PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…

29-03-2011 Sublinieri

“- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul”.

*

“Cavalerul” si smecherul

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – pînă la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osîndesc…

E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. Ii e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun mo­ralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stîngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Incredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din carciumă că sunt castelani fară s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Ii e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mînie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

– Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): D-aia suntem nobili, ca să avem încredere (…)

*

“(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi cîţiva o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-v ă deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg… Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă… Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie”.

*

“- Ierarhia păcatelor

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva Duhului Sint.

Inchisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).

(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău)”.

*

“(…) Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pămînt! Vine de la Rîmnicu Sărat unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mîncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, pînă la urmă toate, n-a mai rămas decît pînza de sac. Pielea de şagrin, filmata altfel. In celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

La un nivel mult mai astampărat, am putut şi eu dobîndi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decît din pricina caraliilor de pe coridoare.

Şefii de cameră conştiincioşi, regulamentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom’le! ai pus mîna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lîngă ospiciul de nebuni.

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stîrni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decît ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost – după cum singuri spuneau – scîrboşi şi gingaşi la mîncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mîini mai stricte decît ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman.

Gherla, mai 1963

Operat de două ori, înspăimîntător de slab, abia umblînd, abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, cîte puţin. Monah ce se află, întîmpină sfirşitul cu seninătate, dar nu fară griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de rîs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetînd că e mai bine să prisosească decît să lipsească.

Imi dăruieşte şi mie catva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre – Suntem osînditi la libertate – care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osîndiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. (…)

Părintelui Haralambie – ca unui sfînt – cutez să-i împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.

O dată mi s-a arătat în vis mama – care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atît de curat şi de fermecător româneşte — şi, luîndu-mă de mînă, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut.

Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.

Era tare frig în celula 25. Iarna lui ’62 fusese aspră, cu troiene cît toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chiajna: E tristă şi urîtă iama la ţară… Tristă şi urîtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secţia doua.

Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-i aprindem între 15 Decembrie şi 1 Martie. Funinginea îmbracă totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, adeziv. Dîrdîim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie – şi ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decît un boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor îl exasperează. Pîndim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpîn uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai doar copt, nefiert.

In atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii – preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alţii. Lîngă mine doarme un şofer – e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui şi apoi osîndit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a urmat stăpînul în temniţă, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciate, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. E nervos şi – ca mai toţi oamenii simpli – suferă din cauza promiscuităţii, murdăriei şi lipsurilor mai dureros decît intelectualii şi membrii claselor înstărite. Il deranjează sforăiturile – „groaznice” – ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de sforăieli şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o simplă deplasare de cîţiva centimetri poate contribui la procesul de liniştire. Facem schimb.

(Mi-este cu atît mai uşor cu cît am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atît de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare – o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfîrşeai prin a moţăi după cîteva săptămîni de convieţuire, dar numai pe apucate – asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mînca decît după mai bine de trei ani de puşcărie.)

A doua zi, spre seară, şoferul mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintîi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.

Şi-n ziua următoare manevra se repetă.

Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cît de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? Ii primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcînd haz de necaz. Dar unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii – imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Cîtorva nu le rămîne decît a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit – a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala – îl poftesc să treacă în locul meu. Impreună nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.

In noaptea următoare adorm frînt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară d in toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumi na, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc.

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîrnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine).

Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surîde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Imi cere însă multă discreţie şi smerită stăpînire de sine. Şi mai ales – e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort – să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cît se poate de comun al vieţii de obşte. Un gînd bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; cînd trece, se întîmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.

Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi.

Dar nu mai trec decît puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, pînă la uşa celulei de unde, noi stînd cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicîndu-l de pe jos -îl cară la infirmerie.

Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.

– Peguy, mobilizat în August 1914: s-a dus sa-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupîneasă dintr-o casă amică, părîndu-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărît să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în Septembrie chiar, facînd exces de zel, ridicîndu-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pămînt. Jos, domnule locotenent, jos… N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-l interesau.

Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei”.

*

– Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori amîndouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e sau nu creştin?

Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gînduri. Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard…) arată că figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă decît pare, iar un studiu mai atent ni-l revelează ca pe un creştin fără voie.

Ai învins, Galileene!” ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe cîmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mîinile veşnic pătate de cerneală, cu barba neîngrijită (ca şi Părinţii deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei simbolică. Credea în providenţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mîntuirii, în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăţi), în eficacitatea rugăciunii, în castitate şi virtuţi.

Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. In planurile lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (avînd în frunte un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărţită pe circumscripţii teritoriale (ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de viaţă morală, încetînd de a mai fi simpli oficianţi ai unor sacrificii. Homer devenea o carte sfintă, ca şi Biblia; mirurile urmau să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit sa ia locul celui creştin. Figura noului preot păgîn era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de profesie curat şi pios, exemplar.

In acest păgînism (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului: ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat unde Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.

Iulian reneaga şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas.

(Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.)

Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil” ca împărat şi om, s-a priceput totuşi – cu iscusinţă de intelectual şi sînge rece de teoretician – să persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai perfecţionate metode de împilare cu mănuşi din cîte aveau să fie vreodată. N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decît ceea ce se tăcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un creştin fără Hristos, fiinţă încadrată în teratologie; iar monştrii în general, nu au o viaţă lungă.

Mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: ca toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

(…)

– Exigenţii.

Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe eşafod a exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău!

Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama – ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care – cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie legitimă – se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să se poarte mai bine!

Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze”.

*

“1962

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).

Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi”, adică izvoditori de tiranie. „Mandarinii” sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.

—  Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, fiction.

Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. Intotdeauna forma are prioritate asupra fondului.

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modern e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.

—  Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea Sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie…

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.

— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu discreţia Sf. Pavel – dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ critic.

Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc. contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că vor participa. Inconştientă abilitate’? Mondanitate? Fantezie?

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice”.

*

“-  Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobi­toace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade, ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model”.

*

“- Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: “din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri”, „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă pînă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalţi, recunoscîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom’le! un’te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.

Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun­derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris­tocratic celui mai subţire.

(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).

–  In camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cît de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem raul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui”.

*

“Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru – cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată – şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători – un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu – dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase – reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt – iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă – căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă – e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi”.

(extrase din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

*

“Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.

(din: Monahul Nicolae Steinhardt, 365 de întrebări incomode – adresate de Zaharia Sângeorzan)


Va recomandam si:

*

a-funeral-service-for-monk-nicolae-2nd-of-april-1989.jpg


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri, Parintele Nicolae Steinhardt, Portile Iadului, Razboiul nevazut, Reeducarea ieri, azi si maine, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

53 Commentarii la “PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (II): despre oamenii mincinosi, calomniatori, clevetitori, vicleni, judecatori necrutatori -
  2. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (III): vanitatea, ambitia, viclenia, flecareala, vorbirea multa, desarta si obscena, desfatarea… -
  3. Pingback: Pastorala exceptionala de Craciun a IPS ANDREI, Mitropolitul Clujului: PRECUM MAGII, SA NU NE INTOARCEM LA “IROD”, LA OMUL LUMESC, “CIVILIZAT”, CI SA O APUCAM “PE ALTA CALE”, CEA STRAMTA, A LUI HRISTOS! -
  4. Pingback: Adrian Majuru: OBEDIENTII - Razboi întru Cuvânt
  5. Pingback: 24 de ani de la moartea parintelui carturar NICOLAE STEINHARDT. Document audio inedit din fonoteca radio cu VOCEA monahului de la Rohia - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  6. Pingback: PARINTELE SAVATIE BASTOVOI la Libraria Sophia (2013) despre NOBLETEA DUHOVNICEASCA si "Romania ingerilor" (VIDEO integral) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: “Mantuieste-ma, Doamne, ca m-a necajit omul; fiii oamenilor, dintii lor sunt arme si sageti si limba lor sabie ascutita…” -
  8. Pingback: TICALOSIREA GENERALA si DRAMELE TACUTE: "Omul e mai tare decât dracu'! Pe diavol nu-l vad in stare sa-si manipuleze meschin si pervers odraslele..." - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU (video): “Divide et impera e sistemul diavolului si al slugilor lui… Sa se parasca unii pe altii, sa se vanda unii pe altii. Acest sistem il aplica ei peste tot”. SI DESPRE ANTIHRIST, LEPADARE, PRIGOANA -
  10. Pingback: GASTILE VIRTUALE: “Cum gandesti cu propriul cap, cum vin oamenii Nasului sa te puna la punct…” - Recomandari
  11. Pingback: Mai poate fi numita Romania Gradina Maicii Domnului? “INCA NE MAI TINE DUMNEZEU, DAR PANA CAND?” - Recomandari
  12. Pingback: MIHAI BURACU: PITESTI DUPA PITESTI. Cum s-a inmultit samanta satanica a comunismului dupa 1989? “Asistam neputinciosi la o a doua internationalizare (globalizare), sora geamana cu internationalizarea rosie” -
  13. Pingback: Sa recitim iara si iara pe Steinhardt: N-AM STIUT? NU VEDEM? “Sunt lucruri pe care le simti daca nu-ti astupi urechile si nu-ti acoperi ochii dinadins” - Recomandari
  14. Pingback: NICOLAE STEINHARDT, monahul de la Rohia – 25 de ani de la mutarea la Domnul: “UN EVREU FARA DE VICLESUG, UN INTIM AL LUI HRISTOS si un “mare reactionar” in fata Fiarei comuniste. MARTURIA CALDA A IPS IUSTINIAN CHIRA -
  15. Pingback: CUM DEVII “OMUL RUSILOR” SI DE CE “BUTEAZA” ACTIVISTII “SISTEMULUI”? Adoptand atitudini incomode pentru mainstream, chiar si pe teme neutre ca “INDUSTRIA ALIMENTARA” - Recomandari
  16. Pingback: Parintele NICOLAE STEINHARDT (†29 iulie 2012): “Pentru crestinism BANUIALA e un pacat grav si oribil. NEINCREDEREA e ucigatoare ca si pruncuciderea, desfiinteaza ca om pe cel asupra caruia este manifestata” -
  17. Pingback: CRESTINII DE AZI – APARATORI AI TIRANILOR si lepadatori sau chiar ucigasi ai celor slabi si ai celor nedreptatiti? CINE II MAI CERCETEAZA SI II MAI APARA PE CEI CAZUTI IN DIZGRATIA CELOR PUTERNICI? - Recomandari
  18. Pingback: TUDOR GHEORGHE – luat in colimator si linsat public de agentii neo-bolsevici ai TERORISMULUI “CORECTITUDINII”: “Este o puritate agresiva, folosita pe post de ciomag pentru tot ce se incapataneaza sa iasa in afara sistemului. Nu est
  19. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk despre RAZBOIUL CRESTINILOR IMPOTRIVA FRATILOR LOR: “O, in ce stare de plans a ajuns crestinatatea: sa se chinuiasca si sa se manance unul pe altul! ODINIOARA CRESTINII SE AJUTAU UNUL PE ALTUL, DAR ASTAZI SE ALUNGA SI SE ST
  20. Pingback: N. Steinhardt despre TIRANIE, TOTALITARISM, DIVERSIUNI, DISCERNAMANT, LIBERTATE, ANARHIE, CURAJ, IDEOLOGIILE UTOPICE… | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: TRADAREA LUI IUDA. “Să încercăm, cu sinceritate, să-l găsim pe Iuda în multe din manifestările noastre şi să-l izgonim”. Parintele Ioanichie Balan zugraveste, tulburator, PORTRETUL TRADATORULUI DINTOTDEAUNA | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: PS MACARIE DRĂGOI - cuvânt de mărturisire: "SĂ NU NE RABDE INIMA SĂ PĂSTRĂM TĂCEREA atunci când oameni nevinovați sunt NEDREPTĂȚIȚI sau PERSECUTAȚI lângă noi! Câți dintre noi, dacă am avea parte de un astfel de SUCCES, am fi capabi
  23. Pingback: PS MACARIE DRĂGOI - cuvânt pentru mărturisire: "SĂ NU NE RABDE INIMA SĂ PĂSTRĂM TĂCEREA atunci când oameni nevinovați sunt NEDREPTĂȚIȚI sau PERSECUTAȚI lângă noi! Câți dintre noi, dacă am avea parte de un astfel de SUCCES, am fi ca
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate