“Occi­dentalii au câştigat bunăstarea, dar, o dată cu ea, au pierdut comuniunea cu Dum­nezeu şi caută acum tot felul de surogate”. CALDURA HARULUI SI LUMINA IUBIRII IN TINUTURILE SI IN INIMILE RECI SI INTUNECOASE ALE NORDULUI

18-05-2016 Sublinieri

 567

Va mai recomandam:

***

comuniune-romaneasca-in-regatul-norvegiei

Formula AS/ Dia Radu (octombrie 2015):

Părintele Episcop MACARIE DRĂGOI al Europei de Nord

“Aici, în aceste ţinuturi friguroase, mai puţin desfătate de soare, unde distanţele dintre oameni sunt uriaşe, căldura credincioşilor de la o slujbă ortodoxă se simte şi se trăieşte deplin”

N-aş fi crezut niciodată că în Suedia bătută de ploi şi de vânturi, acolo unde elanii coboară seara până aproape de gospodă­riile oamenilor, există o casă aşezată cuminte, lângă pădure, unde mă voi simţi mai bine ca la mine în ţară. De îndată ce-i treci pragul, vegheat din umbră de icoana Sfântului Andrei, locul se preface ca-n poveşti, lăsând la ve­dere toate minunăţiile dragi româ­nilor: icoane şi ştergare transilvănene, costume populare şi pături ţără­neşti, lăzi de zestre şi strachini de lut. O comoa­ră românească strân­să cu răbdare de Preasfinţitul Episcop Macarie, la reşedinţa episcopală de lângă Stockholm, învă­luită în nesfârşite ore de rugă­ciune, pentru ca sufletele românilor care pri­begesc prin nord să nu se simtă prea departe de ţară.

Destinul lui de pe­lerin dăruit lui Hris­tos l-a purtat din nordul Transilvaniei, unde şi-a făcut ucenicia ca secre­tar al neuitatului Barto­lomeu Anania, spre nor­dul Marii Britanii, unde a pus bazele primei pa­rohii ortodoxe române, ca acum să le fie ocro­titor românilor risipiţi în Europa de Nord. În cei şapte ani de misiune pe pământ scan­dinav, Preasfinţitul a devenit îngerul lor păzitor. Prin rugăciunile sale, prin credinţa în Hristos şi blândeţea cu care s-a apropiat de fiecare creştin, i-a readus pe români în biserică, le-a întărit speranţa şi bucuria de a trăi. Călătoria mea din această toamnă pe pământ suedez şi vorbele de recunoştinţă ale românilor întâlniţi acolo m-au încurajat să îi caut prezenţa.


450-21-PSMacarie_Boboteaza

Catedrala din pădure

– Preasfinţia voastră, sunteţi deja de şapte ani pe pământ scandinav. Vă mai amintiţi primul an de străinătate?

– Cum să nu? Am început aici de la firul ierbii. Vulpile au vizuini, iar păsările cerului cuiburi“, însă eu, nevrednicul arhiereu, asemenea Mântuitorului Iisus Hristos, nu aveam nici unde să-mi plec capul. În primele mele zile aici, mi-am închiriat un apartament în Stockholm, însă chiria era mare, nu o puteam sus­ţine. Am reuşit apoi să mă mut la 80 de km distanţă, unde un bun român din comunitate mi-a oferit casa dânsului de vacanţă, pe care o folosea vara. A venit însă peste noi iarna şi a fost una din cele mai geroase ierni scandinave. N-am îndurat niciodată un frig atâta de crâncen, nici măcar acasă, în copilărie şi în adoles­cen­ţă, la poalele Munţilor Ţibleş. A fost o încercare grea. Casa fiind mică, nu mi-am putut amenaja un paraclis în interior, însă am dezafectat mica magazie de lemne din curtea casei, pe care am înnobilat-o cu icoa­ne şi sfânt prestol. Aceasta a fost prima mea Cate­drală în care am săvârşit Liturghia şi cele şapte Laude, încon­jurat de fraţii preoţi şi credincioşi care veneau din oraş la slujbele de noapte.

– Când încercările sunt mari, şi credinţa e mai fierbinte.

– Aşa este, cu cât era gerul mai crâncen, cu atâta ne alinam încălzin­du-ne prin rugăciune fier­binte. Mă rugam atunci lui Iisus să-mi dea putere să pot împlini lucrarea misionară la care am fost chemat. În clipele acelea geroase de iarnă polară, îmi venea în minte copi­lăria mea din Bistriţa-Nă­săud, din satul meu de la poalele Ţibleşului, când încălţam opincuţele sau bocancii îmblăniţi la Cră­ciun şi mergeam la colin­dat. Era atât de cald la picioare, dar mai ales la inimă! În această primă iarnă foarte geroasă şi întunecoasă (iernile po­lare sunt nişte nopţi ne­sfârşite), fiind postul Cră­ciunului, m-am simţit ca un colindător plecat de acasă, dintr-un colţ de Rai transilvan, în friguroa­sa şi dureroasa străi­nă­tate. Am plecat la co­lin­dat. Şi la prima prăz­nuire a Crăciunului, în me­sajul meu pastoral, adre­sat preoţilor şi credincioşilor răspândiţi de-a lun­gul şi de-a latul Scandinaviei, Close-up of lit lantern at gatepost, Swedeni-am îndemnat pe toţi să umble ca fii ai luminii, cum rostea Sfântul Apostol Pavel, să poarte felinarul cu lumina lui Hristos, aşa cum scandinavii cu care convieţuim aprind la fereastră un felinar, de îndată ce se apropie iarna. E o tradiţie îndepărtată, menită să-i ajute pe drumeţii aflaţi în tre­cere să biruiască întunericul, iar pe cei plecaţi pe mare, să se întoarcă acasă cu bine.

În căutarea oilor pierdute

– Şi aţi bătut, literalmente, la uşile ro­mâ­nilor?

– Am bătut la uşile lor şi la uşile inimilor lor. Mi-am pus în desaga de misionar sfin­tele vase şi odăjdiile şi am ieşit în căutarea oilor pierdute ale casei româneşti.Românii m-au primit cu destulă neîncredere la înce­put, mai cu seamă că diaspora scandinavă era foarte divizată şi răvăşită. Le-am pro­povăduit Evanghelia şi am împărtăşit cât am putut dragostea lui Hristos şi blândeţea Sa. I-am căutat telefonic sau prin e-mail şi i-am chemat la comuniune euharistică. Aici nu e ca în ţară, să tragi clopotul şi să aştepţi enoriaşii să treacă pragul bisericii. Treci tu pragul înaintea lor, duci biserica în casă şi casa în biserică. Şi aşa, încet, încet, s-au creat comunităţi de credincioşi, apoi le-am trimis preoţi tineri şi destoinici.

– Aţi creat o comunitate de români foarte ataşată de biserică. S-a întâmplat să-i cunosc pe o parte din ei şi m-a impresionat bucuria cu care se implică în treburile bisericeşti.

– Fără aceşti oameni minunaţi care m-au ajutat să însufleţim misiunea ortodoxă de aici, totul ar fi fost mult mai greu. Sunt români cuminţi şi buni la suflet, care au emigrat în ultimii zece ani, şi care nu s-au des­prins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut şi s-au format. Am început primele slujiri euharistice în locaşuri închiriate. În Danemarca şi Norvegia nu era nicio parohie românească. Am con­stituit comunităţi cu preoţi tineri şi credincioşi jertfel­nici. Multe s-au împlinit prin bănuţul văduvei. De pildă, acum şapte ani, când mi-am început slujirea misio­nară, am auzit că în sudul Suediei, la Sölvesborg, locuiesc câţiva români. I-am vizitat, iar printre ei am întâlnit şi o văduvă foarte credincioasă şi truditoare, dar săracă. Mi-a pus în palme un plic cu o sumă foarte mare de bani. Ştiind cât de săracă e, am întrebat-o: “Doamnă Aglaia, de unde aveţi aceşti bani?”. Îi obţi­nuse din vânzarea unei case, care îi fusese lăsată prin testament de un suedez de care a avut grijă în ultimele sale luni de viaţă. “Preasfinţite, vi-i încredinţez pentru a ridica o biserică aici, în acest oraş în care locuiesc.A dat pentru Biserică, asemenea văduvei din Evan­ghelie, tot ceea ce avea. Dar banii oferiţi de doamna Aglaia erau prea puţini pentru o biserică în Suedia, unde toate sunt extrem de costisitoare, şi nu aveam aici un preot permanent. Am cumpărat o suprafaţă de pământ de la primăria oraşului, apoi am primit lemnul în dar de la Părintele Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, din codrii Bucovinei, phoca_thumb_l_DSC_3451am chemat la slujire un preot tânăr şi râvnitor din ţară şi, iată că, după cinci ani de rugăciuni şi osteneli, acum câteva zile, am târ­nosit această bisericuţă de lemn, dedicată Sfinţilor Martiri Năsăudeni. Dumnezeu a lucrat în Sölvesborg cu văduva Aglaia, cum a lucrat odinioară, în zilele lui Ilie Proorocul, prin văduva din Sarepta Sidonului.

– E prima biserică ridicată de români pe melea­gurile scandinave?

– Este prima ridicată de la iarbă verde, în stil olte­nesc, cu lemn din Bucovina şi meşteri maramureşeni. Ce frumoasă lucrare! Am mai întemeiat şi alte biserici în Scandinavia, dar, în general, le-am cumpărat de la comunităţile luterane, care îşi vând lăcaşele, fiindcă şi-au pierdut enoriaşii.

– Mare tristeţe, cum de se întâmplă aşa ceva?

– Iată că se întâmplă! Cei mai mulţi suedezi nu-şi mai practică credinţa în care s-au născut, iar bisericile lor sunt vândute comunităţilor creştine. Însă mai grav e când ajung să fie transformate în hoteluri şi restau­rante. Se răsucesc în morminte ctitorii lor.

Povara dorului românesc

– Aţi devenit un sprijin sufletesc important pentru fraţii noştri români din Scandinavia. Mulţi dintre ei se şi spovedesc la Preasfinţia Voastră. Cum îi simţiţi, părinte, care sunt temerile, neajunsurile lor?

– Încerc să fiu cât mai des prezent în mijlocul fraţi­lor noştri români pribegi, pentru a le arăta că slujirea arhieriei se împlineşte prin slujirea semenilor. Româ­nii se adaptează aici foarte greu. Rămân foarte marcaţi de străinătate. Valorile pe care le aveau acasă nu le mai au aici şi asta îi tulbură. Dar nici să se întoarcă nu pot, fiindcă şi pâinea pentru copilaşii lor e importantă. Apoi, îi întristează singurătatea. Îi deprimă nopţile polare. Iarna polară nu e de subestimat, e foarte greu de trecut chiar şi pentru scandinavi, numărul sinuci­derilor e foarte mare aici şi creşte în timpul anotim­pului rece. Când se apropie iarna, le facem vizite dese, mai ales bătrânilor, să le ridicăm moralul. Nu există bucurie mai mare pentru un bătrân, mai ales dacă zace pe patul suferinţei, decât să-i treci pragul casei. Aşa că de fiecare dată când pot, merg împreună cu fraţii preoţi să-i cercetez pe cei care sunt în suferinţă, în singurătate şi în căutare de sine. Îi alinăm cu o vorbă, cu rugăciunea, şi-i ajutăm să-şi deschidă sufletul către Hristos, primindu-L deplin în Dulcea Cuminecătură. Mergem şi-n institutele de geriatrie. Am strâns laolaltă câţiva tineri talentaţi la muzică, care constituie Grupul coral “Credo” al Episcopiei Ortodoxe Române a Euro­pei de Nord, cu care de Paşti şi de Crăciun, cân­tăm cântece pascale şi colinde.

Aniversare-02Sunt oameni foarte în vârstă, bolnavi, aproape inconştienţi, dar când aud aceste cântecele ortodoxe încep să plângă. Uneori, sunt pur şi simplu doborâţi de singurătate şi întuneric. Şi aşa, vorbind româneşte, spunând o rugă­ciu­ne, se mai alină dorul de casă al românilor. Îi vezi cum se înviorează, sunt bucuroşi, se împărtăşesc de lumină şi încep să vină mai des la biserică.Şi când ne reîntâlnim după o vreme, îmi spun că ceva s-a schimbat, că e mai bine, că viaţa lor a dobândit o noimă şi că s-au liniştit. Îmi împărtăşesc micile şi marile lor bucurii şi minunile lui Dumnezeu în viaţa lor. Îmi cer să le pun mâinile mele binecuvântătoare pe creştet, fiindcă de când i-am bine­cuvântat arhiereşte ultima oară s-au limpezit lăuntric. Le spun de fiecare dată: “Nu, nu sunt mâinile mele, sunt mâinile lui Hristos în care credeţi, pe care mi le împrumută mie, nevred­nicului Său arhiereu slujitor!”

– La cine se roagă cel mai des, părinte? Au evlavie mai mare la vreun sfânt sau altul?

PS Macarie cu icoana Sfantului Mina– Noi avem aici, la Episcopie, icoana făcă­toare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Mina, pe care a realizat-o, în postire şi rugă­ciune, un iconar foarte iscusit, după un model vechi de la Sinai. Aş putea scoate o broşură cu toate minunile pe care le-a săvârşit Sfântul Mina aici, printre români. Dar foarte, foarte mult m-a ajutat chiar pe mine. Eram tare ne­căjit la început, fiindcă era nevoie de o sumă foarte mare ca să putem ridica un centru epis­copal la Stockholm. Descurajat, m-am dus la cineva care vieţuieşte trupeşte departe de lume, în pustnicie, şi mi-a spus: “Preasfinţite, nu fiţi mâhnit, vă încredinţez ajutorul Sfântu­lui Mare Mucenic Mina. El e cel care adună banii de care au nevoie toţi urmaşii aposto­lilor pentru misiune. Este mare binefăcător.” Am început să mă rog intens la Sfântul Mina, laolaltă cu păstoriţii mei, să-şi facă milă cu noi. La scurtă vreme, în chip minunat, Prea­fericitul Părinte Patriarh Daniel şi Guvernul României ne-au ajutat să cumpărăm acest cen­tru episcopal, lângă Stockholm. E grabnic ajutător Sfântul Mina, fiindcă este în toată vremea cu noi. Hristos i-a încredinţat multe haruri.

Minunile din lada de zestre

– Preasfinţia Voastră, când v-am călcat pragul Episcopiei, m-a învăluit un aer de acasă, de Ro­mânia. Aveţi nu doar icoane frumoase, ci şi un ade­vărat muzeu de lucruri vechi româneşti autentice.

1445000217_2605_12_1445000471-large– Noi încercăm ca prin biserică să le ţinem româ­nilor trează nu doar credinţa, ci şi iubirea de neam şi de tradiţiile strămoşeşti. Îi ajutăm să-şi păstreze iden­titatea, oriunde s-ar afla. Vrem ca cei care ne trec pra­gul să se simtă acasă. Am pus la intrare icoana Sfân­tului Apostol Andrei, Botezătorul poporului român, şi traistele româneşti ale colindătorilor adunate din toate zonele etnografice ale României. Fiecare român şi-o regăseşte aici pe cea din zona lui, fiindcă aici sunt români din toate părţile României, chiar şi din afara gra­niţelor, din Banatul sârbesc, din Basarabia sau Bucovina de Nord. Deci, Episcopia Europei de Nord este o Românie în miniatură. Majoritatea pieselor etnografice păstrate în Camera Românească de aici sunt daruri de la românii din diaspora scandinavă. De pildă, domnul ambasador al Republicii Moldova de la Stockholm mi-a adus obiecte vechi din satul său natal basarabean. O cuvertură veche, de la 1900, mi-a fost oferită de o familie de români din Jonkoping, originari din Voievodina. Dar cea mai valoroasă piesă din mi­cul meu muzeu este o ladă de zestre foarte veche, de la mine din sat, pe care o familie era gata să o strice. Cu chiu, cu vai, am reuşit să o aduc până aici.

– A fost bagajul româ­nesc al Sfinţiei Voastre. Ce aţi pus în ea?

PsMacarieParintii8– Am aşezat în ea frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, aşa cum mi le-au transmis bunicii şi părinţii, şi bună-cuviinţa consăteni­lor mei dragi. Asta e teme­lia pe care am clădit tot ceea ce am clădit mai târziu, stând în preajma marilor dascăli şi ierarhi. Sunt tare legat de locul meu de naştere şi de consătenii mei. Sunt curaţi, credincioşi şi fără de vicleşug. Cuvintele mele sunt prea sărace ca să-i pot descrie aşa cum sunt. Iar părinţii mei sunt nişte oameni extraordinar de credincioşi. Sunt sigur că datorită rugăciunilor ma­mei şi cuminţeniei vieţii ei, Dumnezeu m-a chemat să-I slujesc. E o pildă pe care o spun deseori aici, ca să-i încu­rajez pe ro­mâni să facă copii. Eu sunt cel de-al treilea copil, mezinul familiei, sosit neaşteptat. Mama avea o vârstă mai înaintată şi a fost sfătuită să avor­teze. Dar n-a făcut asta. Dacă mama m-ar fi omorât în pântece, nu aş mai fi putut să-i aduc acum mângâiere. Or, eu nădăjduiesc să le aduc părinţilor mei bucurie neîncetat. Când am să fiu în România şi am să slujesc la poalele Ţibleşului, vă invit pe toţi să îi cunoaşteţi personal.

Casele fără poteci

– Preasfinţia Voastră, aţi venit din nord spre nord, dar nordul din care aţi plecat era cald, ome­nos, primitor, şi cu o credinţă extraordinar de fier­binte. N-aţi resimţit răceala asta a scandinavilor?

– M-aţi întrebat când ne-am întâlnit de ce nu sunt garduri între casele oamenilor. E adevărat că nu sunt garduri ca în România, unde fiecare gospodar are ogra­da lui, dar sunt garduri lăuntrice, mult mai greu de trecut. Mi s-a întâmplat, deseori, să simt reticenţa lor în faţa noastră. Chiar aici, lângă Stockholm, unde am cumpărat o casă şi am transformat-o în reşedinţă a Episcopiei, vecinii suedezi ne-au privit cu suspiciune la început. Eram îmbrăcaţi cu “uniforma” neagră, purtam barbă, le-a luat timp să înţeleagă că suntem oameni calzi şi inimoşi. S-au înierbat cărările dintre case aici, în Scandinavia. Un mare duhovnic al româ­nilor spunea că, atunci când vor dispărea potecile din­tre casele oamenilor, atunci va veni sfârşitul lumii. Vre­mea asta aspră i-a răcit şi pe ei. Sunt mai distanţi, mai cerebrali, mai raţionali. Se şi spune că cea mai lungă cale e cea care duce de la minte la inimă. Occi­dentalii au câştigat bunăstarea, dar, o dată cu ea, au pierdut comuniunea cu Dum­nezeu şi caută acum tot felul de surogate. E un dat fiinţial ca omul să fie în co­mu­niune cu Dumnezeu. Foamea de Dumnezeu nu dispare nicio­dată. Dar ei nu mai ştiu unde să caute hra­na cea adevărată. Cei care o găsesc se satură pentru tot­dea­una. Din păcate, nu­mărul convertiţilor la credinţă e mult mai mic decât al celor care se declară agnos­tici sau atei.

dsc0367– În călătoria mea la Uppsala, am avut ocazia să-l întâlnesc la biserica românească pe Matthew Glass. Un american căsătorit cu o suedeză care, gra­ţie Bisericii Ortodoxe Române, a descoperit ce în­seamnă credinţa. Măr­tu­ria lui m-a emo­ţionat. Mi-a spus că adâncimea pe care o simte în liturghia or­to­doxă nu se poa­te com­para cu nimic.

– E unul dintre cei care s-au apropiat de ortodoxie, de când sunt eu aici. Acum, în octombrie, se vor boteza în credinţa ortodoxă şi el, şi soţia lui, şi fetiţa. Sunt multe astfel de întâmplări frumoase. Într-o zi, m-a sunat o tânără din Maramureş, care urma să se căsă­torească cu un băiat luteran, dar el nu voia să facă pasul spre ortodoxie. După câteva săp­tă­mâni, când am ajuns la Oslo, l-am întâlnit şi pe el la liturghie. La sfârşitul slujbei, l-am luat în braţele mele părinteşti, l-am strâns la piept şi cred că prin acest gest l-am câştigat pentru totdeauna. La scurt timp a trecut la credinţa ortodoxă.

De Rusalii, am botezat un profesor bizantinolog danez, din Copenhaga, care s-a pregătit trei ani pentru intrarea, prin botez, în Biserica Ortodoxă. E un cercetător foarte se­rios, ştia despre Bizanţ, despre tainele cre­dinţei ortodoxe, doar la nivel teoretic. Şi când a intrat din întâmplare în biserica româ­nească din Copenhaga, a fost câştigat pentru totdea­una.

_dsc1854Iar acum, în această toamnă, am botezat un adolescent norvegian, care după ce a ieşit din baia botezului, a început să plângă, mi-a căzut la piept şi mi-a spus: Preasfinţite, mi-aş dori ca toţi adolescenţii care nu l-au cunoscut încă pe Dumnezeu să trăiască ceea ce trăiesc eu acum, să fie atât de fericiţi cum sunt eu în această clipă.”

– Ce-i atrage la ortodoxie, Preasfinţia Voastră?

Nici măcar n-au nevoie să li se traducă liturghia. Îi atrage harul, îi atrage căldura credinţei dreptmăritoare. Simt emoţia din timpul slujbei. Un lucru e cert: aici, în aceste ţinuturi friguroase, mai puţin desfătate de soare, unde distanţele dintre oameni sunt uriaşe, căldura credincioşilor de la o slujbă ortodoxă se simte şi se trăieşte deplin. Suedezii sunt foarte raţionali şi reci, rar se lasă mişcaţi şi emoţionaţi. În timp ce suedezii convertiţi la ortodoxie, zici că sunt români în toată regula, cu inimi calde şi primitoare. Am fost, nu de mult, în ţară, în pelerinaj, cu un grup de tineri scandinavi, con­vertiţi la ortodoxie. Am fost pe la mânăstiri şi prin sate şi au fost primiţi cu toată dragostea de bunii ortodocşi de acasă. Când a trebuit să ne întoarcem, nu-şi mai reveneau. Spuneau:Doamne, câtă răceală e la noi!”

– Îndrăznesc să vă pun şi-o întrebare mai lu­mească. Sunteţi un episcop foarte tânăr. Nu v-a creat asta dezavantaje, în misiunea pe care o aveţi aici?

– Cred, din contra, că tinereţea mea a fost un mare atu. M-a ajutat să fac faţă unei misiuni grele, cu călătorii lungi, obositoare, slujiri dese în locuri îndepăr­tate, precum şi lucrare misionară până la ore târzii din noapte. Majoritatea preoţilor pe care i-am chemat, la rândul meu, sunt tineri şi foarte tineri. Nu ne simţim niciodată priviţi altfel, doar pentru că suntem tineri. Responsabilităţile slujirii şi misiunii sunt aceleaşi, in­di­ferent de vârstă.

dsc0357dsc0363phoca_thumb_l_dsc1245DSC04732DSC_1483-e1460369279878


LEGATURI:

***


Categorii

Cuvantul ierarhilor, Minuni si convertiri, PS Macarie Dragoi

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la ““Occi­dentalii au câştigat bunăstarea, dar, o dată cu ea, au pierdut comuniunea cu Dum­nezeu şi caută acum tot felul de surogate”. CALDURA HARULUI SI LUMINA IUBIRII IN TINUTURILE SI IN INIMILE RECI SI INTUNECOASE ALE NORDULUI

  1. Ma uimeste acest ierarh prin atitudinea lui extraordinara…si mai ales in Scandinavia.

  2. Pingback: RISIPIRE SI COMUNIUNE. Mărturie de ortodoxie și tradiție românească la Porțile Fiordurilor. PARINTELE TANASE si DR. PAVEL CHIRILA LA ROMÂNII DIN NORVEGIA si pe urmele vechilor sfinti scandinavi (FOTO) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: NADEJDEA – LUMINA LUI DUMNEZEU DIN MIJLOCUL INTUNERICULUI LUMII CARE L-A ALUNGAT DIN “CETATE”. Interviu cu Vladica Macarie in “Familia ortodoxa”: “Prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt,
  4. Pingback: Cuvant marturisitor al PS MACARIE la hramul Manastirii DOBRIC (audio + text): “VREMURILE SUNT FOARTE GRELE şi devin din ce în ce mai grele, însă în aceste vremuri trebuie să mărturisim. BISERICA ESTE UNA, NU POT FI MAI MULTE! În Biserica Ort
  5. Pingback: Părintele Episcop MACARIE despre SFANTA EUFIMIA, marturisirea credintei, casatoriile homosexuale si cele mixte si PROVOCARILE DE AZI ALE BISERICII: sectarism, secularism, sincretism (VIDEO, tabara ASCOR Cluj de la Ghelari) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: NADEJDEA – LUMINA LUI DUMNEZEU DIN MIJLOCUL INTUNERICULUI LUMII CARE L-A ALUNGAT DIN “CETATE”. Interviu cu Vladica Macarie in “Familia ortodoxa”: “Prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt,
  7. Pingback: MESAJUL PREASFINTITULUI MACARIE, Episcopul Europei de Nord, pentru POSTUL CRACIUNULUI. Chemare la apropierea de inocenta copilariei, intr-o lume din ce in ce mai dezumanizata, pentru a ramane sensibili la Taina Intruparii (AUDIO) | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: “Unde sunt dragostea și unitatea dintre noi? Mai știm noi să ne ascultăm unul pe altul?” Părintele episcop MACARIE despre IADUL LIPSEI DE IUBIRE în care trăim și noi, creștinii, contaminați de DUHUL LUMII. “Mulți vorbesc astă
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate