolilor să plece pe mare și El a rămas să Se roage, într-un fel parcă Îl vedem pe Mântuitorul văzându-i la mijlocul mării în mijlocul furtunii, era clar lângă ei prin însăşi rugăciunea Lui, era atenţia Lui spre om, poate mai importantă decât când făcea o minune vizibilă, de care omul se cutremură şi se minunează.

Astfel ne îndeamnă Dumnezeu şi pe noi: atunci când faci bine, atunci când arunci, cu uşurinţă, de multe ori, cuvântul lui Dumnezeu, şi lumea nu-l asumă, nu-l urmează, nu-l doreşte, chiar dacă tu l-ai spus cu toată încrederea, cu toată dragostea, să ştii că, de multe ori, şi din cauza ta – dar nu numai din cauza ta – pentru că nu te-ai rugat pentru omul acela şi nu l-ai primit în inima ta, n-ai fost smerit, până la urmă. Noi ne şi imaginăm că aşa de bine am zis sau aşa de bine am făcut lucrul ăla, încât…

Până la urmă: Doamne, am făcut un amărât de lucru, am spus un amărât de cuvânt, dar dacă Tu nu mijloceşti să schimbi inima acestor oameni, degeaba l-am spus. Dacă Tu nu lucrezi cu el mântuirea, cu acest cuvânt amărât spus de mine, propovăduit de oricine, degeaba l-am spus, nu foloseşte la nimic. Dimpotrivă, se poate transforma în cuţit care taie sufletul şi îl amărăşte şi mai rău.

Dumnezeu să ne ajute, să ne mântuiască”.

__5________20121123_1390103501

Legaturi:

“Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu!”

***

***

Aşa şi noi, dacă noi am pune în faţa noastră neîncetat lucrările lui Dumnezeu cu noi, tainele pe care Dumnezeu le-a făcut cu noi, minunile, rugăciunile nenumărate pe care ni le-a ascultat şi cele pe care nu ni le-a ascultat și am văzut în timp că bine a făcut că nu ni le-a ascultat atunci, că dacă ne împlinea rugăciunea în felul cum credeam noi atunci, nu înţelegeam sau nu vedeam sau nu descopeream lucrurile acelea sau nu întâlneam această situaţie. Până şi rugăciunile pe care Dumnezeu pare că nu ni le ascultă putem să le folosim în timp, dacă avem înțelepciune, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru minunile pe care le face cu noi, pentru că, dacă deschidem bine ochii, o să vedem că şi acele rugăciuni părut neascultate sunt, de fapt, nişte rugăciuni mai înalte împlinite cu noi. Dacă suntem sinceri și corecţi, spunem: <Doamne, fă tu cum crezi că e mai bine cu mine, că, până la urmă, eu nu ştiu ce-i mai bine. Eu o să mă rog pentru tot felul de lucruri, de nimicuri sau lucruri mari pentru mine, dar nu ştiu dacă sunt bune sau rele, dacă e bine sau rău. Tu fă cum crezi Tu!> Şi mult mai puţine n-o să le împlinească Dumnezeu şi o să vedeţi că multe din cele foarte mici, până şi cele care-ţi trec numai prin minte, Dumnezeu ţi le împlineşte, multe, multe şi mici, dar câteva din cele mari mai greu ţi le împlineşte. Şi o să zici: <Bine, dar astea mici mi le împlineşti aşa de repede, și numai că am visat sau m-am gândit ce frumos ar fi, şi ultimul gând ce l-am avut, şi cea mai mică rugăciune, iar cealaltă, în care am zis că vreau pe acesta să-mi fie soţ sau aceasta soţie, nu mi-o împlineşte?…> Sau cine ştie ce lucruri mari sau să mergi undeva sau să rămâi definitiv în profesia asta sau să faci cealaltă, <Pe astea nu mi le împlineşti, Doamne?…> Şi simţim că ne străduim, forţam mâna lui Dumnezeu și El parcă tot nu Se lasă. Şi asta se întâmplă pentru că mai ales aceste lucruri mari, când cineva cere lucruri mari și care să ţină o viaţă, acestea pot duce la moartea noastră veşnică duhovnicească sau la viaţă veşnică. Sunt lucruri prea mari, nici nu ştiu dacă ştim ce cerem atunci când cerem. Foarte mulţi oameni vin, după ani şi ani, şi plâng şi zic: „Eu mi-am dorit să mă căsătoresc cu nu-ştiu-cine. Eu am trecut peste toate barierele. Eu am călcat peste toate sfaturile şi am făcut lucrul acesta şi acum îmi pare rău. De ce nu m-a oprit Dumnezeu?” Tot ei sunt cei care se revoltă mai târziu şi se învârtoşează şi zic: „Trebuia să mă oprească Dumnezeu!”, deşi uită că atunci erau gata să zică: „Îmi dau viaţa dacă nu-mi dai asta, îmi pun capăt dacă nu-mi dai ceea ce cer eu!”. Şi, de multe ori, din două motive Dumnezeu nu împlineşte anumite rugăciuni ale noastre mari: 1. de obicei, când cerem lucruri mari, acestea chiar sunt mari şi implică şi viaţa altor oameni şi ne implică şi pe noi în viaţa lor şi, pe de o parte, încă nu suntem pregătiţi şi nu suntem destul de copţi pentru aşa ceva şi putem face mai mult rău decât bine şi Dumnezeu poate să amâne luni şi ani, până ne împlineşte acea rugăminte şi pare că Dumnezeu a fost zgârcit şi abia ţi-a dat, dar abia după ce ai crescut şi ai învăţat şi ai înţeles multe. […] De fapt, de multe ori suntem aşa de siguri de ceea ce vrem şi suntem hotărâţi, încât de obicei ce vrem nu este duhovnicesc, ci doar o realizare cât mai bună aici pe pământ, materială, profesională, familială. De multe ori, aceste opriri sau întâmplări care ne stau în cale sau situaţii în care Dumnezeu pare că nu ascultă să ne treacă mai departe, acestea îţi deschid pentru prima oară ochii asupra unor realităţi ale lumii pe care până atunci nu le-ai băgat în seamă. Începi să descoperi că ai suflet, că este ceva în tine care suferă, pe care nu l-ai crescut până atunci, care nu are aripi, pe care nu l-ai învăţat să zboare niciodată, că tu puteai să ajungi aşa până la sfârşit, fără să-ţi dai seama că tu ai venit în lume pentru altceva decât ca să fii primul, să fii în frunte, să realizezi, să faci, să dregi. E alt motiv pentru care ai venit în lumea asta şi pe Altcineva trebuie să descoperi, pe Altcineva, cu amar, să-L cunoşti şi să te întâlneşti cu El. Şi de multe ori oamenii numai la aceste dureri mari încep să cunoască pe Altcineva, pe Dumnezeu. Şi noi credem că în suferinţă Îi place lui Dumnezeu să se întâlnească cu noi. Nu! Este nevoit! Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Mântuitorul a fost discret, respectând libertatea şi voia omuluinu cum facem noi, uneori, obligându-i pe alţii să ne asculte, să ne urmeze indicaţiile, intrând în sufletele lor; de multe ori, această mărturisire a noastră în faţa altora nu le este de niciun folos. El a spus: Nu daţi mărgăritarele voastre la câini şi lucrurile sfinte la porci, nu numindu-i pe oamenii din jur porci sau câini, ci subliniind că nu ştim să ne folosim de aceste mari daruri, neînţelegând ce mare preţ au cuvintele mari pe care le rostim. Nu numai că folosim cuvintele cum nu se cuvine, ci facem din ele o teorie proprie asupra credinţei, neînţelegându-le bine şi neştiind cum să le aşezăm în sufletul nostru, fie noi, fie cel care ne ascultă, care se sminteşte, se tulbură, se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, Îl ia pe Dumnezeu prea uşor sau cum nu se cuvine. Aşa-zisa dorinţă de bine a noastră poate face rău, după cum spune o vorbă: Mai binele este duşmanul binelui. Drept aceea, să urmăm exemplul Mântuitorului, al cărui glas nu se auzea nici în intersecţii, nici pe uliţe.

Este gresita atitudinea de duritate si de cicaleala a celor mai in varsta fata de tineri (altceva este cand e vorba de copii, care trebuie struniti), efectele sunt opuse. […]

– Nu este de la Dumnezeu o atitudine dura, de aratat cu degetul. Nu avem niciun merit daca noi avem credinta, totul este dar de la Dumnezeu. Nu stim cine s-a rugat pentru noi, de ne-am trezit la adevar. Dumnezeu lucreaza pt rugaciunile altora.

– Suntem datori sa ne rugam pentru cei mai tineri.

– Sa lasam sfaturile si vorbaria aceasta goala, care, de obicei, nu arata o traire profunda, ci mai rau enerveaza, si sa ne rugam mai mult. Asta ne lipseste noua, rugaciunea pentru celalalt!

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Impartasania, Inmultirea painilor, Parintele Ciprian Negreanu, Preot Claudiu Melean, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la ““Doamne, facem orice, numai nu ne pune sa ne schimbam viata!”. PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PS IGNATIE – chemare esentiala la “revizie sufleteasca” in Postul Mare, punand degetul pe rana: NE MINTIM PE NOI INSINE, FUGIM DE NOI INSINE, DEVENIM FORMALISTI SI RITUALISTI, ALERGAM DUPA MINUNI SI SPECTACOL, TRANSFORMAM CREDINTA DUPA C
  2. Pingback: “Cautati-L pe Dumnezeu cel viu, NU ALERGATI DUPA MINUNI, dupa lucruri iesite din comun! NU VA BAZATI PE CELE DIN AFARA!” – PREASFINTITUL DAMASCHIN LUCHIAN despre amagirea credintei dependente de MINUNI si semne exterioare vs. INTALNIREA
  3. Pingback: “Doamne, ajuta-ma sa fiu cu gandul la Tine!” Parintele Tudor Ciocan: SA FIM ATENTI LA FORMALISM IN RELATIA CU DUMNEZEU! “Sa ne ferim de risipiri, sa ne ferim de ‘SPECTACULOS’ si sa ne ferim de cunoasterea mincinoasa” |
  4. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu: GASIREA MENIRII NOASTRE SI IMPLINIREA DORINTELOR NOASTRE BINECUVANTATE sunt ascunse in IMPLINIREA MACAR MINIMALA A PORUNCILOR LUI DUMNEZEU” (video, text) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: UMBLAREA PE MARE si CHEMAREA LA DESPRINDEREA PENTRU HRISTOS DIN CONFORTUL PERSONAL SI ILUZIA SIGURANTEI LUMESTI (Predica Parintelui Episcop Macarie al Europei de Nord din duminica a IX-a dupa Rusalii) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “STRIGĂTUL este ultima încercare a cuiva de a se face auzit; după el urmează doar tăcerea cu care vorbește, calm și politicos, moartea veșnică….”. STRIGĂTUL “NEBUN” AL SĂRACULUI vs. “PECETLUIREA” ÎN DU
  7. Pingback: De ce plang icoanele? LA CE FOLOSESC MINUNILE, DACA NU NE SCHIMBAM VIATA? | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: “TOTUL SE VA LUA DE LA NOI, ÎN AFARĂ DE CEEA CE CLĂDIM CU HRISTOS”. Preasfințitul Benedict: “OMUL ESTE ATÂT CÂT SE ROAGĂ. Dacă suferim este pentru că suntem prea împreunați cu lumea și prea puțin împreunați cu Cerul”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate