SA NE SLUJIM UNII PE ALTII! “Maica Domnului ne invata sa fim in toata vremea in slujire… Hristos ne imprumuta mainile Sale milostive si slujitoare ca noi insine sa fim milostivi si slujitori, asemenea Lui”. PREDICA PS MACARIE la Manastirea Sihastria Putnei, de IZVORUL TAMADUIRII (audio+text)

sursa: Manastirea Sihastria Putnei

Cuvânt rostit de PS Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord la hramul Mănăstirii Sihăstria Putnei, vineri, 6 mai 2016:

“Maica Domnului, ca icoană a desăvârşitei slujiri, ne îndeamnă să purtăm pe mâinile noastre Apa cea Vie şi să luminăm ochii şi să adăpăm setea tuturor celor aflaţi în întuneric şi însetaţi de adevăr. Numai în slujire putem să ne împărtăşim deplin din izvorul tămăduitor al Preacuratei. Mântuitorul Iisus Hristos a spus limpede:

Nu am venit că să fiu slujit, ci ca să slujesc şi să-Mi pun viaţa răscumpărare pentru mulţi.

Maica Domnului, atât în vremea vieţii sale pământeşti, cât și după Înălţarea sa la ceruri, a fost aceeaşi slujitoare neobosită; slujitoare a Fiului său şi Dumnezeului tuturor și slujitoare a noastră, a tuturor. De aceea unul dintre Părinţii Bisericii, care s-a ridicat în extaz, asemenea Sf. Apostol Pavel, până la al treilea cer şi s-a împărtăşit de slava cea negrăită, căuta să o vadă pe Maica Domnului de-a dreapta Fiului său şi nu a văzut-o. Şi a întrebat pe unul dintre slujitorii cereşti: <Unde este Maica Domnului?> Şi i s-a răspuns: <Maica Domnului este printre fiii ei, pe pământ. Le alină durerea, le şterge lacrimile, le culege rugăciunile şi apoi le înalţă la Fiul ei>. Maica Domnului este între pământ şi cer, între Dumnezeu şi oameni. Ea este mijlocitoare şi, în mod deosebit, suntem cu Maica Domnului în Biserica slavei, deoarece însăşi Biserica este maică, aşa cum este Maică şi Preasfânta Fecioară, ea însăşi este icoană a Bisericii.

O vedem în icoana prăznuirii de astăzi că este aşezată într-un potir din care revarsă izvorul tămăduirii tuturor celor cuprinşi de boli sufleteşti şi trupeşti. Dar nu este în ipostază singulară, aşa cum rareori o întâlnim în ipostază singulară în iconografie sau imnografie. Ea este întotdeauna împreună cu Fiul ei şi, mai cu seamă, de Înviere, arătând că ne împărtăşim de Izvorul Vieţii prin Maica Domnului, din Izvorul Învierii, din Hristos, Cel pe Care moartea nu L-a putut ţine, ci a înviat, dăruindu-ne tuturor viaţa. De aceea acum, de Înviere, ne bucurăm împreună cu Maica Domnului. Aşa cum s-a bucurat Maica Domnului de Înviere, ne bucurăm şi noi acum şi ne bucurăm în fiecare clipă atunci când înviem din moartea păcatului la o viaţă nouă. Iar cea mai bucuroasă în acele clipe când ne ridicăm din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care ne poartă în toată vremea de grijă. Ea se bucură cu cei care se bucură şi plânge cu cei care plâng, însă ea plânge adânc pentru toţi cei care nu răspund iubirii Preaiubitorului său Fiu. Ea nu se tulbură, ea nu se întristează [atât de mult] nici chiar atunci când este blasfemiată, însă se tulbură adânc atunci când nu îi este cerut ajutorul şi ocrotirea. Este atât de bucuroasă când este chemată în ajutor, iar noi înşine simţim atâta alinare și bucurie în viforul scârbelor, al necazurilor, al încercărilor, atunci când cerem ajutorul ei.

Astăzi, iată, în această Vineri Luminată, ne împărtăşim din Izvorul Tămăduirilor Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi Maica Domnului ne învaţă să fim în toată vremea în slujire, aşa cum este ea slujitoare și aşa cum este şi Fiul ei şi Mântuitorul nostru slujitor.

Am călătorit la un moment dat şi am trecut, cum trec de fiecare dată, prin controlul de securitate la un aeroport scandinav, fiind înconjurat de mai mulţi clerici. Purtam pe piept doar crucea de lemn, deoarece, din nefericire, în occidentul desacralizat icoana pe care o poartă întotdeauna episcopul la inima sa, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, nu le spune nimic celor cu care convieţuim, mai cu seamă în îndepărtatele ţinuturi scandinave, unde majoritatea nu mai cred nici în Dumnezeu, nici în Maica Domnului, iar cei care cred nu au o evlavie adâncă faţă de Maica Domnului. Au observat că eu sunt liderul grupului, şi-au dat seama, şi, după ce au fost controlaţi cu toţii, unul dintre gardieni mi-a spus: „You are the boss”, adică „Eşti şeful.” Şi i-am răspuns: „Nu sunt şeful! I am the servant – Sunt slujitorul. Sunt slujitorul tuturor.” „Cum sunteţi slujitor?! Că sunteţi mai mare!” „Da, dar Hristos ne spune că cel care vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul tuturor. Şi El n-a venit ca să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi pună viaţa răscumpărare pentru cei mulţi.” „Şi ce faceţi dumneavoastră ca slujitor?” „Eu, aşa cum a făcut Hristos, spăl picioarele celorlalţi! Da, aievea!” Aceasta este adevărata slujire, să fim tuturor slujitori, să fim unii altora slujitori întru legătura păcii şi a dragostei.

La aceasta ne îndeamnă Maica Domnului, aşa cum l-a îndemnat odinioară şi pe Leon împăratul să intre în adâncul slujirii și să poarte pe braţe Apa cea Vie, apa tămăduitoare pe care nu o poţi dobândi decât în slujire smerită, iubitoare şi jertfelnică. Ce înseamnă oare a ne sluji unii pe alţii? Înseamnă, mai întâi de toate, a ne ruga unii pentru alţii, cu toată dragostea pe care ne-o împărtăşeşte Dumnezeu. Înseamnă a ne încuraja unii pe alţii, mai ales în momentele grele de încercare, de deznădejde, de căutare a sinelui. În sensul acesta, în Episcopia Europei de Nord am pus bazele unui program misionar intitulat <Cu pace să ieşim!>. Vă sunt cunoscute cuvintele, nu? De la Liturghie, de la rugăciunea amvonului; la finalul Liturghiei spune preotul sau arhiereul Cu pace să ieşim! şi poporul răspunde Întru numele Domnului! Deci pacea şi bucuria pe care le dobândim aici, la altarul euharistic, în Biserică, întru numele Domnului trebuie să le împărtăşim pretutindeni, mai cu seamă celor însinguraţi şi aflaţi în suferinţă şi în căutare de sine. Şi Hristos ne împrumută mâinile Sale milostive şi slujitoare ca noi înșine să fim milostivi şi slujitori, asemenea Lui.

Câtă nevoie au cei de lângă noi! Nu întotdeauna au nevoie de bruma noastră de milostenie cât, mai cu seamă, de o povaţă, de un sfat bun, de un zâmbet, fiind încredinţaţi că nu sunt singuri. Uneori cei apropiaţi lor i-au uitat, i-au abandonat, cei ai casei lor. Însă noi, cei ai casei Domnului, ai familiei mari, trebuie să le arătăm că nu i-am uitat, nu i-am exclus din centrul grijii și preocupării noastre, ci îi întărim, aşa cum ne întăreşte şi pe noi preamilostivul Dumnezeu, îi mângâiem, aşa cum ne mângâie pe noi Preamilostivul Dumnezeu, îi bucurăm aşa cum ne bucură şi pe noi Preamilostivul Dumnezeu, îi alinăm aşa cum ne alină şi pe noi Preamilostivul Dumnezeu. Aceasta înseamnă a fi lumină în sfeşnicul credinţei adevărate, de a răspândi lumina celor aflaţi în întuneric, nu de a o ţine sub obroc, ci de a o pune în sfeşnic şi de a lumina tuturor.

Înainte de Praznicul Crăciunului am ajuns la un intelectual rafinat, însă foarte însingurat. L-am spovedit, l-am cuminecat şi am stat pe îndelete de vorbă cu el şi, printre altele, m-a întrebat: „Proveniţi dintr-o zonă tradiţională, din nordul Transilvaniei, la poalele munţilor Ţibleş. Acolo, acum, se mai colindă?” „Se colindă, dom’ profesor.” „Şi cum se colindă?” „Minunat!” „Mai ştiţi colinde din copilărie?” „Da!” Şi i-am colindat câteva colinde şi m-a ascultat cu ochii plini de lacrimi. Și la final mi-a făcut cel mai frumos compliment pe care l-am primit până acum în viaţă: „Preasfinţite, vă mulţumesc pentru tot ceea ce mi-aţi împărtăşit şi mă bucur că nu v-aţi pierdut puritatea copilăriei.” Și i-am spus: „Nici dumneavoastră nu v-aţi pierdut-o! Ochii umeziţi arată că nu v-aţi pierdut-o!” Să nu ne pierdem puritatea copilăriei, preaiubiţii mei, aşa cum nu şi-a pierdut-o nici Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. În toată vremea ea a rămas aceeaşi copilă a lui Dumnezeu, curată, smerită, iubitoare şi întru toată vremea slujitoare a lui Hristos și a tuturor celor care au înconjurat-o şi au cunoscut-o. Maica Domnului este în această ipostază slujitoare în toată vremea, aşa cum şi Maica Biserică, după chipul Maicii Domnului, este în aceeaşi ipostază slujitoare – se bucură cu cei care se bucură, se bucură de împlinirile fiilor ei şi se întristează în necazuri, însă în toate este ocrotitoare.

Dăm slavă Preamilostivului Dumnezeu pentru această prăznuire a hramului, mulţumesc părintelui arhiepiscop Pimen pentru binecuvântarea de a sluji astăzi la mănăstirea dragă inimii mele, la Sihăstria Putnei, îi mulţumesc pentru hirotoniile încredinţate; pe de o parte l-am hirotonit întru ieromonah pe părintele Iosif din obştea acestei mănăstiri, iar, pe de alta, pe un tânăr care va fi diacon la mănăstirea ortodoxă română Sfinţii Cuvioşi Macarie Romanul şi Ioan Iacob de la Neamţ din Ikast, regatul Danemarcei. El este mirean, căsătorit, dar va fi sprijin în misiunea pe care o împlineşte această mănăstire românească în îndepărtatele ţinuturi scandinave. Nimic nu este întâmplător, totul este proniator. L-am găsit în Danemarca, fiind chiar din zona mea natală, din judeţul Bistriţa-Năsăud, şi l-am găsit vrednic de această slujire şi l-am chemat în mod deosebit să-l hirotonesc la altarul euharistic de la această mănăstire, ca să nu fie singur, să fie împreună cu el şi familia sa restrânsă, însă şi familia sa mare, mă refer la părinţii săi, la bunicii săi, la rudeniile sale, şi familia de familii, care sunteţi dumneavoastră. Ne însoţiţi la fiecare slujire euharistică atunci când această biserică de zid este însufleţită, devine vie prin credinţa, prin dragostea şi prin jertfa dvs.

În aceste zile din Săptămâna Luminată am avut şi întâlnirea cu foştii mei colegi din seminar, la împlinirea a 20 de ani de la absolvirea Seminarului Teologic Sf. Mitropolit Dosoftei din Suceava. Am săvârşit Liturghia Euharistică la altarul mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, lângă racla cu moaştele martirului, care, din mila lui Dumnezeu, ocroteşte și o biserică de zid din Regatul Danemarcei, unde am pus catapeteasma chiar de aici, de la Sihăstria Putnei, lucrată şi donată de obştea mănăstirii Sihăstria Putnei, întru cinstea Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou, care ocroteşte şi această biserică românească din Regatul Danemarcei.

Le spuneam celor care au participat la sărbătoarea revederii după 20 de ani de la absolvirea seminarului că întâlnirile noastre sunt atât de minunate şi pomeneam de un dialog pe care doi intelectuali români de marcă l-au avut şi au stabilit o tipologie a întâlnirii. Şi pomeneau aceia că sunt întâlnirile orientative, care te orientează în viaţă – iar eu mă gândesc cu drag la părinţii mei, la mulţii anonimi din satul meu natal și oamenii care m-au povăţuit pe mine, insuflându-mi frica de Dumnezeu și ruşinea de oameni. Frica de Dumnezeu nu terorizează, ci îndeamnă la responsabilitate, ca să nu trădăm iubirea. Iar rușinea de oameni înseamnă în primul rând, a nu necinsti numele bun primit peste generaţii. Sau a nu-ţi crăpa obrazul de ruşine când faci o faptă necinstită. Apoi, un alt tip de întâlniri ar fi întâlnirile formative. Acestea se datorează în mod deosebit dascălilor, duhovnicilor, dar, totodată, şi întâlnirilor care ne însoţesc sau prieteniilor care se datorează prietenilor sau vieţuitorilor din aceeaşi obşte, deoarece împreună împărtăşim aceleaşi valori, aceleaşi idealuri, însă una dintre cele mai frumoase întâlniri este întâlnirea care te modelează.

Iar una din marile întâlniri pentru mine, dar şi pentru colegii mei de generaţie de la Suceava a fost şi este părintele arhiepiscop Pimen, care nu ne-a apropiat doar de el însuşi, ci ne-a apropiat de Hristos prin cei săraci, prin cei nevoiaşi, prin copiii orfani şi prin cei neajutoraţi, Şi el ne-a insuflat această grijă faţă de toţi cei aflaţi în suferinţă şi în necaz și strâmtorare. Eu însumi, în slujirea arhierească, atât cât pot, acolo, unde nu prea sunt săraci, organizăm mai multe programe filantropice pentru cei de acasă, pentru copiii orfani şi pentru cei săraci. Mă bucur că sunt mulţi cei care s-au raliat actelor filantropice de acolo, și români și scandinavi, şi putem să dăm bruma de milostenie celor care au mai puţin decât noi şi care au atâta nevoie de dragostea și ajutorul nostru.

Mulţumesc părintelui stareţ Nectarie și obştii pentru cartea și aleasa primire și ospeţire în acest Mamvri duhovnicesc din Bucovina și vă mulţumesc și dumneavoastră pentru rugăciune și pentru dragoste. Vă cer în continuare rugăciunea frăţiilor voastre – este atât de importantă și rugăciunea pe care o înălţaţi pentru noi. Vă pomenim la inima Bisericii, la altarul euharistic. Vă pomenim cu toată credinţă şi cu toată dragostea şi mă mărturisesc că cea mai mare bucurie pe care o am atunci când îi slujesc pe credincioşi şi, mai cu seamă, când îi slujesc euharistic, este atunci când oamenii, după o vreme, vin şi spun: <Preasfinţite, v-am încredințat pomelnicul și acum este mai bine! este mult mai bine!> Cea mai mare bucurie pe care o primesc!

Dăm slavă milostivului Dumnezeu, de la Care se revarsă toată dragostea şi tot darul desăvârşit. Cei bolnavi au dobândit chiar vindecarea sau au dobândit un sens în viaţă. Boala te ajută să descoperi care este sensul vieţii tale. De curând vă mărturisesc că am întâlnit două familii grav încercate, doi copilași bolnavi; o fetiţă care s-a îmbolnăvit de cancer la frageda vârstă de 6 anişori și, în cele din urmă, a fost chemată de Hristos în ceata îngerilor. Și părinţii sunt mult ai întăriţi în credinţă decât au fost până acum, însă mama este însărcinată. Aşteaptă un copilaş. Dumnezeu n-a lăsat-o neajutorată, i-a dăruit un copilaş. Şi am promis că voi veni la botez aici, în Bucovina. Iar, pe de altă parte, chiar acolo, la noi, în ţinuturile îndepărtate, o familie tot de români, o familie foarte credincioasă, doi tineri curaţi pe care i-am spovedit înainte de cununie, şi m-am minunat, aşa cum mă minunez de puţinii tineri care-şi păstrează fecioria înainte de cununie, m-am minunat şi am încurajat, însă aş zice că aceşti tineri cu siguranţă că ar avea parte numai de bucurii, dar Dumnezeu i-a întărit în credinţă şi printr-o încercare: s-a născut copilaşul cu o bacterie pe care o purtăm cu toţii, însă a devenit activă, s-a îmbolnăvit de septicemie şi a fost supus la intervenţie chirurgicală foarte complicată, i s-au retezat picioruşele şi câteva degeţele la mânuţă. Şi aş putea spune: părinţii sunt disperaţi. Nu! Sunt și mai întăriţi în credinţă şi spun atât, că mulţumesc lui Dumnezeu că n-a ieşit copilul cu traume mai mari din această intervenţie. Şi caută recuperarea și ajutorarea.

Preaiubiţii mei, trebuie să avem credinţă şi nădejde și iubire! Acestea sunt virtuţile capitale. Şi în orice împrejurare a vieţii noastre, în orice încercare, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate și să-I cerem ajutorul, fiindcă nu Dumnezeu e autorul suferinţei. El doar îngăduie suferinţa, cu iubire, însă şi cu foarte multă durere. Dar nu ne părăseşte nicio clipă. Şî nu ne lasă pradă deznădejdii. Dacă din puţina noastră credinţă ne trăim propriul nostru iad şi nu putem să strigăm nici Doamne, scapă-mă!, aşa cum striga Petru odinioară, când se afunda în marea învolburată, să ne ridicăm cel puţin ochii spre cer şi să spunem doar atât: Iisuse! Atât: Iisuse. Şi vom simţi alinarea şi ajutorul.

În acest sens, chiar la final vreau să vă spun că în această Săptămână Luminată nu se îngenunchează, doar cu un pogorământ deosebit când e vorba de spovedanie, de hirotonii, cum a fost astăzi, şi de sfinţirea unei biserici. Am săvârşit sfinţirea unei biserici chiar în a doua zi de Paşti, acolo sunt două-trei rugăciuni mari în faţa tronului euharistic şi am îngenuncheat. În rest, în Săptămâna Luminată nu se îngenunchează. Nici eu nu eram dumirit şi aseară, la căsuţa înaltpreasfinţitului, unde mă primeşte cu dragoste părintească de fiecare dată, înainte de a ne retrage pentru odihnă, l-am întrebat: „Preasfinţite, vă întreb acum aşa cum a fost întrebat bătrânul cu acea frânghie de nisip; spuneţi-ne: se îngenunchează sau nu se îngenunchează în Săptămâna Luminată?” Şi a zis: „Nu, în Săptămâna Luminată nu se îngenunchează.” Și am priceput. Şi le-am spus și părinţilor şi trebuie să ţinem, ar trebui până la vecernia plecării genunchilor, la Rusalii. Dar cel puţin în Săptămâna Luminată – uneori e mai confortabil să stai în genunchi – să stăm drepţi pentru bucuria Învierii.

Şi chiar la final v-aş spune această istorioară, cu îngăduinţa dumneavoastră: Într-o ţară, tinerii, găsind că bătrânii sunt incomozi, au hotărât să-i expulzeze afară. Şi această ţară a devenit ţara celor fără de bătrâni. Regele din vecinătate, întristat fiind de fapta tinerilor, a declanşat un război, cerându-le o frânghie de nisip pe care o făcuseră bătrânii pe care aceştia îi expulzaseră şi care i-a fost promisă şi pe care nu a recuperat-o. Şi i-a somat, spunându-le că, dacă nu vor restitui această frânghie, el va declanşa război. Regatul lui era mult mai mare, oastea mult mai mare, iar cei din ţara aceea n-ar fi avut nicio şansă să iasă învingători din această bătălie. Fierbere mare în ţară: unde sunt bătrânii?? Unde sunt bătrânii, să-i întrebăm de această frânghie?? Nu ne-au spus nimic! Însă un tânăr iubitor şi recunoscător faţă de bătrânul său părinte n-a avut inimă să-l îndepărteze din casa sa şi l-a ascuns undeva bine. Și s-a dus la dânsul şi i-a spus: iată ce ne cere împăratul vrăjmaş, o frânghie de nisip! Şi bătrânul spuse: Mergeţi şi spuneţi-i împăratului, trimiteţi o solie şi cereţi-i să vă dea doar un fragment din această frânghie de nisip ca s-o aveţi ca model și o veţi restitui apoi întreagă. Iar împăratul vecin, când a auzit acest lucru, s-a luminat la faţă şi a zis: Nu i-aţi expulzat pe toţi bătrânii. În ţara voastră încă mai sunt bătrâni! Acest răspuns nu putea veni decât de la un bătrân în înţelepciunea şi experienţa sa! Și n-au mai declanşat război, iar tinerii, ruşinaţi, şi-au căutat pretutindeni bătrânii părinţi şi i-au rechemat. Fiindcă noi, cei tineri, nu izbutim niciodată fără înţelepciunea, experiența şi dragostea celor bătrâni.

În această comuniune să ne ajute Maica Domnului să lucrăm spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră. Amin!”

LEGATURI:

***