Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI

“Cuviosul Isaac Sirul, mare cunoscator al profunzimilor duhului omenesc, scrie in Cuvantul al 41-lea:

„Cel ce a dobandit simtirea pacatului sau este mai presus decat cel ce invie cu rugaciunea sa mortii; cine s-a invrednicit sa se vada pe sine insusi este mai presus decat cel ce s-a in­vrednicit sa-i vada pe ingeri”.

Tocmai la aceasta cunoastere de sine duce cercetarea problemei pe care am pus-o in titlu.

Si mandria, si amorul propriu, si slava desarta, la care se pot adauga aroganta, laudarosenia, ingamfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom pastra acest termen generic, care acopera toate conceptele enumerate mai sus.

Din toate aceste cuvinte, prin intelesul cel mai dens se deosebesc doua: slava desarta si mandria; potrivit Scarii, acestea sunt ca tanarul si barbatul, ca grauntele si painea, ca inceputul si sfarsitul.

Simptomele slavei desarte, acestui pacat pri­mordial, sunt urmatoarele: nesuferirea reprosurilor, setea de laude, cautarea cailor usoare, orientarea continua dupa altii: „Ce o sa spuna cutare si cutare? Cum o sa li se para asta? Ce o sa creada?”

„Slava desarta vede de departe privitorul cum se apropie, si pe cei maniosi ii face blanzi, pe cei usuratici – seriosi, pe cei imprastiati – adunati, pe cei lacomi – infranati, si asa mai departe” – toate acestea atata timp cat sunt spectatori…

Timiditatea copilareasca si adolescentina nu sunt adesea decat amorul propriu si slava desarta ascunse.

Prin aceeasi orientare dupa privitor se explica pacatul indreptatirii de sine, care adeseori se furiseaza pe nebagate de seama chiar si in spovedania noastra: „sunt pacatos ca toti”, „n-am decat pacate marunte – n-am omorat pe nimeni, n-am furat”.

(…)

„Dracul slavei desarte se bucura, spune Cuviosul Ioan Scararul, vazand inmultirea virtutilor noastre: cu cat avem mai multe reunite, cu atat este mai multa hrana pentru slava desarta”.

„Cand tin post, ma slavesc in desert, iar atunci cand, pentru a-mi tainui nevointa, o ascund, ma slavesc in desert pentru intelepciunea mea. Daca incep sa vorbesc, ma imbrac in slava desarta; daca pastrez tacerea, tot acesteia ma las prada. Ori incotro ai rasuci acest maracine, spinii lui tot in sus vor sta”.

Lev Tolstoi cunostea prea bine esenta otravita a slavei desarte. In jurnalele sale timpurii, din anii ‘50, se plange cu amar ca ajunge sa apara in sufletul lui un simtamant bun, ca indata se iveste si autoadmiratia, „autopipairea” orgolioasa – si iata ca cele mai pretioase miscari sufletesti dispar, se topesc ca zapada la soare. Se topesc in­seamna ca mor; inseamna ca din pricina slavei desarte moare ce e mai bun in noi; inseamna ca prin slava desarta ne omoram pe noi insine. Inlocuim cu fantome viata reala, simpla, buna. Cel ce se slaveste in desert nazuieste spre moarte, si o primeste.

„Rareori am vazut, scrie unul dintre autorii contemporani, ca marea bucurie muta a suferintei sa strabata departarile sufletelor omenesti fara sa fie insotita de acest tovaras dezgustator ca­re este cochetaria desarta, flecara (slava desarta). In ce consta esenta cochetariei? Dupa mine, in incapacitatea de a fiinta. Oamenii cocheti sunt, in esenta, oameni inexistenti, pentru ca singuri isi echivaleaza fiintarea cu parerea celorlalti despre ei. Trecand prin cele mai mari suferinte, oamenii cocheti tind in mod organic sa le arate altora [sa le exhibe, n.n.], fiindca privirea straina este pentru ei ca luminile rampei pentru decoratiile teatrale” (Stepun, Nicolae Peresleghin).

Prinzand putere, slava desarta naste mandria. Mandria este increderea in sine extrema, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al maniei, cruzimii si rautatii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortareata demonica”.

Ea este „perete de arama” intre noi si Dumnezeu (Ava Pimen); ea este vrajmasie fata de Dumnezeu, inceput a tot pacatul; ea e in fiecare pacat, pentru ca fiecare pacat inseamna ca te lasi de bunavoie prada patimii tale, ca incalci in mod constient legea dumnezeiasca, inseamna ca te obraznicesti impotriva lui Dumnezeu, cu toate ca „tocmai cel supus trufiei are nevoie neaparata de Dumnezeu, pen­tru ca oamenii nu-l pot scapa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine aceasta patima? Cum incepe? Cu ce se hraneste? Ce trepte strabate in dezvoltarea sa? Dupa ce semne poate fi recunoscuta? Aceasta ultima problema este deosebit de importanta, fiindca cel mandru nu-si vede, de obicei, pacatul. Un oarecare batran iscusit il povatuia pe un frate sa nu se mandreasca, insa acela, orbit de mintea sa, i-a raspuns:

„Iarta-ma, parinte, in mine nu se afla trufie.”

Inteleptul batran i-a raspuns:

„Cu ce puteai, fiule, sa-ti dovedesti trufia mai bine decat cu acest raspuns?...”

In orice caz, daca omului ii este greu sa-si ceara iertare, daca este suparacios si banuitor, si pomeneste raul si ii osandeste pe altii, toate astea sunt fara indoiala semne ale mandriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

„Despre cel pe care, atunci cand il necinsteste ori il supara cineva, il doare inima, cunoscut sa  fie ca-l poarta in sanurile sale pe sarpele cel vechi (trufia). Daca va incepe sa rabde in tacere supararile care i se fac, il va face pe acest sarpe neputincios si lipsit de vlaga; dar daca se va impotrivi cu amaraciune si va vorbi cu obraznicie, ii va da  sarpelui putere sa verse otrava in inima lui si sa  manance fara mila maruntaiele lui.”

In Cuvantul impotriva paganilor al Sfantului  Atanasie cel Mare exista pasajul urmator:

”Oamenii au cazut in poftirea de sine, preferand  contemplarea de sine contemplarii celor Dumnezeiesti“.

In aceasta definitie scurta este surprinsa  insasi esenta mandriei: omul, pentru care pana atunci centru si obiect al dorintei era Dumnezeu, I-a intors Acestuia spatele, „a cazut in poftirea de sine”, s-a dorit si s-a indragit pe sine mai mult decat pe Dumnezeu, a preferat contemplarii  celor dumnezeiesti contemplarea de sine. In viata noastra, aceasta recurgere la „contemplarea de sine” si „poftirea de sine” a devenit pentru noi o a doua natura si se manifesta cel putin prin puternicul instinct de conservare, atat in viata trupului, cat si in cea sufleteasca.

O tumoare maligna incepe adesea de la o contuzie sau de la iritatia de lunga durata a unui anumit loc: si boala mandriei incepe adeseori fie de la un cutremur neasteptat al sufletului (de pilda de la o mare amaraciune), fie de la autoaprecierea indelungata provenita, de exemplu, din succes, reusita, manifestarea permanenta a propriului talent.

Adeseori este vorba de un asa-numit „temperamental”, „entuziast”, „patimas”, talentat. Este un fel de  gheizer in eruptie, care prin activitatea neintrerupta nu-L lasa pe Dumnezeu, nu-i lasa nici pe oameni sa se apropie de el. El este plin, inghitit, imbatat de sine insusi. El nu vede si nu simte nimic in afara arderii sale, talentului sau, de care se delecteaza, de la care primeste deplina fericire si satisfactie. Greu de facut ceva cu asemenea oameni pana cand vulcanul lor nu se va stinge. In aceasta consta pericolul oricarei inzestrarii oricarui talent. Aceste calitati trebuie echilibrate de o duhovnicie completa, profunda.

In cazurile contrare – in marile amaraciuni – rezultatul este acelasi: omul este „inghitit” de durerea sa, lumea din jur paleste si se intuneca in ochii lui; nu se mai poate gandi la nimic, nu mai poate sa vorbeasca despre nimic in afara durerii sale; traieste prin ea, se tine de ea, in fine, ca de singurul lucru care i-a mai ramas, ca de singurul sens al existentei sale. Caci doar exista oameni „care in insusi simtamantul propriei injosiri au cutezat sa caute desfatare” (Dostoievski, Insemnari din subterana).

Adeseori, acest egocentrism se dezvolta in oamenii linistiti, supusi, tacuti, in care din copilarie le-a fost inabusita viata personala – si aceasta  “subiectivitate reprimata genereaza, in compensatie  tendinta egocentrica” (Jung, Tipurile psihologice) in cele mai diverse manifestari: omul este suparacios, banuitor, cochet, doreste sa atraga atentia chiar prin intretinerea si exagerarea barfelor la adresa sa; in fine, chiar sub forma psihozelor obsesive, maniei persecutiei sau maniei  grandorii (vezi personajul Popriscin al lui Gogol).

Asadar concentrarea asupra propriei persoane il instraineaza pe om de lume si de Dumnezeu; el se desprinde, ca sa zic asa, din trunchiul comun al universului si se transforma intr-o aschie de talas rasucita in jurul unui loc gol.

Vom incerca sa punem in evidenta  etapele principale ale dezvoltarii mandriei, pornind de  la usoara multumire de sine pana la extrema intunecare a sufletului si pierzarea deplina.

La inceput era vorba doar despre o preocupare de sine aproape normala, insotita de o buna dispozitie care se transforma adeseori in usuratate. Omul e multumit de sine, deseori hohoteste, fluiera, fredoneaza, pocneste din degete. Ii place sa  para original, sa uimeasca cu tot felul de paradoxuri, sa faca spirite; manifesta gusturi aparte, este capricios la mancare. Da cu placere sfaturi si se amesteca „prieteneste” in treburile altora. Isi da in vileag, fara  sa vrea, exceptionalul sau interes fata de sine insusi  prin fraze de genul: „stati sa va spun eu”, „nu, eu stiu mai bine”, „am obiceiul sa…”, „de regula, eu…” (sau, cum gasim Turgheniev, „am obiceiul sa prefer”…).

Vorbind  despre necazul altuia, vorbesc, fara sa-si dea seama, tot despre sine:

„Am fost atat de zguduita, ca pana acum nu-mi pot reveni”.

Totodata, enorma dependenta de aprobarea altora, in functie de care cel cu pricina ba „infloreste”, ba „se ofileste” si „se acreste”. In general insa, in stadiul acesta dispozitia ramane luminoasa. Aceasta forma de egocentrism este foarte proprie tineretii dar se intalneste si la varsta adulta.

Ferice de omul care in stadiul acesta da de griji serioase, mai ales pentru altii (prin casatorie), de munca, de efort, sau pe care ajunge sa-l fascineze calea religioasa si care, atras de frumusetea nevointei duhovnicesti, isi vede saracia si incepe sa doreasca ajutorul harului! Daca nu se intampla lucrul acesta, boala se dezvolta in continuare.

Apare convingerea sincera de propria intaietate, aceasta se exprima printr-o logoree neinfranata – caci ce este flecareala decat, pe de o parte, lipsa de modestie, iar pe de alta delectare de sine prin procesul primitiv al descoperirii de sine? Natura egoista a logoreei nu se imputineaza deloc in urma faptului ca ea atinge uneori o tema serioasa: omul mandru poate vorbi despre smerenie si tacere, poate ridica in slavi postul, poate dezbate problema: ce este mai presus, faptele bune sau rugaciunea?

Increderea in sine se transforma rapid in patima de a comanda; el atenteaza la libertatea altora (fara sa suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atentia, de timpul, de puterile altora, devine obraznic si tupeist. Treaba lui este importanta, treaba altuia e un fleac. De toate se apuca, in toate se baga.

In stadiul acesta, dispozitia celui mandru se strica. In agresivitatea sa, el intampina, bineinteles, rezistenta; apare irascibilitatea, incapatanarea, artagul; este convins ca nimeni nu-l intelege, nici macar duhovnicul; ciocnirile cu „lumea” se acutizeaza, si cel mandru face alegerea definiti-va: „eu” impotriva oamenilor, insa deocamdata nu si impotriva lui Dumnezeu.

Sufletul devine mohorat si rece; in el se instaleaza ingamfarea, dispretul, rautatea, ura. Mintea se intuneca, distinctia dintre bine si rau devine tulbure, intrucat ea e inlocuita cu distinc­tia dintre „ceea ce e al meu” si „ceea ce nu-i al meu”. El iese din orice ascultare, este insuportabil in orice societate; scopul lui este sa iasa ca el, sa-i impresioneze, sa-i faca sa se simta inferiori pe ceilalti; el cauta cu sete notorietatea – fie aceasta si de scandal -, razbunandu-se astfel pe lume pentru ca nu-l recunoaste si luandu-si revansa in fata ei. Uneori, aceasta forta de auto-afirmare este orientata spre castigul material, spre cariera, spre activitatea sociala si politica, iar uneori, daca exista talent, spre creatie – iar aici cel mandru poate repurta, datorita energiei sale, unele succese. Pe acest teren se dezvolta, de asemenea, schismele si ereziile.

In fine, pe cea din urma treapta, omul o rupe si cu Dumnezeu. Daca mai inainte facea pacatele din neastampar, ca sa zic asa, si din spirit rebel, acum isi permite orice: pacatul nu-l chinuie, devine pentru el o deprindere; daca in stadiul aces­ta poate sa-i fie usor, atunci poate sa-i fie usor si cu diavolul, pe caile intunericului. Starea lui sufleteasca este mohorata, lipsita de orice lumina, singuratatea lui e deplina – dar totodata are convingerea sincera de corectitudinea caii sale si sentimentul deplinei sigurante, in timp ce aripi negre il poarta repede spre pierzare.

La drept vorbind, intre o asemenea stare si nebunie deosebirea este marunta.

Cel mandru ramane si in aceasta viata in stare de izolare deplina („intunericul dinafara”). Uitati-va cum discuta si cum poarta disputele: fie ca nu aude deloc ceea ce i se spune, fie ca aude doar ceea ce coincide cu parerile lui; iar daca i se spune ceva nepotrivit cu parerile lui, se supara ca si cum ar fi fost jignit personal, devine batjocoritor si neaga cu inversunare. La cei din jur vede doar insusirile pe care el insusi le atribuie in mod arbitral asa ca si atunci cand lauda este mandru, inchis in sine, inabordabil pentru cel obiectiv. Caracteristic este faptul ca doua dintre formele cele mai raspandite de boala psihica – mania grandorii si mania persecutiei – decurg in mod direct din „autoaprecierea sporita” si sunt absolut de neconceput la cei smeriti, simpli, ca­re uita de eul lor.

De altfel, si psihiatrii conside­ra ca la paranoia duc in primul rand sentimentul exacerbat al propriei personalitati, atitudinea dusmanoasa fata de oameni, pierderea capacitatii normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se ataca niciodata pe sine in­susi, el are totdeauna dreptate in proprii sai ochi si este acut nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata.

Iata unde se arata profunzimea definitiei Cuviosului Ioan Scararul:

„Mandria este saracia cea mai de pe urma (extrema) a sufletului.”

Cei mandru sufera infrangere pe toate fronturile.

Psihologic – mahnire, intuneric, sterilitate. Moral – singuratate, secatuire a dragostei, rautate.

Din punct de vedere teologic – moartea sufle­tului, care premerge mortii trupesti, gheena inca din timpul vietii. Fiziologic si patologic – boala nervoasa si sufleteasca.

In incheiere, se ridica in mod natural problema: cum sa ne luptam cu boala, ce sa opunem pierzarii care-i ameninta pe cei ce merg pe aceasta cale? Raspunsul decurge din esenta intrebarii: smerenia, ascultarea fata de cel obiectiv; ascultarea pe trepte – fata de oamenii indragiti, fata de apropiati, fata de legile lumii, fata de dreptatea obiectiva, fata de tot ce e bun in noi si in afara noastra, ascultarea fata de Legea lui Dumnezeu si, in fine, ascultarea fata de Biserica, de randuielile ei, de poruncile ei, de lucrarile ei de taina.

Iar pentru asta este nevoie de ceea ce se afla la inceputul caii crestine:

cine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine.

Sa se lepede… sa se lepede zi de zi; zi de zi, cum se spune in manuscrisele cele vechi, sa-si ia omul crucea sa – crucea rabdarii necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a indurarii amaraciunilor si a bolilor si a acceptarii tacute a ocarilor, a ascultarii depline si fara rezerve, neintarziate, de buna-voie, bucuroase, neinfricate, statornice.

Si atunci i se va deschide calea in imparatia odihnei,

„a preaadancii cugetari smerite, ce nimiceste toate patimile”.

Dumnezeului nostru, Care celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har, se cuvine slava.

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)