PARABOLA BUNULUI SAMARINEAN. Chemarea la slujire in iubire

A nesocoti porunca iubirii

Si vazandu-l, a trecut pe alaturi. (Luca 10,30)

In parabola bunului samarinean ne sunt infatisati mai intai un preot si un levit, persoane considerate evlavioase. Ambii, vazandu-l pe nefericitul calator ranit, pradat de talhari, au trecut nepasatori pe alaturi. Este limpede ca acesti oameni nu-si puteau iubi aproapele ca pe ei insisi.

La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au facut omului aceluia niciun rau. Nu l-au lovit, nu l-au pradat, ci pur si simplu, uitandu-se la el, au trecut mai departe. Veti spune ca nu poate fi vorba de un pacat. Adevaratii vinovati au fost talharii, care s-au aratat atat de cruzi cu acel om, ranindu-l, pradandu-l si lasandu-l aruncat in drum. Nici preotul, nici levitul nu au fost partasi la aceasta ticalosie. N-au participat, dar au gresit impotriva poruncii iubirii, abtinandu-se de a-i da o mana de ajutor aproapelui.

Nu obisnuim sa ne facem reprosuri pentru ce n-am facut. Fireste, ne pare rau cand se intampla sa-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne invinuim de faptul ca am scapat oca­zia de a face un bine, de a da un ajutor care statea in puterea noastra sa-l dam. Nu incape indoiala ca ne asumam un mare pacat, atunci cand ii refuzam aproapelui nostru iubirea sau binele pe care am fi putut sa i le aratam.

Vom raspunde pentru fiecare caz in care puteam sa ne ajutam aproapele, dar pe care l-am ratat din neglijenta, neatentie, lene sau egoism. Asemenea cazuri nu se mai intorc si ar fi tre­buit sa le folosim, fiindca ne fusesera trimise de Dumnezeu.

Pe drumul vietii intalnim la tot pasul raniti, frati si surori napastuiti, lasati in parasire de toti. Ce vom fi pentru ei: preotul, levitul sau samarineanul?

***

Slujire in iubire

Iubitilor, daca Dumnezeu in acest fel ne-a iubit pe noi, datori suntem ca si noi sa ne iubim unii pe altii. (I Ioan 4, 11)

Un om de rand, de neam din Samaria, mergea calare pe asin, pe un drum plin de praf. Vazand un calator aflat in necaz l-a ridicat din locul unde zacea, l-a ajutat, pe cat i-a fost cu putinta, apoi si-a continuat drumul. Iata slujirea pe care legea lui Dumnezeu ne porunceste sa o facem, iata pe ce in­sista, cu deosebire, Hristos. Sa perseveram in iubire, oricat de grea, de lunga si de anevoioasa ar fi calea pe care ne-a fost dat s-o strabatem.

Domnul ne cere o slujire care sa se exprime in dragoste catre toti oamenii, pe care i-a rascumparat prin jertfa Sa, toti fiind frati intre ei. Slujirea noastra fata de Hristos trebuie sa se arate, neincetat, intr-o blandete neschimbatoare, in uitare si jertfire de sine fata de toti oamenii, in toate zilele, in fami­lie, in societate. Sa domneasca pretutindeni blandetea, rabdarea, iubirea fraterna. Sa fie rodul credintei noastre. Sa ne fie patrunse de acest duh rugaciunile; cele de obste si cele de si­ne. Este singura slujire pe care o asteapta Domnul de la fieca­re parinte, de la fiecare copil, de la stapani si de la slugi.

Aceasta inseamna adevarata religie, duhul blandetii ne­tulburate, iubirea exprimata in cuvinte mangaietoare, ati­tudinea calma, egala cu sine, care, raspandindu-se, umple casa, usureaza viata, aduce lumina si bucurie in fiecare inima, asemenea razelor soarelui care patrund in fiecare colti­sor al unui camin oricat de modest.

Daca refugiul nostru este in Dumnezeu, tot in El ne este si puterea. El ne va da in mod sigur puterea de a duce la bun sfarsit tot ce ne-a cerut sa facem. Numai in numele Lui reu­sim sa supunem in noi acel duh al rautatii, iritarii, racelii, care nu poate fi izgonit decat „prin post si rugaciune”.

Sa ne punem nadejdea in „incepatorul mantuirii” noastre (Evrei 2, 10), Care este „pururea viu ca sa mijloceasca pentru noi” (cf. Evrei 7, 25). In El aflandu-ne, vom ajunge sa ne biruim vesnica nerabdare, egoismul rece, pornirile de manie impotriva oamenilor si imprejurarilor, esecurile, defaimarile de la semeni, propriile vicii si alunecari. Sa nu uitam ca pes­te toate domneste Dumnezeu. Sa fim convinsi ca putem ajun­ge la El oricand. Prima porunca este „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau” si „sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Marcu 12, 30, 31).

Ajuta, cauta sa usurezi suferinta, ocupa-te de oricine iti cere ajutor, iata inca o porunca in completarea celei dintai.

***

Iubirea triumfatoare

Si va voi da o inima noua, si duh nou voi da intru voi; inima de piatra o voi lua din trupul vostru si va voi da inima de carne (Iezechiel 36, 26)

Nu poate fi suferinta mai mare decat aceea de a purta in piept o inima de piatra. S-a racit sufletul tau? Simti ca te-ai indepartat de Dumnezeu, ti se pare ca nu mai ai viata in tine, nici bucurii, nici sperante? Rugaciunile au amutit, lumina din tine s-a stins; te apasa un gol pe suflet si te intrebi: „Te mai poate iubi Dumnezeu asa cum esti: nesimtitor, nevrednic, poate chiar necredincios?”

Cauta atunci spre infinita, neschimbata iubire care din veac in veac a ramas aceeasi: ea nu se clatina, nu ezita, din pricina schimbarilor prin care ai trecut, ea poate da caldura inimii tale de piatra, o poate transforma pe de-a-ntregul cu puterea sa.

Domnul l-a iubit pe Petru si atunci cand, cu putin timp dupa ce se lepadase de El, Il urma „de departe”. Privi­rea neadormitei iubiri a Domnului a frant inima lui Petru, a aprins focul din ea, care se stinsese. Aceasta iubire a Dom­nului iti „apartine”. Ţine-te de ea, nu intarzia sa revii pe mi­nunatul ei liman!

Stiu ca duci dorul celor care erau pana nu demult bucuria vietii tale si care acum sunt in Imparatia cerurilor. Te stingi de dorul lor dupa aceasta amara despartire. Exista insa o legatura de inima care nu s-a curmat. Cand sufletul iti tanjeste dupa ei, cauta spre inaltimea iubirii lui Hristos. Acea iubire e triumfatoare. In slava in care se gasesc cei mantuiti, izbaviti de pacate, ii inalta lauda si ea se revarsa si asupra aleanului tau, imbratisandu-ti inima pustiita, creand o legatura vie intre tine si ei. Aceeasi unica iubire care cuprinde cerul si pamantul se bucura de cei ce s-au intors acolo si nu-i paraseste pe cei ce au ramas aici.

Crede ca inima ta de piatra va prinde carne si ca bataile ei vor fi mai puternice sub lucrarea acestei iubiri, fiindca, oricat de lungi si istovitoare ti se vor parea zilele, oricat de grele incercarile, nici inaltimea dorintelor, nici adancul suferintelor „nu va putea sa ne desparta de iubirea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Romani 8, 39).

***

Crucea lui Hristos si iubirea

Mai mare iubire decat aceasta nimeni nu are; sa-si puna cineva viata pentru prietenii sai. (Ioan 15,13)

Ţi-a trecut vreodata prin minte ca crucea lui Hristos ar putea fi o minunata marturie a chipului in care Dumnezeu a iubit lumea dintru inceputurile ei? Ca prin ea a revarsat in lume rauri de iubire, care au lasat urme de nesters, dar ca iubirea insasi nu s-a reintors in sanul lui Dumnezeu? Nu s-a reintors, crucea este semnul si masura unei nesfarsite, nemuritoare iubiri. Crucea este simbolul dorintei nestavilite, impinse pana la sacrificiul vietii de a binecuvanta si mantui omenirea, dar este si expresia iubirii pe care Dumnezeu o poarta omenirii si astazi.

Da, omenirii! Fara sa vrei, ajungi sa-ti dai seama cat de mici suntem noi in fata acestei iubiri care imbratiseaza in­treaga lume. Ce-ar putea reprezenta inaintea Domnului durerea noastra, nevoile noastre, disperarile noastre? Stim insa ca iubirea lui Dumnezeu este nemarginita. Iubirea nu se imparte, ea inseamna tot sau nimic. Si iubirea noastra […] poate fi netarmurita, nemuritoare, neinfricata si puternica pana la moarte. Marea, nesecata, desavarsita iubire a lui Dumnezeu este si a ta, ca si cum n-ar exista o alta fiinta asupra careia sa se reverse. Poti zice „Dumnezeul meu”, ca si cum El ti-ar apartine doar tie. Acest mod de a ti-L insusi nu trebuie sa fie unul egoist si nici trufas.

Puterea acestei iubiri a lui Dumnezeu este atat de mare, incat ea „lucreaza” nu numai asupra sufletului meu, ci si a sufletelor celor din jurul meu. Daca, in privinta bunurilor pamantesti, cu cat iti vei agonisi mai multe, cu atat mai putine vor ramane altora, aici lucrurile stau altfel: cu cat mai mult imi voi agonisi eu din cele dumnezeiesti, tot atat de mult se vor bucura de ele si altii. Adevarata iubire, ca si adevarul insusi nu se imputineaza niciodata; ea tinde sa se reverse, sa dea pe dinafara. Adevarul si iubirea sunt ca soarele: ratiunea lor de a exista este sa lumineze. 

***

Chemare la slujire

Fiecare, judecand, sa-si ajute vecinul si fratele. Si cineva va zice: mesterul s-a intarit (Isaia 41, 6).

Un scriitor faimos, cu preocupari spirituale, spunea:

„In­cepem sa capatam asemanare cu Dumnezeu numai atunci cand devenim folositori semenilor nostri”.

Intr-adevar, slu­jirea aproapelui este o lege divina. Hristos a luat chip de rob, a venit pentru a sluji, ne-a invatat sa slujim.

„Eu, in mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeste“ (Luca 22, 27).

A slujit neincetat: cu cuvantul, cu fapta, cu viata; a slujit trupului si sufletului, oamenilor din jurul Sau, cu rabdare, fara ragaz, mereu cu ochii la binele lor.

„El, care a umblat facand bine” (Faptele Apostolilor 10, 38).

Dumnezeiasca Sa iubire s-a vazut printr-o slujire care avea sa fie urmata de sacrificiul propriei Sale vieti.

In ceruri se slujeste ziua si noaptea, ne spune Scriptura. Ingerii, numiti „duhuri slujitoare”, pogoara pe pamant ori de cate ori apare o slujire deosebita, spre folosul oame­nilor. Dumnezeu Insusi slujeste oamenilor cu o ravna infi­nita, pentru vesnicul lor bine, chemand la sine, indrumand, usurand sufletele pacatosilor. Se cuvine ca si noi sa slujim. Dumnezeu ne-a aratat cinste deosebita, chemandu-ne sa lucram, asa cum lucreaza El, sa dam ajutor oamenilor, sa-i incurajam, sa-i sustinem, sa fim gata de orice slujire pentru a le aduce oamenilor folos adevarat.

„Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in El” (I Ioan 4, 16).

„Fiecare sa-si ajute aproapele”, aceasta este menirea data de Dumnezeu tuturor persoanelor create de El, nu numai unor alesi. Sa nu te astepti la o slujire rasunatoare, importanta; numara-te de pe acum printre cei ce intind o mana de ajutor se­menilor lor si-ti vei da seama ca, daca ii vei adresa o vorba plina de caldura, de incurajare fratelui tau, vei prinde si tu mai mult curaj si avant pe drumul vietii tale crestine.

***

Dupa necazuri, mangaiere

Cel ce ne mangaie pe noi in tot necazul nostru, pentru ca pe cei ce se afla-n tot necazul sa-i putem si noi mangaia, prin mangaierea cu care noi insine suntem mangaiati de Dumnezeu. (II Corinteni 1,4)

Exista diferite moduri prin care „suntem mangaiati de Dumnezeu”, iar acestea sunt infinite la numar. Uneori ne tri­mite o raza de lumina sa ne lumineze calea, care pare cu­fundata in bezna, sub forma unui verset din Sfanta Scrip­tura, care ne-a cazut intamplator sub ochi. Alteori cuvantul lui Dumnezeu rasuna mangaietor in noi, repetandu-se parca de la sine, cu o putere care sporeste mereu. Uneori, cand ni se acorda o atentie la care nu ne-am fi asteptat, ni se adreseaza un cuvant bun, ne aducem aminte de acea iubire care rama­ne si lucreaza neincetat in noi. Sau ne poate aduce mangaiere aparitia neasteptata a unui prieten drag asa cum s-au simtit corintenii la venirea lui Tit (II Corinteni 7, 6).

Nu exista o zi chiar atat de neagra, de lipsita de bucurie, in care Domnul sa nu picure macar un singur strop de mangaiere. Poate ca nu intotdeauna ne va scapa de o boala, fiindca boala ne poate vindeca prin ea insasi, in schimb ne va da de fiecare data forta de a trece prin noianul de suferinte si de a iesi invingatori.

Sa cautam sa „prindem” acele raze de lumina cereasca pe care ni le trimite Domnul. Nu exista suparare dupa care sa nu vina mangaiere. Daca nu o simtim intotdeauna este pentru ca ne lasam prea mult coplesiti de necaz, iar atunci cand varsam lacrimi deasupra unui mormant proaspat nu-l observam pe ingerul mangaietor care vegheaza la capataiul lui. In plus, deseori, necazul ni se pare insuportabil pentru ca nu-i vedem rostul, uitam ca in fiecare incercare pe care ne-o trimite Domnul exista o ratiune, un scop, chiar daca noua ne scapa.

Sa ne aducem aminte ca suntem chemati „sa mangaiem pe cei ce se afla in tot necazul” si ca, pentru a putea face asa ceva, trebuie sa trecem noi insine prin necazuri. Va veni tim­pul cand toate cele traite si indurate de noi vor putea servi drept lectie si mangaiere fratilor nostri aflati in suferinta. Cu siguranta, experienta noastra le va putea fi de folos si altora, iar atunci cand aproapele nostru ne va destainui esecuri­le din viata care i-au imbolnavit inima, vom gasi cuvinte de mangaiere care sa-i vorbeasca despre nemasurata mila a lui Dumnezeu, care ne-a scos si pe noi din bezna la lumina.

Cuvantul nostru, bazat pe cele traite, il va scoate din disperare pe fratele ajuns in suferinta, fiindu-i ancora de sal­vare, iar noua, prin aceasta nevointa iubitoare, ni se va descoperi planul intelept al proniei dumnezeiesti, atunci cand ne-a incercat si pe noi cu necazuri si suferinte.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Alte recomandari pentru Duminica aceasta:

Legaturi: