NU PUTEM SLUJI LA DOI DOMNI…
[…] Un lucru care se neglijeaza adeseori de catre multi dintre noi, atunci cand ne complacem si ne amagim cu un fel de “minimalism” religios este ca Hristos, Dumnezeul nostru este “Dumnezeu gelos” si ca in calea catre mantuire nu exista jumatati de masura (sau… mai putin de jumatati). Hristos ne cheama sa fim cu totul ai Lui, sa-I daruim tot sufletul nostru, tot trupul si toata viata noastra, sa-L recunoastem ca deplin Domn si Imparat peste noi, intelegand si aplicand adevarul acesta fundamental enuntat de Sf. Ap. Pavel: “noi nu suntem ai nostri” si viata “noastra” a Lui este. Pentru multi “crestini” de astazi este socant sa afle ca viata lor nu este legitim “sa le apartina” si sa faca ceea ce vor cu ea (desigur, poate in limitele “decentei” si “moralei” – foarte relative, de altfel). La fel si cu trupurile noastre sau cu imbracamintea noastra – “avem dreptul sa facem ce dorim“. Ce sa mai spunem de… indragostirile sau iubirile noastre, despre placerile, “distractiile” si “pasiunile” noastre, de ambitiile si proiectele noastre, de viata noastra de familie, etc. Pentru nimic din toate acestea nu ne trece prin minte ca s-ar cuveni sa-L intrebam ceva pe Dumnezeu. Nu e treaba Lui! Daca pentru noi insesi scopurile vietii noastre sunt indiferente la voia Sa...
Astazi, chiar si printre credinciosii numiti “practicanti”, a ravni si a cauta sa traiesti dupa cuvantul liturgic: “Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam“, fara a aluneca in niciun fel de extremism sau fanatism ingust sectarist, inseamna totusi a-ti asuma automat si eticheta de “habotnic” si a te expune barfelor si deriziunii. De ce? Pentru ca in acel cuvant liturgic astazi nu mai crede (efectiv) aproape nimeni, el este in cel mai bun caz o frumoasa metafora, un accesoriu estetic care sa ne faca sa ne simtim bine in cadrul “ceremonialului divin”, al “spectacolului” Sfintei Liturghii. Nu spunem ca nimeni nu izbuteste sa-l implineasca – ceea ce este firesc si de inteles, pentru ca asta este intreaga lupta de toata viata a crestinului; Evanghelia nu se implineste batand din palme si “metanoia” nu se intampla peste noapte, ci prin stradanie continua, prin continue caderi si ridicari – ci ca mai nimeni nici nu incearca, mai nimeni nu mai lupta, pentru ca… mai nimeni nu-l mai in serios. Iar cine-l ia in serios, acela se cheama ca… ori este “facut pentru” manastire, ori este… nebun! A fi “lumesc” astazi este subinteles ca singura forma posibila de a fi crestin in lume. A nu iubi “lumea” este o “prostie” pe care n-o mai crede nici o babuta, daramite – nu-i asa? – noi, niste crestini tineri, cu studii inalte, plini de viata si moderni, traitori in progresistul secol XXI…
Toata Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi “crestini” ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical… E suficient ca “bifam” prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim (de bucate) si ca (eventual) ii platim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravila”/”canon” si prin “faptele bune” ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni… Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale (uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate) ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati “in pace“, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp – zicem noi – “nu facem rau nimanui“... Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase “sa ne bucuram” de nevinovatele distractii si de placerile permise (credem noi) ale acestei vieti, ca doar – ce? – “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei“? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna?
Dar noi… pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam… ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El. Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca… si El alearga dupa noi… Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim “ce I se cuvine” sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele noastre… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel!
Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi… Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele! Dar nu, pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator… 🙁
Suntem credinciosi, zicem noi. Dar credinta noastra este mincinoasa, vai, cel mai adesea! Pentru ca alegerile noastre, prioritatile noastre ne tradeaza… Ceea ce alegi – aceea esti si in aceea crezi! Orice prefera inima noastra chemarii Lui, tot ceea ce iubim mai mult decat pe El ni se face idol si sminteala, piatra de poticnire in calea spre Imparatie. Orice “avem“, orice este “al nostru” si nu este impartasit cu Hristos, de orice ne lipim inima si nu dorim sa lepadam, acela ne este Comoara/Bogatia, acela ne este Domn si Imparat adevarat, indiferent de ce am declara si am pretinde sau de ce ne-ar placea sa credem despre noi... Fiecare avem “tarina noastra“, “boii nostri” sau “femeia noastra” care sunt intotdeauna “mai importante” si din pricina carora ni se pare ca am fi indreptatiti sa fim primiti la Cina si mai tarziu; deocamdata insa… sa fim lasati sa ne ingrijim de prioritatile noastre, de ceea ce ne pasioneaza, sa ne cultivam idolul in liniste, sa slujim nestingheriti voii proprii.
De aceea chemarea pe care ne-o face Hristos – cu umilinta, ingenuncheat, batand discret la usa noastra incuiata – ne si agaseaza, ne tulbura, ne enerveaza pentru ca, nu-i asa?, ne strica “pacea” si “bucuria” de a face ce vrem noi. De aceea, cand vedem un credincios care pare sa ravneasca sa traiasca CU TOTUL duhovniceste (nu ideologic, nu “anti-sistem”, nu “justitiar”) pentru Hristos, cu toate stangaciile si limitele lui, deodata noi, cei atat de linistiti, de buni si de iubitori (asa cum ne inchipuim ca suntem) devenim nervosi, agresivi, bombanitori, nemultumiti, carcotasi, cusurgii… Pentru ca insasi prezenta lui tacuta ne mustra insuportabil, incepem sa-l barfim, sa-l batjocorim, sa-l scuipam prin cuvinte, sa-i punem etichete si sa radem de el… In duh, ceea ce facem noi atunci asta inseamna: ca si noi il imbracam pe fratele nostru in hlamida rosie, ca ii indesam pe cap coroana de spini si-i punem trestie in mana, iar mai apoi incepem sa jucam “bâza” cu el… Pentru ca ceea ce i-am facut fratelui nostru lui Hristos I-am facut! Prin acel frate umil si prost, habotnic si incuiat Hristos Insusi ne batea la usa, ca sa ne cheme la Cina Sa!
Ce chemare mai duioasa, mai sfasietoare poate exista decat chemarea Păstorului care Si-a dat in chinuri Trupul si Sangele Sau pentru noi, Care plange pentru noi si ne cauta cu lacrimi, fara ca noi sa fi facut nimic sa-L meritam? Cu adevarat, vorba Apostolului, “cum vom scapa noi daca fi-vom nepasatori fata de o astfel de mantuire…?“
Legaturi:
- ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
- “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna VS. duhul lumii
- DUMINICA ORBULUI DIN NASTERE. “Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui”
- OMILIA SFANTULUI IOAN GURA DE AUR LA EVANGHELIA GRIJILOR VIETII: “Hristos ne spune: „Cautati pe cele ceresti!”, dar noi nu le cautam nicio clipa…”
- Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?…
- Sfantul Teofan Zavoratul (10 ianuarie) despre CE ESTE IMPARATIA LUI DUMNEZEU SI DESPRE IDOLATRIILE SI ADULTERELE NOASTRE ASCUNSE
- Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC si despre renuntarea la obiceiurile lumesti
- Din corespondenta Sfantului Teofan cu o tanara ravnitoare DESPRE VIATA LUMEASCA SI VIATA DUHOVNICEASCA
- Sf. Teofan Zavoratul – “DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”
- BOALA DUHULUI LUMESC
- Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine
- CE RASTIGNIRE FATA DE LUME I SE CERE SI MIREANULUI?
- Omilia Mitropolitului Augustin despre ADORAREA MAMONEI SI INCREDINTAREA IN MANA LUI DUMNEZEU: “Are grija Dumnezeu!”
- Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu! – CUV. PAISIE DESPRE PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU FATA DE OM
- Cuv. Paisie Aghioritul: SIMPLIFICATI-VA VIATA!
- “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!”
- NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE!
- Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
- PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu
- CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?
- Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Recomand sa recitesti profetiile Cuv.Macaria – la care am evlavie, citindu-i cartea!
Si-aici, pe site – in dreapta – au repus admin.din profetiile ei; in una dintre ele spunea (cu aproximatie) ca, ‘oamenii vor fugii din cele inalte (blocurile) pentru ca nu se va mai putea trai (datorita tulburarii si neoranduielii care domneste, in general); ceilalti (adica, nesimtitii) pangarind, facand viata aproape imposibila celor normali sau care vor dorii sa traiasca cucernic.
Si Pr.Calistrat Chifan mentiona ca fiind unul din semnele sfarsitului asta (nenorocit) de lume atentionand asupra comportamentului aspru si deosebit de dur fata de ceilalti.
Este semnul racirii dragostei dintre oameni, nasterii de sentimente contradictorii, la unii de ura sau de dusmanie (chiar daca unele – doar pe moment).
Cat de indumnezeit trebuie sa fii (ajungi) ca sa nu te tulbure manelele, zgomotul datorat turatiei la maximum a motoarelor, vorbitului tare, samd…spunea Vladica Bartolomeu Anania ca ne-am transformat intr-un popor de nesimtiti si ca domneste salbaticia…n-avea dreptate?!
Si iarasi ma intorc la familie, la educatie, la mass/media, la societate…este SI o vina colectiva – fara doar si poate – pentru ca nu poate lupta numai pe un front (mama si tatal) cand societatea, strada, televizorul…dau ca reper alte modele, nu?
@Magda
Multumesc ca ai citit comentariul si pentru sfaturi. Sunt foarte binevenite. Ideea e ca personal am reusit cumva sa birui aceasta tulburare tocmai prin rugaciune, dar nu am reusit sa sugerez acest lucru persoanleor din jurul meu. Mai intai ca acolo unde nu e credinta, degeaba le spui sa se roage, al doilea, ei raman tributari logicii omenesti zicand ca nu se pot ruga tocmai pentru ca e mult zgomot si nu se pot concentra. Dar nici eu nu am adus vorba despre asta intr-unul dincazuri si imi pare rau. Trebuia sa incerc. Am adus in discutie aceasta problema pentru ca acesti oameni folosesc tv-ul ca paravan pentru izolarea de zgomotul din afara. Deci, nicio sansa in lupta cu grijile lumii acesteia….
@ hypathia:
Fara indoiala ca avem si noi, si… toti (cei din orase cel putin) cam aceeasi lupta, in grade mai mari sau mici, dar inevitabila.
@hypatia
Tema ta este una aproape fara iesire :
Liniste nu exista decat in sate. O liniste cat de cat normala.
Iesirea din blocurile comuniste se poate face vanzand apartamentul si construind o casa undeva spre periferie.
Ce sfat sa-ti dau ? “tine-ti mintea in iad….si nu deznadajdui…”
E mai actual ca oricand .Doamne ajuta !
Nici la sate nu e liniste, ca unii sateni si-au cumparat boxe. Nimic nu-i mai penibil decat sa auzi cum rasuna o vale intreaga de manelele unora.
M-am gandit si eu la sfatul Sf. Siluan: “Tine-ti mintea in iad nu deznadajdui!”
Pot spune ca 95% e un cuvant lucrator. Problema e regretul ca nu am putut/nu am spus acelasi lucru la randul meu, celor care sunt si ei afectati si cauta o solutie de scapare din acest fel de iad…
Multumesc pentru raspuns.
Am gasit ceva frumos pe aceeasi tema:
La durere vrem să plecăm undeva departe…
… undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât “câmpii” pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea…
Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi… Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine…
Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: “Căutaţi mai întâi Împărăţia”! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El “răutatea zilei”! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa “adăugării acelor toate” dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările! (Maica Siluana)
(sursa: http://www.maicasiluana.blogspot.com/)
“Dacă lipsa de oameni, care să sufere cu cei ce suferă, o numeşte profetul grea şi de neîndurat,spunând: „Şi am aşteptat pe cel ce s-ar mâhni împreună cu mine şi nu era şi pe cel ce m-ar mângâia şi nu l-am aflat” ( Psalm 68,24 ).
Apoi negreşit capeţi multă mângâiere când ştii că toată lumea ia parte la tristeţea ta. ”
“Gândeşte-te apoi şi la aceea că toate cele ale vieţii acesteia şi cele vesele şi cele triste, trec.
Da,uşa e strâmtă şi calea îngustă, dar e cale! Aminteşte-ţi de cuvintele pe care ţi le-am grăit adeseori: Da, uşa e largă şi calea lată, dar şi ea e cale!
Dezleagă-te de pământ, dar mai bine spus, de lanţul trupului! Ridică-te pe aripa filozofiei şi nu te lăsa acoperită de umbră şi de fum! Că aşa sunt cele lumeşti. ” – fragmente din scrisoarea V a Sf.Ioan Hrisostom catre Olimpiada
Unele suflete sensibile nu pot sa aiba mangaiere mai mare decat in a se adanci in psalmii dumnezeiesti. Numai un suflet care a intel;es taina suferintei poate simti psalmii la valoarea maxima.