PARINTELE STEINHARDT – ANTOLOGIC – DESPRE FARISEISM: “Bunatatea o suspecteaza, ii atribuie cauzele cele mai josnice, binele il pangaresc degraba, coborand totul la nivelul sufletului lor…”

8-06-2011 Sublinieri

“Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:

Una foarte simplă: cu domnul demonilor, cu Beelzebul (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) –scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis:Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni“).

Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor.

Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea.

Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală.

Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere.

Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.

Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.

Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul“!

Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.

Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.

Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.

Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.

Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală.

În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului.

Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

***

(…) Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui locului. Ca o rugină, ca o pecingine, ca o lepră ce s-ar depune pe suprafaţa curată a pielii, ori a zidului, ori a metalului şi ar pângări-o. Simultan cu mânia acestuia sunt date în vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul strâmt şi miop (care-i diferit de legalitate şi de cuviincioasa ei respectare); el întotdeauna izbuteşte să micşoreze lucrurile, problemele, situaţiile, dilemele, să le reducă la proporţii liliputane şi să le insufle un spirit de meschinărie, de avariţie, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicole; procedurismul literal şi mărunt, al arhivarului reumatic, îmbătrânit printre hârţoagele decolorate şi dosarele mucegăite, cu ochelari cârpiţi cu sfoară şi mânecuţe zdrenţuite, bun numai să bombănească şi să boscorodească, supărat, acru, îndârjit; aşezarea cu perseverenţă a literei deasupra duhului, neputinţa depăşirii nivelului literal în toate cele (şi mai cu seamă în cele importante), un soi de imobilizare a minţii şi sufletului la acest palier, pe această treaptă de jos a scării ce urcă spre libertate şi înţelegere; tendinţa fermă de a reacţiona, ori de câte ori se iveşte prilejul, înghiţind cămila şi strecurând cu grijă ţânţarul; făţărnicia absolută, neşovăitoare, neruşinată de lume, de ea însăşi, de evidenţă şi de bun simţ (Domnul ne arată doar că nu se codesc să-şi dezlege şi să-şi adape, sâmbăta, boul şi asinul, ori în celelalte referate: să scoată oaia căzută în groapă ori boul ori fiul căzut în fântână); invidia, semeţia, răutatea (nedespărţita şi statornica lor triadă); transformarea sabatului – a zilei-regine, de odihnă, sărbătoare şi bunăvoire întru Bunul Dumnezeu – în serii nesfârşite de superstiţii şi mărunţişuri, oprelişti şi prevederi draconice, asuprire şi blestem (cu adevărat pricepem de ce s-a putut vorbi de blestemul Legii: fariseii, ca nici unii, au fost meşteri în treaba prefacerii Legii în basm şi a sabatului în zi de încleştare şi zăpuşală); absurdul (căci ce poate li mai absurd decât ţipetele ascuţite şi virtuoasele scrâşniri din dinţi ale acestor legalişti care-şi dezleagă şi adapă boii şi asinii şi scot vita din groapă sau din fântână în zi de sărbătoare, dar mai că le vine rău şi simt că piere lumea şi se prăbuşesc stihiile pentru că e tămăduită în prezenţa lor o nefericită legată de neputinţa gârboviei care de 18 ani nu ajungea să se ridice nicidecum în sus?).

Cu toate acestea, cineva de bună credinţă şi-ar putea pune întrebarea: dar de ce tine Mântuitorul cu tot dinadinsul să-i înfrunte? De ce vindecările şi minunile acestea au loc cu predilecţie sâmbăta şi în locaşuri sfinţite? Nu-s ele acte de provocare? Nu ne poartă gândul a bănui că Iisus Hristos îşi găseşte plăcerea înfruntându-i tocmai sâmbăta neapărat în sinagogă, zgândărindu-i, nedându-le pace?

Răspunsul nu poate să fie decât unul: ba da, întocmai! Sunt acte de provocare, de voită înfruntare şi bine chibzuită sfidare. Da, îi înfruntă cu bună ştiinţă sâmbăta şi în sinagogă, pentru că dorea ca lecţia să fie mai usturătoare, zguduirea mai aspră, trezirea din amorţire mai rapidă. Şi pentru că înţelege să dea atacul fron­tal, chiar asupra centrului adversarilor şi în punctul lor cel mai întărit. Domnul se dovedeşte şi aici mare strateg. Un fel de pre­cursor al vestitului teoretician al strategiei militare, generalul prusian Carl von Clausewitz. Cartea acestuia va fi scrisă abia după 1800 de ani, dar Hristos ca Unul din Treime o cunoştea mai înainte de a fi scrisă. Atacul – rosteşte von Clausewitz – se dă mai eficace şi mai cu sorţi prielnici acolo unde se află tăria însăşi a inamicului. Riscul e mare; mare este însă şi deruta celeilalte părţi, în caz de victorie, ca şi cum s-ar nărui pilonul de susţinere al turnului întărit. (E un act de curaj, fără doar şi poate: Hristos nu avea să dea în lături).

Ca un mare şi neînfricat strateg, ca unul ce ştie că defensiva cea mai bună e însăşi ofensiva, dar şi ca un medic bun şi netrândav care nu stă mult pe gânduri ca să intervină, să opereze, să lecuiască, El a văzut-o, a chemat-o, a vindecat-o. Dar şi ca un om de bun simţ. De ce n-am face binele în zi de sabat? Mai ales în zi de sabat s-ar cuveni să-l facem omorând fanatismul logic care de la noţiunea de odihnă trece la aceea de neintervenţie în conflictul dintre bine şi rău, în lupta dintre sănătate şi boală. De ce nu am săvârşi binele acum şi aici, cât de urgent? Hic et nunc! ziceau latinii, iară de amânare, de răgaz, de îndoială, fulgerător. Aşa lucrează mereu Iisus Hristos, grăbit când e vorba de a milui, poruncitor, nerăbdător, indignat: ţie îţi zic, scoală-te, ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă, du-te acasă, eşti vindecată, îndrăzneşte! S-ar zice că tremură: de cât îl doare necazul altuia, de cât îl irită boala şi neputinţa, de cât nu are timp pentru reaşezarea lucrurilor în starea lor normală, adică de sănătate şi putere. Are desigur în vedere cuvintele de la Ioil 4, 10: „Cel slab să zică: eu sunt viteaz“!

Domnul, strateg de mare clasă, doctor fără de zăbavă, dar şi Domnul abilităţii la nivelul minţii omeneşti, căci argumentul cu boul, asinul, oaia, fiul, groapa şi fântâna este cum nu se poate mai bine ales şi e irecuzabil. Domnul este deasupra micimilor, invidiei mărunte, pizmei intrate pe furiş în suflete, procedurismului, meschinăriei care se lăfaie în văzul lumii cu neruşinare de paparudă şi ifose de cărturar isteţ. Domnul este şi slujitor vrednic al Sabatului, pentru că îl socoteşte a fi ceea ce este: zi de mărire, de bucurie, de cât mai multe vindecări, de binefaceri fără număr şi cu nemiluita. Un sabat al sănătăţii, belşugului şi bunelor vestiri, cu totul îndepărtat, cu totul ostil şi străin sabatului sec, mohorât şi tiranic, al falşilor săi apologeţi zeloşi: fariseii, fanaticii logicii absurde, în inima cărora nu-şi află loc îndurarea, în mintea cărora nu poate intra acea puţină lumină, acel pic de bun simţ, acea fărâmă de milă. Iară de care orice literă de lege se preface negreşit, neapărat şi neîntârziat în oţet, cucută şi semeţie.

Nu aşa este la Domnul. Totul la Domnul este numai simplicitate, bunătate, compătimire şi urgenţă în biruirea răului, a bolilor, a neputinţelor, a suferinţei. Şi totodată spre măreţie, veselie, ieşire din necazuri şi sâcâieli. El este Domnul puterii, Domnul biruinţelor, Domnul milostivirii neobosite şi al înlăturării piedicilor scornite de anumite minţi în calea libertăţii. (Căci boala, întocmai ca păcatul e robie). Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare.

Ce îi interesează şi preocupă pe farisei? Să se îmbuibe şi să se ghiftuiască, să-şi rotunjească pântecele şi să-şi lăţească cefele. Ceilalţi? Ceilalţi care poate rabdă de foame şi sunt năpădiţi de griji, necazuri şi nevoi? Ii priveşte, descurce-se cum pot, cum ştiu! Menirea lor e să facă temenele fariseilor, de îndată ce-i văd cum se lăfaie pe uliţe, cum se reped la locurile dintâi la ospeţe şi în sinagogi, şi să le cânte osanale în chiar clipa când deschid gura spre a grăi şi a-i împovăra şi mai mult.

Fariseii, desigur, l-ar fi aprobat pe acel general de care pomeneşte scriitorul francez Leon Daudet: venit să inspecteze, înapoia frontului, un spital militar, e oprit de colonelul comandant al bolniţei, în dreptul patului unde zace un ofiţer care şi-a pierdut în luptă braţele şi picioarele. Generalul privise cu atenţie jalnicul trunchi, cât a mai rămas din trupul eroului, şi părea dus pe gânduri. Se reculege, desigur, se înfioară, se pregăteşte să rostească vorbe de compătimire şi glorificare. Dar nu, se întoarce către colonel şi spune: foarte bine, dar de ce nu e tuns, regulamentul prevede că spitalizaţii trebuie să fie tunşi!

De astfel de fariseisme şi orori birocratice (şi sunt din aceeaşi lume ca şi protestul împotriva tămăduitorilor prin cuvânt în zi de sabat) creştinului îi este mare silă şi groază. Invăţătorul său nu a propovăduit bucherismul, puţinătatea, domnia literei şi triumful mărunţişurilor. Domnul înmulţirii pâinii şi peştilor i-a dat numai pilde concepute de un duh gata a dărui belşugul, bucuria, sporirea, sănătatea. Pe aceasta din urmă nu încape îndoială că Domnul a iubit-o; ne putem, aşadar, oricând ruga pentru sănătate şi a fi convinşi că Hristos Mântuitorul este şi Hristos Tămăduitorul, neiubitor de tristeţe, puţinătate, sărăcie şi ferecare.

Pericopa femeii gârbove (ca şi cele ale omului cu mâna uscată şi bolnavului de idropică) ni-L arată pe Hristos ca Biruitor. Aici mai ales, în textul evanghelic, fariseii ies ruşinaţi; mânia mai-marelui sinagogii e înfrânată şi făcută de basm şi de ocară, în vreme ce toţi ceilalţi participanţi şi gârbova se bucură şi preamăresc. Adversarii Domnului au fost învinşi, birocraţia a pierdut partida; binele, sănătatea si voioşia au pus deplină stăpânire pe terenul unde s-a dat lupta.

Scena întreagă este de mare dramatism, iar lecţia – dublă – e limpede: mereu este vremea de a săvârşi binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minţii ori a ochiului şi în altă parte decât într-acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite; mereu suntem datori a ţine piept îngustimii şi răutăţii. In episodul acesta al activităţii Sale pământeşti – de unde fariseii nu scapă cu faţa curată, ci se împrăştie, parcă îi vedem, asemenea unor bufniţe îmbufnate şi zgribulite, unor cobe afurisite – Mântuitorul ni se înfăţişează ca Iisus Biruitorul în toată măreţia şi puterea Lui vindecătoare şi milostivnică. In bucuria mulţimii prezente şi în a tămăduitei îmi pare că se reflectă ceva din lumina Taborului şi din mărirea Inălţării”.

(N. Steinhardt – “Daruind vei dobandi“, Editura Polirom, 2008)

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invidia, rautatea, Mandria, trufia, Parintele Nicolae Steinhardt, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “PARINTELE STEINHARDT – ANTOLOGIC – DESPRE FARISEISM: “Bunatatea o suspecteaza, ii atribuie cauzele cele mai josnice, binele il pangaresc degraba, coborand totul la nivelul sufletului lor…”

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Multumesc mult. Superb text.

  2. Stralucitoare ca intoteauna scriitura si glorioasa ca de fiecare data argumentatia dragului Parinte Nicolae! Multumesc si eu pentru ca mi.ati oferit aceste cuvinte care mi.au dat liniste lumina si zambet astazi!

  3. Stilul Parintelui Nicolae este inconfundabil, cuvintele frumoase, alese cu grija, dar mesajul ca intotdeauna la sfintia sa este adanc. Dureros de adevarat si foarte actual si de aceasta data.
    Este talentul scriitoricesc sau inima buna a parintelui aici? Cum poate sa scrie despre un lucru atat de urat cum este fariseismul astfel incat sa iasa o lectura placuta?
    Dar, oricat de placut ar fi stilul parintelui, uraciunea fariseilor este totusi data in vileag. Victima a propriei rautati, fariseul nu se poate bucura nici de binele cel mai evident. Iar CRESTINUL ESTE DATOR SA TINA PIEPT ACESTEI RAUTATI.

  4. “parcă îi vedem, asemenea unor bufniţe îmbufnate şi zgribulite, unor cobe afurisite

    …. Iar imaginea asta a fost realmente geniala…

  5. gand,
    da, cuvintele parintelui spun la fel de mult ca o imagine.

    In acest om, Dumnezeu a facut sa se intalneasca intelepciunea cu bunatatea si inca multe altele. Mie imi place sa cred ca a atins sfintenia.
    Deci, se poate si in manastire (la Rohia) si in cetate, ca Parintele Galeriu.
    Sa nu deznadajduim de atata rautate care ne inconjoara, este si bine inca in lume. Sa nu fim ca fariseii, sa nu ne fie frica sa spunem binelui bine!

  6. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/06/07/articolele-saptamanii-biserica-nu-poate-aproba-niciodata-homosexualitatea-surpriza-despre-problema-propagandei-homosexuale-si-atitudinea-bisericii-in-chiar-ziarul-lumina/#comment-26965

    Zelotismul e in floare, e un duh care face ravagii. Nu e un fenomen social sau un pacat, este un duh. In zona aceea, fostul parinte Nichita, ultra-idolatrizatul, a fost doar unul dintre purtatorii acestui duh, intr-o forma mai grosolana, care a erupt si a fost si mai usor de indepartat… fiindca singur s-a rupt de la Trupul Bisericii. Dar nimeni n-a inteles ca nu doar de stilism era vorba acolo, ci de mama stilismului, adica duhul zelotist. Duhul ravnei hipercorecte, fara socoteala si fara smerenie, mai ales. Duhul care e preocupat de pacatele altora si NICIODATA de ale sale. Duhul care uraste RUGACIUNEA, CUVINTELE DUHOVNICESTI, tot ce se refera la SMERENIE si la DRAGOSTE. Face alergie la ele si fuge, la propriu, precum dracul de tamaie. Si acum e vremea lui!

    Zelotismul provine din trufia cea mai trufasa, mai aroganta, mai fariseica, adica satisfacuta de prorpa dreptate si pusa pe vanat paiele din ochii tuturor, mai ales ale celor mai mari. Are mare legatura cu duhul nihilismului devastator, pustiitor, pus pe uciderea oricaror repere, pe pulverizarea ideii de autoritate, de ierarhie, de supunere. (…). Zelotismul e starnit mai cu seama de acei ierarhi sau parinti mai blanzi, mai buni, mai ingaduitori, mai milostivi. Blandetea si duhul de rugaciune ii incita la maximum, ii enerveaza, ii ard, ii fac turbati! Sinceritatea si deschiderea le dau drepturi de obraznicie si grosolanie pe care altfel nu si le-ar putea lua! Ei, pastorii cu inimile mai largi si deschisi la dialog cu duhurile mistretilor, gibonilor si bizonilor, ajung primii sa fie calcati in picioare, sfasiati si acoperiti de scuipatul urii acelora. Zelotismul inseamna batjocorirea lui Hristos si intoarcerea la Legea veche, inseamna neo-fariseismul crestinilor care au refuzat sa traiasca viata duhovniceasca si sa duca vreo clipa lupta cu ei insisi. Acesta ne va rastigni pe toti pana la urma!

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/05/09/unde-l-au-ascuns-pe-hristos/

  7. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT - 99 de ani de la nastere: "Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate"
  8. Pingback: PARINTELE ARSENIE BOCA DESPRE RAUTATEA FARA LEAC
  9. Pingback: TAMADUIREA FEMEII GARBOVE - Predici si talcuiri de mare actualitate. FATARNICIA SI RAUTATEA DEGHIZATE IN RAVNA "INTRANSIGENTA" PT. ADEVAR
  10. Pingback: CEI CE MANANCA DIN CARNEA APROAPELUI…. Sf. Ioan Gura de Aur, Parintii Arsenie Papacioc si Nicolae Tanase (VIDEO) despre POST, CLEVETIRE, DEFAIMARE -
  11. Pingback: In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II) -
  12. Pingback: MARTURII DESPRE PARINTELE STEINHARDT la centenarul nasterii sale (29 iulie): MARTURISITORUL NONCONFORMIST -
  13. Pingback: PROFETICUL STEINHARDT DESPRE OMUL INDOBITOCIT DE AZI, Europa, recursul ipocrit la scuze: “Stati si va uitati cu totii si nu stiti ce va asteapta!” -
  14. Pingback: N. STEINHARDT: Trei solutii “laice” de iesire dintr-un spatiu concentrationar (totalitar) -
  15. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – Filme documentare, reportaje, marturii despre JURNALUL VIETII UNUI OM FERICIT (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: CENTENAR STEINHARDT. IPS Bartolomeu Anania, Pr. Gheorghe Holbea, Pr. Mihail Milea si George Ardeleanu despre Parintele Nicolae de la Rohia (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  17. Pingback: TINEREA DE MINTE A RAULUI – CANCER DUHOVNICESC. Predica Parintelui Sofian despre manie, rautate ascunsa si iertare -
  18. Pingback: Ce trebuie sa facem INAINTE SI DUPA IMPARTASIRE?/ Invidie si DUPLICITATE/ Pr. Dan Damaschin despre URMARILE TRAGICE ALE AVORTULUI, CONTRACEPTIE si CRUCEA DE MAMA/ IPS Ierotheos Vlachos – interviu despre episcopi, sminteli, secularizare si clericii c
  19. Pingback: VINDECAREA FEMEII GARBOVE. Predicile Parintilor Cleopa, Arsenie Boca, PS Sebastian, episcopul Slatinei si Arhim. Nectarie, staretul Manastirii Sihastria Putnei (audio) despre FARISEISM, INVIDIE, IUBIRE SI RECUNOSTINTA -
  20. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (II): despre oamenii mincinosi, calomniatori, clevetitori, vicleni, judecatori necrutatori -
  21. Pingback: CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA SALVAREA PRIN POCAINTA? -
  22. Pingback: TINEREA DE MINTE A RAULUI, milostivirea si rautatea care otraveste totul. CUM TE POTI IMPARTASI CHIAR CU DIAVOLUL? -
  23. Pingback: Duminica Slabanogului din Vitezda: DESPRE IPOCRIZIA LEGALISTA SI LIBERTATEA DUHULUI: “De ce ajungem sa pretuim mai mult o regula decat un om?” -
  24. Pingback: VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON. Predicile Parintelui Cleopa si Mitropolitului Augustin de Florina: CREDINTA CARE LUCREAZA SI STRIGA LA CER IN CIUDA CELOR MULTI… CARE IMPIEDICA BINELE SI ITI PUN CALUS IN GURA -
  25. Pingback: Parintele Ioan Buliga: ROBIA DIN IADUL ZAVISTIEI. Cum ajungem ucigasi precum CAIN si cum putem infrunta duhovniceste greutatile vietii? -
  26. Pingback: Intelegerea LUI HRISTOS si intelegerea FARISEICA. Legea veche si Legea noua. SENSUL RANDUIELILOR RELIGIOASE EXTERIOARE versus LEGALISMUL FORMELOR GOALE, FARA DUH -
  27. Pingback: Predica Episcopului Asterie al Amasiei la DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: Rugaciunea si virtutea fara smerenie – osteneli in zadar: “Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti” -
  28. Pingback: NICOLAE STEINHARDT, monahul de la Rohia – 25 de ani de la mutarea la Domnul: “UN EVREU FARA DE VICLESUG, UN INTIM AL LUI HRISTOS si un “mare reactionar” in fata Fiarei comuniste. MARTURIA CALDA A IPS IUSTINIAN CHIRA -
  29. ce text!

    Cum ar fi daca s-ar preda ‘Jurnalul fericirii’ in licee? Nu putem face o propunere de introducere in programa scolara?

  30. @ Doroteea:

    Cum ar fi daca s-ar preda in Biserici si in orice fel de grupuri ortodoxe, fie si virtuale? 🙂

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate