PARINTELE STEINHARDT – ANTOLOGIC – DESPRE FARISEISM: “Bunatatea o suspecteaza, ii atribuie cauzele cele mai josnice, binele il pangaresc degraba, coborand totul la nivelul sufletului lor…”
“Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:
Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni“).
Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor.
Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea.
Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală.
Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere.
Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.
Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.
Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul“!
Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.
Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.
Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.
Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.
Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală.
În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului.
Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.
***
(…) Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui locului. Ca o rugină, ca o pecingine, ca o lepră ce s-ar depune pe suprafaţa curată a pielii, ori a zidului, ori a metalului şi ar pângări-o. Simultan cu mânia acestuia sunt date în vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul strâmt şi miop (care-i diferit de legalitate şi de cuviincioasa ei respectare); el întotdeauna izbuteşte să micşoreze lucrurile, problemele, situaţiile, dilemele, să le reducă la proporţii liliputane şi să le insufle un spirit de meschinărie, de avariţie, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicole; procedurismul literal şi mărunt, al arhivarului reumatic, îmbătrânit printre hârţoagele decolorate şi dosarele mucegăite, cu ochelari cârpiţi cu sfoară şi mânecuţe zdrenţuite, bun numai să bombănească şi să boscorodească, supărat, acru, îndârjit; aşezarea cu perseverenţă a literei deasupra duhului, neputinţa depăşirii nivelului literal în toate cele (şi mai cu seamă în cele importante), un soi de imobilizare a minţii şi sufletului la acest palier, pe această treaptă de jos a scării ce urcă spre libertate şi înţelegere; tendinţa fermă de a reacţiona, ori de câte ori se iveşte prilejul, înghiţind cămila şi strecurând cu grijă ţânţarul; făţărnicia absolută, neşovăitoare, neruşinată de lume, de ea însăşi, de evidenţă şi de bun simţ (Domnul ne arată doar că nu se codesc să-şi dezlege şi să-şi adape, sâmbăta, boul şi asinul, ori în celelalte referate: să scoată oaia căzută în groapă ori boul ori fiul căzut în fântână); invidia, semeţia, răutatea (nedespărţita şi statornica lor triadă); transformarea sabatului – a zilei-regine, de odihnă, sărbătoare şi bunăvoire întru Bunul Dumnezeu – în serii nesfârşite de superstiţii şi mărunţişuri, oprelişti şi prevederi draconice, asuprire şi blestem (cu adevărat pricepem de ce s-a putut vorbi de blestemul Legii: fariseii, ca nici unii, au fost meşteri în treaba prefacerii Legii în basm şi a sabatului în zi de încleştare şi zăpuşală); absurdul (căci ce poate li mai absurd decât ţipetele ascuţite şi virtuoasele scrâşniri din dinţi ale acestor legalişti care-şi dezleagă şi adapă boii şi asinii şi scot vita din groapă sau din fântână în zi de sărbătoare, dar mai că le vine rău şi simt că piere lumea şi se prăbuşesc stihiile pentru că e tămăduită în prezenţa lor o nefericită legată de neputinţa gârboviei care de 18 ani nu ajungea să se ridice nicidecum în sus?).
Cu toate acestea, cineva de bună credinţă şi-ar putea pune întrebarea: dar de ce tine Mântuitorul cu tot dinadinsul să-i înfrunte? De ce vindecările şi minunile acestea au loc cu predilecţie sâmbăta şi în locaşuri sfinţite? Nu-s ele acte de provocare? Nu ne poartă gândul a bănui că Iisus Hristos îşi găseşte plăcerea înfruntându-i tocmai sâmbăta neapărat în sinagogă, zgândărindu-i, nedându-le pace?
Răspunsul nu poate să fie decât unul: ba da, întocmai! Sunt acte de provocare, de voită înfruntare şi bine chibzuită sfidare. Da, îi înfruntă cu bună ştiinţă sâmbăta şi în sinagogă, pentru că dorea ca lecţia să fie mai usturătoare, zguduirea mai aspră, trezirea din amorţire mai rapidă. Şi pentru că înţelege să dea atacul frontal, chiar asupra centrului adversarilor şi în punctul lor cel mai întărit. Domnul se dovedeşte şi aici mare strateg. Un fel de precursor al vestitului teoretician al strategiei militare, generalul prusian Carl von Clausewitz. Cartea acestuia va fi scrisă abia după 1800 de ani, dar Hristos ca Unul din Treime o cunoştea mai înainte de a fi scrisă. Atacul – rosteşte von Clausewitz – se dă mai eficace şi mai cu sorţi prielnici acolo unde se află tăria însăşi a inamicului. Riscul e mare; mare este însă şi deruta celeilalte părţi, în caz de victorie, ca şi cum s-ar nărui pilonul de susţinere al turnului întărit. (E un act de curaj, fără doar şi poate: Hristos nu avea să dea în lături).
Ca un mare şi neînfricat strateg, ca unul ce ştie că defensiva cea mai bună e însăşi ofensiva, dar şi ca un medic bun şi netrândav care nu stă mult pe gânduri ca să intervină, să opereze, să lecuiască, El a văzut-o, a chemat-o, a vindecat-o. Dar şi ca un om de bun simţ. De ce n-am face binele în zi de sabat? Mai ales în zi de sabat s-ar cuveni să-l facem omorând fanatismul logic care de la noţiunea de odihnă trece la aceea de neintervenţie în conflictul dintre bine şi rău, în lupta dintre sănătate şi boală. De ce nu am săvârşi binele acum şi aici, cât de urgent? Hic et nunc! ziceau latinii, iară de amânare, de răgaz, de îndoială, fulgerător. Aşa lucrează mereu Iisus Hristos, grăbit când e vorba de a milui, poruncitor, nerăbdător, indignat: ţie îţi zic, scoală-te, ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă, du-te acasă, eşti vindecată, îndrăzneşte! S-ar zice că tremură: de cât îl doare necazul altuia, de cât îl irită boala şi neputinţa, de cât nu are timp pentru reaşezarea lucrurilor în starea lor normală, adică de sănătate şi putere. Are desigur în vedere cuvintele de la Ioil 4, 10: „Cel slab să zică: eu sunt viteaz“!
Domnul, strateg de mare clasă, doctor fără de zăbavă, dar şi Domnul abilităţii la nivelul minţii omeneşti, căci argumentul cu boul, asinul, oaia, fiul, groapa şi fântâna este cum nu se poate mai bine ales şi e irecuzabil. Domnul este deasupra micimilor, invidiei mărunte, pizmei intrate pe furiş în suflete, procedurismului, meschinăriei care se lăfaie în văzul lumii cu neruşinare de paparudă şi ifose de cărturar isteţ. Domnul este şi slujitor vrednic al Sabatului, pentru că îl socoteşte a fi ceea ce este: zi de mărire, de bucurie, de cât mai multe vindecări, de binefaceri fără număr şi cu nemiluita. Un sabat al sănătăţii, belşugului şi bunelor vestiri, cu totul îndepărtat, cu totul ostil şi străin sabatului sec, mohorât şi tiranic, al falşilor săi apologeţi zeloşi: fariseii, fanaticii logicii absurde, în inima cărora nu-şi află loc îndurarea, în mintea cărora nu poate intra acea puţină lumină, acel pic de bun simţ, acea fărâmă de milă. Iară de care orice literă de lege se preface negreşit, neapărat şi neîntârziat în oţet, cucută şi semeţie.
Nu aşa este la Domnul. Totul la Domnul este numai simplicitate, bunătate, compătimire şi urgenţă în biruirea răului, a bolilor, a neputinţelor, a suferinţei. Şi totodată spre măreţie, veselie, ieşire din necazuri şi sâcâieli. El este Domnul puterii, Domnul biruinţelor, Domnul milostivirii neobosite şi al înlăturării piedicilor scornite de anumite minţi în calea libertăţii. (Căci boala, întocmai ca păcatul e robie). Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare.
Ce îi interesează şi preocupă pe farisei? Să se îmbuibe şi să se ghiftuiască, să-şi rotunjească pântecele şi să-şi lăţească cefele. Ceilalţi? Ceilalţi care poate rabdă de foame şi sunt năpădiţi de griji, necazuri şi nevoi? Ii priveşte, descurce-se cum pot, cum ştiu! Menirea lor e să facă temenele fariseilor, de îndată ce-i văd cum se lăfaie pe uliţe, cum se reped la locurile dintâi la ospeţe şi în sinagogi, şi să le cânte osanale în chiar clipa când deschid gura spre a grăi şi a-i împovăra şi mai mult.
Fariseii, desigur, l-ar fi aprobat pe acel general de care pomeneşte scriitorul francez Leon Daudet: venit să inspecteze, înapoia frontului, un spital militar, e oprit de colonelul comandant al bolniţei, în dreptul patului unde zace un ofiţer care şi-a pierdut în luptă braţele şi picioarele. Generalul privise cu atenţie jalnicul trunchi, cât a mai rămas din trupul eroului, şi părea dus pe gânduri. Se reculege, desigur, se înfioară, se pregăteşte să rostească vorbe de compătimire şi glorificare. Dar nu, se întoarce către colonel şi spune: foarte bine, dar de ce nu e tuns, regulamentul prevede că spitalizaţii trebuie să fie tunşi!
De astfel de fariseisme şi orori birocratice (şi sunt din aceeaşi lume ca şi protestul împotriva tămăduitorilor prin cuvânt în zi de sabat) creştinului îi este mare silă şi groază. Invăţătorul său nu a propovăduit bucherismul, puţinătatea, domnia literei şi triumful mărunţişurilor. Domnul înmulţirii pâinii şi peştilor i-a dat numai pilde concepute de un duh gata a dărui belşugul, bucuria, sporirea, sănătatea. Pe aceasta din urmă nu încape îndoială că Domnul a iubit-o; ne putem, aşadar, oricând ruga pentru sănătate şi a fi convinşi că Hristos Mântuitorul este şi Hristos Tămăduitorul, neiubitor de tristeţe, puţinătate, sărăcie şi ferecare.
Pericopa femeii gârbove (ca şi cele ale omului cu mâna uscată şi bolnavului de idropică) ni-L arată pe Hristos ca Biruitor. Aici mai ales, în textul evanghelic, fariseii ies ruşinaţi; mânia mai-marelui sinagogii e înfrânată şi făcută de basm şi de ocară, în vreme ce toţi ceilalţi participanţi şi gârbova se bucură şi preamăresc. Adversarii Domnului au fost învinşi, birocraţia a pierdut partida; binele, sănătatea si voioşia au pus deplină stăpânire pe terenul unde s-a dat lupta.
Scena întreagă este de mare dramatism, iar lecţia – dublă – e limpede: mereu este vremea de a săvârşi binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minţii ori a ochiului şi în altă parte decât într-acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite; mereu suntem datori a ţine piept îngustimii şi răutăţii. In episodul acesta al activităţii Sale pământeşti – de unde fariseii nu scapă cu faţa curată, ci se împrăştie, parcă îi vedem, asemenea unor bufniţe îmbufnate şi zgribulite, unor cobe afurisite – Mântuitorul ni se înfăţişează ca Iisus Biruitorul în toată măreţia şi puterea Lui vindecătoare şi milostivnică. In bucuria mulţimii prezente şi în a tămăduitei îmi pare că se reflectă ceva din lumina Taborului şi din mărirea Inălţării”.
(N. Steinhardt – “Daruind vei dobandi“, Editura Polirom, 2008)
Legaturi:
- “Jurnalul fericirii” in actualitate: DESPRE BANUIALA ENDEMICA, ZAVISTIE, RAUTATE GRATUITA
- Cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
- Intre libertatea Duhului si piedicile meschine ale procedurismului
- Predica PS Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei si Romanatilor despre FORMALISM SI NEPUTINTA DE A NE BUCURA DE BINELE APROAPELUI
- FARISEUL (1)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)
- Articolele saptamanii (1): DE CE TREBUIE… “SA NU OSANDESC PE FRATELE MEU”?
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI
- SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA ne atrage atentia asupra unor patimi grave care ne pot stirbi si otravi praznicul Invierii: ZAVISTIA SI OSANDIREA ALTORA
- UNA DIN BOLILE CRESTINULUI POSTMODERN: SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că exista si luptatori ai diavolului?”
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre cei care tulbura Biserica cu atitudini extreme, sub pretextele “dreptatii”
- Despre cei ce otravesc Biserica cu ponegriri si agita spiritele cu gand de osanda
- PARINTELE SOFIAN SI “MARTURISITORII” CALOMNIEI: “Pana cand va ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori, socotindu-l ca un zid povarnit si ca un gard surpat…”
- CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
- Omilia Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII GARBOVE, despre fatarnicie si pacatul judecarii aproapelui si a arhiereilor
- Cuvant al Sfantului Luca al Crimeei despre pacatele grairii in desert si clevetirii: “Din cuvintele tale te vei osandi”
- Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI
@admin:
Bun si-asa, nu zic. Dar aici suntem ‘intre noi’, se mai stiu cat de cat astfel de lucruri. ‘Afara’ e altfel; astia mici habar n-au cum se pun problemele. Eu am uneori ocazia sa stau printre studenti. Cu rare si – intr-adevar – notabile exceptii, realmente ai senzatia de oite ratacite.
Zilele trecute dau intamplator pe net de o parodie – grosolana ea asa, dar tare realista din pacate – a filmului ‘Liceenii’ din perioada ceausista. Parodia – dupa ce caricaturiza scene din film – prezenta la final ‘Liceenii varianta 2011’ (ceva de genul: ‘cum ar arata filmul acum, in zilele noastre’) – acelasi liceu dar, evident, schimbare masiva de decor: tabloul lui Ceausescu e inlocuit cu Base, manele, droguri, sex, injuraturi etc. (faza de genul: ‘dom’ profesor, elevul Mihai a venit cu gripa la scoala, a amenintat un coleg cu pistolul, bea vodca si ne vinde droguri’. La care proful, indignat: ‘a venit cu gripa la scoalaaa..???’)
Gluma gluma, dar realitatea cam asta e. Parodia asta – asa grobiana cum era – m-a fortat la o comparatie si mi-a deschis efectiv pentru prima oara ochii: cu adevarat, in acesti ultimi 20 de ani s-a dat o ultima lovitura de gratie identitatii acestui neam! Iar acest lucru se poate vedea cel mai bine la tineri. Stiu ca suna a crancena platitudine (eu abia acum am inteles asta cu adevarat), dar ei nu mai au: repere, principii, idealuri, valori, directie, identitate nationala …nimic! Simti, efectiv, vazandu-i, ca acest neam…piere!
Ori mesajul ortodox trebuie sa ajunga si la ei. Iar Steinhardt are un tip de vitalitate care iese din tipare (chiar daca riguros dogmatica: mult disputatul lui ‘ecumenism’ nu a fost niciodata o chestie de esenta dogmatica, ci de includere afectiva) si care merge direct la suflet, zgaltaind barierele si somnolentele sufletesti. In plus, el furnizeaza masiv repere, atitudini exemplificative, principii calauzitoare etc.. Este permanent actual, pragmatic, angajat in realitate, pulverizeaza falsele mituri, denunta ipocrizia, reda sensurile, e patriot si deopotriva universal, e ortodox si deopotriva rebel, in fine.. are tot ce trebuie pt a ajunge la INIMA tinerilor acestora atat de curati, atat de rataciti, atat de adormiti si atat de plini de comori nestiute. Nu stiu, zic si eu, asa, intr-o noapte de lucru…
@ Doroteea:
Da, si se poate spune ca, practic, a pierit deja. Ca si “steaua” cazatoare din poezia lui Eminescu: “azi o vedem si nu e”. Sau ca si moartea lui Adam si a Evei dupa mancarea din fructul oprit. Asa si cu noi. Neamul acesta a fost deja omorat, mai sunt doar cateva “ceasuri”, putine, pana cand se va si savarsi deplin. Si nu e vorba numai de stricaciunea tinerilor, e vorba de tot, insa acesta e un simptom pe care l-ai identificat foarte bine si despre care se vorbeste prea putin. Da, vazandu-i, iti dai seama ca e sfarsitul si ca… Slava Domnului ca este un sfarsit si chiar… vino mai degraba, Doamne! Fiindca raul va deveni irespirabil si viata de netrait.
Dar Steinhardt e prea mult si prea inalt, prea greu, e hrana tare pentru generatia asta. Nu ar intelege nimic din el. Ei au nevoie de un lapte foarte usor, macar de l-ar primi si pe ala, dar s-au invatat din scutece sa isi bea “drogul” in locul de hrana si alt gust ei nu mai vor sa stie… Insa Steinhardt, mai ales despre fariseism, despre nobili si despre smecheri, despre boieria sufletului si meschinaria contabiliceasca, despre rautatea gratuita si pacatul strigator la cer al turnatoriei… de acestea toate ar fi nevoie mare la generatiile noastre mai vechi, care de inteles pot inca sa mai inteleaga, dar de ascultat si de urmat… nu mai vor.
@admin:
Si totusi…NU TREBUIE ABDICAT! Mult timp am gandit si eu la fel, ca e cam…gata si, mai rau! (la vremea aia eram o mica ticaloasa, sper sa ma mai fi schimbat totusi)ca trebie parasita corabia care se scufunda.
Am intalnit insa multi oameni – intre care si voi, dar si vizitatorii vostri, si altii si altii – care chiar sunt vii si chiar iubesc acest neam si chiar lupta pentru el! Am intalnit si oameni care nu inteleg ce se petrece, dar sunt – in pofida multor rataciri – buni in fond, atata ca lumina lor parca se stinge, sau palpaie in reprize. Si am ajuns la concluzia ca, dimpotriva, ACUM si IN ACESTE CONDITII trebuie luptat mai abitir (cum voi o faceti, de ex!), pt ca IN ACEST GEN DE CONDITII, EXTREM DE POTRIVNICE, DUMNEZEU ACTIONEAZA SI NE TESTEAZA CREDINTA SI ANGAJAMENTUL! Stiu ca suna un pic naiv si romantic, dar mi se pare ca lucrurile stau ca in ‘Stapanul Inelelor’ :), unde ‘umbra se intinsese prea mult’ si ‘lumea se schimbase’. Tolkien stia el ce stia, viziunea lui a fost profund crestina (a fost un catolic practicant toata viata), si lumea ‘inventata’ de el era, de fapt – cred eu – expresia unei intuitii adanci care mergea pana la marile tipare profunde, existentiale ale omenirii. Omul stia ce vorbeste, nu fabula.
Subiectul asta – al neamului – a fost, pt mine cel putin, un subiect de reflectie serioasa, pt ca adevarul este ca suntem un neam greu de inteles. Dan Puric (nu sunt o fana, nu e genul meu de discurs, dar omul are talent cu carul si iubire reala de neam) a spus la un moment dat un mare adevar: nu oricui ii e dat sa-si inteleaga neamul, si ca asta se intampla nu doar cu romanii, ci si cu englezi, francezi etc.. Noi suntem cu atat mai greu de inteles cu cat am impresia ca nici nu am avut vreodata un proiect identitar limpede (Ceausescu a facut incercare in aceasta directie, si n-a fost o incercare rea deloc – a se vedea filmele istorice din perioada cu pricina; apropo: tocmai cultura, pe care o blamam atat, aduce un aport imens in cladirea unui proiect identitar). Cu toate astea, cred tot mai mult ca este nevoie sa NU ne dorim sfarsitul, din contra, ci sa ne dorrim sa NI SE DEA TIMP! sa avem DORINTA si INCREDEREA DEPLINE ca valorile neamului trebuie reinviate, DAR…pe baze noi, pe baze care sa tina seama de actualitate. Asa, cam ca un edificiu care e clar ca se darama, intr-o lume care de asemenea se reformuleaza, si din care totusi sunt elemente foarte pretioase care trebuie mentinute, salvate si reintegrate in peisajul nou, eventual chiar ca stalpi de rezistenta pentru noua constructie.
Dar pt asta trebuie intr-adevar sa dam un refresh puternic mentalitatilor si sa practicam un crestinism autentic. Asta inseamna iubire de oameni si intelegere a aproapelui (si pt asta chiar e nevoie de o minte CULTIVATA, nu in sensul acumularii de informatii sterile, ci in sensul culegerii din bazinul infinit al experientei umane) si inseamna, mai ales, INCREDERE IN VIITOR si DORINTA DE SALVRE. Pt ca, asa ca la orice razboi, conteaza CUM se va sfrasi. Stim ca ‘ne-am ales partea celor puternici’ si ca vom invinge, dar conteaza sa fim tot mai multi cei care se salveaza. Si pt asta chiar cred sincer ca TREBUIE LUPTAT CU SPERANTA pentru noi si pentru fiecare suflet din jur – de roman sau nu. Si sa nu ne culca pe-o ureche, crezand ca Botezul Ortodox si Sf. Impartasanie sunt suficiente pentru a ne salva. Ele sunt conditii NECESARE si OBLIGATORII pentru noi, ortodocsii, dar NU SUNT SUFICIENTE! Lumina nu intra niciodata cu forta intr-un recipent care refuza sa se deschida.
Scuze de tonul moralizator, sunt niste ganduri pe care le macin de ceva vreme pt ca vreau sa le integrez in propria mea existenta, si nu pt ca intr-adevar as trai asa cum am descris mai sus. Dar cred ca numai asa ne putem salva – nu doar ca neam, ci si ca suflete.
Gata cu patetismul, ma duc la treaba..
@ Doroteea:
Sa nu abdicam, desigur, dar nici sa ne imbatam cu sirop sau sa ne luam dorintele drept realitate…
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/11/21/parintele-rafail-noica-despre-partea-cea-buna-a-celor-care-pazesc-cuvantul/
Nu-mi fac iluzii de zile bune, @admin, tocmai de-aia pledez atat pentru unitate si pentru schimbarea mentalitatii.
Am vazut in propria noastra istorie ce inseamna sa te prinda vremurile grele in dezbinare si singuratate… Sigur, e rugaciunea si e ajutorul divin, dar povara poate fi foarte grea in astfel de conditii, si trebuie sa ai multa bunatate ca sa rezisti (par. Paisie Aghioritul povestea cum in razboi si imprejurari grele scapau exact cei care erau buni si nu se gandeau la ei).
E mai bine zic eu, data fiind slabiciunea noastra, sa fim uniti unii in jurul altora ca cei 4 in jurul slabanogului: fiecare e un slabanog si fiecare putem fi sprijin pentru un alt slabanog, spunea frumos la o predica un parinte, realizand astfel o tesatura stransa si mult mai greu destructibila.
Noi suntem dezbinati si agresivi unii cu altii si in zile bune, dar atunci??
Desi, daca stau sa ma gandesc, nici astea nu sunt zile prea bune…