Pentru cine bat clopotele la Tanacu?

Cititi si:

• Sfanta ne-rusinare a implinirii Evangheliei lui Hristos
• Parintele Gheorghe Calciu despre Biserica si calugarii de la Tanacu: “Aruncati in circul cu fiare”
• Parintele Proclu despre Biserica in cazul Tanacu: “E DE PLANS BISERICA!”

Ieromonah Savatie Baştovoi, Pentru cine bat clopotele la Tanacu? – fragmente – Ed Catisma, Bucureşti, 2007

1. Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfinţiţi episcopi!

Despre cazul Tanacu s-a vorbit atît de mult, încît totul s-a transformat într-un fel de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le cunosc sfîrşitul, chiar dacă văd că joacă prost, grotesc, interminabil, românul conştiincios se aşază în faţa televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu. Românii au privit, au privit pînă au uitat că personajele din teleserialul Tanacu nu sînt actori, ci oameni ca şi ei. Cocoţaţi în fotolii, românii de la începutul mileniului trei, ca şi gloata din circurile romane de odinioară, se bucură de spectacolul crud în care Justiţia, după o îndelungată joacă de-a pisica şi şoarecele, reuşeşte să răpună un biet călugăr şi patru măicuţe. Din jilţul său, episcopul vicar de la Huşi îşi întoarce degetul mare în jos. Mulţimile scandează. Lupta s-a terminat.

Nu vreau să îndreptăţesc exorcismele părintelui de la Tanacu şi nici să contrazic sentinţa. Justiţia şi-a făcut treaba ei, dreaptă sau nedreaptă, nu vreau să judec. Ceea ce trezeşte nedumerire este purtarea episcopului vicar de la Huşi, a Sinodului BOR, a preoţilor care nu vor să-şi expună părerea. Chiar nimeni, în întregul Sinod BOR nu a simţit nevoia să ceară milă acestor oameni, care, pînă la urmă, nevrednici, păcătoşi, numiţii cum vreţi, sînt fii ai Bisericii? Dacă Justiţia a luat această decizie, de ce mai era nevoie ca episcopii să adauge răni pe spatele acestor oameni necăjiţi? Biserica nu pedepseşte de două ori pentru acelaşi păcat. Este cutremurător faptul că nimeni din ierarhi nu a vorbit despre posibilitatea iertării, că nu s-a făcut îndemn la pocăinţă, la nădejde, la dragoste.

Vreau să aduc în atenţie un amănunt despre care nu s-a vorbit în cazul Tanacu. Este vorba de dezbrăcarea anticanonică a celor cinci călugări de hainele monahale. Episcopul putea să-i retragă părintelui preoţia, dar nu şi făgăduinţele monahale care sînt date în faţa lui Dumnezeu în veac. Monahismul este legămînt de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi nu poate fi luat de nimeni. Nimeni nu poate lua cuiva dreptul la pocăinţă, nici episcopul, nici patriarhul, nici Sinodul, nici cetele cereşti. Aceasta trebuia să o ştie episcopul vicar de la Huşi. Metoda aplicată ne aduce aminte de vremea comunistă, cînd cel ce greşea, dacă era membru de partid, mai întîi era scos public din partid, după aceea predat justiţiei. Mentalitatea partinică trebuie îndepărtată din Biserică. Aici trebuie să dăinuie iubirea evanghelică şi, dacă e nevoie de corectitudine, să fie cea a sfintelor canoane.

Dar treaba s-a terminat. Călugărul de la Tanacu este condamnat la 14 ani de puşcărie, maica stareţă la 8, iar alte trei călugăriţe la 5 ani de puşcărie. Aceste patru „fete” (căci, nu-i aşa, ele nu mai sînt călugăriţe?) vor împărţi celula cu proxenetele care au dus fete prin Italia, cu vînzătoarele de droguri, cu cele care şi-au ucis concubinul cu barda şi restul contingentului din puşcăriile de femei. Pericolul pe care îl răspîndeau aceste patru măicuţe stînd în chiliile lor din pădurea de la Tanacu era prea mare. Fără îndoială. Prelaţii de la episcopia Huşilor sînt indignaţi de un singur lucru: de faptul că cei cinci călugări încă mai poartă haina monahală. Într-adevăr, doi ani de luptă a episcopilor cu ei nu i-a cufundat desăvîrşit în deznădejde, nu le-a răcit credinţa, nu i-a făcut să plece din Biserică. Să ne rugăm ca ei să îmbrace această haină şi după ce vor ieşi din temniţă. Poate că dacă Biserica ar fi acoperit cu haina sa trupul gol al celor căzuţi, presa nu ar fi avut din ce să facă tămbălău, Justiţia nu s-ar fi autosesizat şi lucrurile ar fi decurs altfel. Dar acum, ce mai rămîne de făcut? Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfinţiţi episcopi!

2. Scandalul Tanacu – un examen picat de BOR

Cele întîmplate la Tanacu şi felul în care au fost mediatizate ridică o problemă gravă de pastoraţie şi etică creştină. Este o chestiune care priveşte întreaga Biserică, depăşind limitele unui simplu caz particular. Procesul Tanacu ridică probleme principiale, la care Ortodoxia este pusa sa răspundă în faţa unei societăţi care se numeşte cu emfază „europeană”.

Scandalul creat a fost o probă pentru România. Mai întîi, pentru Biserica Româna. Din nefericire, picată. Ieşită pe neaşteptate din sistemul comunist, unde hîrtiile contau mai mult decît oamenii, Biserica s-a văzut dintr-odată pusă în situaţia de a răspunde prompt şi la obiect într-o situaţie care o privea direct.

Sinodul BOR, pînă la urmă scos de opinia publică de sub banca unde încerca să se ascundă, a arătat că nu şi-a învăţat lecţia. In loc să facă recurs la Evanghelie şi la Sfintele Canoane ale Bisericii, Secretariatul BOR preferă să mai ticluiască o „hîrtie”, care astăzi se numeşte pretenţios „comunicat de presă” [1].

Într-un context în care mass-media, vreme de un an şi jumătate, a împroşcat Ortodoxia cu acuzaţiile cele mai neghioabe, această „hîrtiuţă” a fost singura atitudine luată în mod public de ceea care se numeşte, simplu, BOR.

Credem că opinia publică şi, în primul rînd, credincioşii ortodocşi nu aşteptau sa audă cît de mirat a fost Sinodul BOR să afle că, în România, se practică exorcismele. N-a vrut să vadă lumea nici felul jenant în care prelaţii bisericeşti se spală pe mîini în faţa gazetarilor, fiind gata să spună orice, numai să fie lăsaţi în pace.

Biserica, şi prin aceasta vreau să aduc aminte că Biserica nu se limitează la Secretariatul BOR, ci este întreaga comunitate de credincioşi, a vrut să audă răspunsuri la întrebările pe care le-au risipit, ca dintr-o adevărată cutie a Pandorei, cei care nu-şi mai încap în piele de europeni ce sînt.

Adică: Exorcismele sînt o practică normală în Biserică sau sechele „medievale”? Dracii sînt o realitate sau născociri băbeşti, personaje mitologice din poveştile populare româneşti?

Dar şi chestiuni mai intime: Ce înseamnă o hirotonie şi ce înseamnă o caterisire? Cine este în măsură să caterisească? In cazul părintelui de la Tanacu s-a respectat procedura canonică?

Ce sînt canoanele, la urma urmei? Ce înseamnă ca cineva să fie călugăr, iar mai apoi, după ce a nimerit în gura presei, să nu mai fie?

De ce Biserica, în persoana episcopului vicar de la Bîrlad, neaşteptînd decizia judecătorească, a declarat ucigaş un preot? [2]

De ce judecata omenească a pus faţă în faţă avocaţi şi judecători, iar Biserica nu a convocat o comisie canonică, formată din specialişti în drept canonic, să discute chestiunea în cauză şi să o facă publică pentru a înlătura sminteala creată?

Cine a fost, de fapt, cointeresat ca acest scandal să fie lansat şi întreţinut cu atîta sălbăticie?

Acestea şi alte întrebări cer să fie lămurite în faţa întregii comunităţi ortodoxe şi a societăţii civile româneşti.

Ajunge cu bîiguielile de slujbaşi ameninţaţi că îşi vor pierde locul de muncă, bînguieli pe care le-au rostit, în ieşirile lor de pînă acum, preoţii „trimişi de sus” să vorbească la televizor.

3. BOR s-a spălat pe mîini, dar faţa i-a rămas murdară

Am zis că povestea de la Tanacu ridică probleme principiale şi voi explica de ce.

S-a făcut prea mult caz de neascultarea părintelui Daniel Corogeanu, încercînd să se dea cazului o interpretare strict juridică. Adică, de vreme ce călugărul nu a ascultat de noi, o să vadă el ce o să păţească!

S-a creat, la un moment dat, impresia că Biserica s-a folosit de instanţele laice pentru a-l pedepsi pe călugărul neascultător cu o sancţiune pe care ea nu era în drept să i-o aplice. Mai pe româneşte spus, să-l bage la puşcărie.

Biserica s-a lepădat public de cel care, mai ieri, a fost un slujitor al ei, ruşinîndu-se şi scuzîndu-se cu slugărnicie în faţa presei, în loc să pună piciorul în prag şi să pună capăt acestor bîrfeli hollywoodiene.

Adică, instanţele lumeşti au nevoie de doi ani pentru a se pronunţa, iar episcopul vicar de Ia Bîrlad o face cît ai clipi? Adică, expertiza medico-legală arată că victima a decedat din cauza supradozei de neuroleptice administrate de medici la spital, iar ieromonahul de la Tanacu este caterisit pe motiv de omor?

Nu este vorba de faptul că Biserica, apărîndu-l pe călugărul de la Tanacu, ar fi încercat să ascundă o crimă, deşi aceasta nu i-ar fi contrazis menirea pe acest pămînt, dar cel puţin să nu facă front comun cu partea acuzatoare.

In Vechiul Testament, cel care săvîrşea o crimă şi era urmărit, dacă reuşea să fugă pînă la Templu şi să se apuce de coarnele Chivotului Sfînt, urmăritorii nu mai aveau voie să-l atingă. In Imperiul Bizantin, criminalii se puteau ascunde în altar şi oamenii legii nu aveau voie să-i scoată de acolo. [3]

Nu înţeleg de unde atîta sete de corectitudine în BOR. Vreau să le aduc aminte că, chiar dacă toţi ierarhii ar fi sfinţi ca Hristos şi chiar dacă preotul de la Tanacu ar fi dat cu toporul în cap cuiva, tot n-ar fi trebuit să pună părelnica dreptate mai presus decît mila şi dragostea. Mai ales că monahul acuzat a adus pocăinţă publică în faţa Patriarhului, fără să primească vreun răspuns. Hristos i-a iertat pe tîlhari şi a zis că nu a venit să judece lumea, ci să o mîntuiască [4].

Vreau să pun o întrebare, asupra căreia îi invit să mediteze pe toţi arhiereii şi preoţii care primesc spovedaniile oamenilor: Vor mai veni ucigaşii, hoţii, foştii puşcăriaşi sau, mai ales, cei care au scăpat justiţiei să se spovedească, după ce au văzut cum Sfîntul Sinod se îngreţoşează de un preot a cărui vină nici măcar nu a fost demonstrată?

Oare nu închidem noi uşile pocăinţei? Oare nu transformăm Biserica lui Hristos într-un partid de puritani, care dau pe mîinile poliţiei pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, cad într-un păcat? Cui mai citim pilda fiului risipitor, a oii pierdute şi celelalte?

Cred ca toţi preoţii din România trebuie să se suie pe acoperişurile caselor şi să strige o săptămînă întreagă că ceea ce a făcut Sinodul BOR în cazul Tanacu este inadmisibil şi contrar spiritului evanghelic. Asta pentru a da curaj păcătoşilor să continue să vină cu încredere şi fără teamă la spovedanie. Altfel, Biserica s-a transformat în secretara pomăduită a forţelor de ordine române.

4. Partidul nu greşeşte!

Haideţi să încercăm să-i înţelegem şi pe cei care scriu „comunicate de presă” la Patriarhie.

De la bun început trebuie să spunem că episcopul vicar de la Bîrlad, în cazul părintelui şi al călugăriţelor de la Tanacu, a încălcat nu doar orice rînduială canonică, ci chiar şi regulamentul intern al BOR, caterisind fără cercetare, ca să nu mai spun de excluderea din monahism, care nici nu există ca atare.

Dar nu trebuie să ne ducem la canoane şi regulamente pentru a arăta că „procedura” aplicată de episcopul bîrlădean a fost nepotrivită. Noi, ortodocşii de azi, prea ne-am încurcat în regulamente şi am uitat cu totul de Evanghelie. Hristos spune: Dacă ţi-a greşit cu ceva fratele tău, ceartă-l între tine şi el. De nu te va asculta, cheamă doi sau trei martori. De nu va asculta nici aşa, dă-l pe mîna Bisericii (adică a sinodului, a comunităţii). Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş.

„Cearta-l între tine şi el”, dar nu în direct la Pro TV, Realitatea TV şi alte TV, vlădica. Se înţelege că sfintele canoane, în astfel de cazuri, se bazează pe cuvintele lui Hristos. Şi regulamentul BOR, cel puţin pe hîrtie, zice acelaşi lucru.

Atunci cînd scandalul a luat proporţii şi au început să se audă glasuri care negau hotărîrea anticanonică şi pripită a episcopului bîrlădean, cineva a avut ideea să discute chestiunea în Sinod. Că, de, o hotărîre care poartă parafa Sfîntului Sinod nu mai poate fi atacată. Cu alte cuvinte, Sfîntul Sinod a devenit o noţiune anonima şi atît de abstractă, încît nu mai are rost să îl ataci.

Episcopii din Sinod au fost puşi în faţa următoarei dificultăţi: pe de o parte, toţi vedeau clar că episcopul vicar a greşit, dar, pe de altă parte, trebuiau să-l scoată cumva basma curată. Atunci, ei au formulat un „comunicat de presă” – că doar Sinoadele, mai nou, se ţin pentru presă -, în care se specifică doar că înalţii prelaţi au luat act de sancţiunile aplicate de episcopul bîrlădean. Adică, le aprobă. Nu se face nici o precizare în ce au constat aceste sancţiuni şi pe ce se bazează ele, Sinodul presupunînd că oamenii citesc gazetele şi nu mai este nevoie să dea amănunte.

In continuare „comunicatu'” – ca să nu mai calomniem Sinodul -, îşi exprimă perplexitatea în faţa cazului, menţionînd că este primul din istoria Bisericii Ortodoxe Române. Primul caz de exorcizare sau primul ce, tovarăşe Comunicat? Dar să lăsăm ambiguitatea formulărilor oficiale din respectivul „document”.

Pentru a-şi motiva poziţia laşă, Sinodul se alătură celor care au încercat să facă din preoţii care fac exorcizări şi „cred în draci” o mostră a unei lumi arhaice şi bizare, care nu-şi mai are loc în noua societate. Pentru aceasta, Sinodul a tăiat, pur şi simplu, din trupul Bisericii aceste mădulare suferinde. Cu deplină încredere în metodele „chirurgiei estetice”, pe care le oferă mass-media zilelor noastre, Biserica a recurs la această operaţie de înfrumuseţare, crezînd că nimeni n-o să-i observe cicatricile ruşinoase. Dar, vai, operaţia nu a reuşit şi cicatricile puroiază, umflîndu-se pe zi ce trece.

Dacă episcopii din Sinod ar fi avut puţină bărbăţie, ei ar fi trebuit să-l sancţioneze pe episcopul bîrlădean pentru încălcarea făcută şi apoi să ceară cercetarea celor de la Tanacu în conformitate cu sfintele canoane, timp în care gura nesătulă a presei ar fi trebuit umplută cu altceva, între timp ar fi apărut expertiza medico-legală care ar fi arătat adevăratul motiv al morţii victimei, şi cazul s-ar fi închis.

Acum „gluma” s-a îngroşat şi Sinodul nu mai poate spune că atunci s-a pripit, că, de, „partidul nu greşeşte!” Greşeşte, tovarăşi, greşeşte şi partidul, greşeşte şi Sinodul…

5. Stimaţi tovarăşi, intrăm în Europa!

Poate cel mai important rol în cazul Tanacu l-au jucat lozincile ce s-au vrut a fi proeuropene, apărute peste tot în presă.

Ca şi în cazul politicii, unde România a trebuit sa găsească cîţiva ţapi ispăşitori în lupta ei cu corupţia, Biserica a trebuit să arate că şi ea se „aliniază normelor europene”, renunţînd la multe din obiceiurile ei „învechite”, cum ar fi închinarea la icoane, împărtăşirea din acelaşi potir şi, desigur, renunţarea la preoţii care nu au absolvit facultatea de teologie şi practică exorcismele.

Cei de la Tanacu nu mai puteau fi salvaţi, deoarece ei au devenit un simbol, un simbol al răului care împiedică Biserica Română să intre în Europa. Din clipa în care au fost declaraţi simbol şi au încetat să mai fie priviţi ca oameni reali, despre ei se putea spune orice. Cei de la Tanacu „au crucificat” o călugăriţă (care nu era călugăriţă), i-au băgat căluşe în gură, au legat-o cu lanţul de la cîine şi aşa mai departe. Ne mirăm totuşi că nu s-a spus că au şi ars-o pe rug, ca pe vrăjitoarele din Evul Mediu.

Toate aceste acuzaţii au fost contrazise în instanţă, prin probe. Dar aceasta nu mai contează. Scenariul făcut de presă a avut o vînzare atît de bună, încît ce rost mai are sa umblăm acum cu amănunte?

A fost o dovadă în plus că românii, abia scăpaţi de comunism, nu au învaţat incă ce este manipularea. Ei mereg orbeşte încotro îi duc gazetele.

Oare nu se ştie atîta lucru, că papa de la Roma e la Roma, Roma, în Italia, iar Italia, în Europa? Oare chiar nu se ştie că şi catolicii practică exorcismele?

Este chiar atît de greu să admiţi că cei pe care medicii îi leagă în spitale, îi sedează şi îi încuie în cuşti, din cauza cumplitei lor agresivităţi, nu pot să nu se revolte şi să nu se năpustească asupra tuturor, atunci cînd li se citesc rugăciuni? De ce, dar, atîta vorbă ca din torbă în numele unei Europe luminoase şi lipsite de prejudecăţi?

Aţi fost vreodată la un spital de nebuni din România ca să vedeţi de ce fel de tratament se bucură pacienţii de acolo? De ce nu scrie presa despre aceasta? De ce călugărul de la Tanacu este primul căruia i-a venit în cap să lege un bolnav? Gîndiţi-vă la asta. Românii s-au turnat unii pe alţii pe timpul comuniştilor, se toarnă şi acum în faţa Europei. Au pupat mîinile grecilor fanarioţi, ale franţujilor, ale austriecilor, ale turcilor, ale ruşilor, ale…, ale… Români, opriţi-vă, nimeni nu v-a lăudat vreodată pentru asta!

6. Există draci în Europa?

Să ne întoarcem dar la cei care au stîrnit, de fapt, acest scandal: dracii. Da, dracii, stimate cititorule.

Multe glasuri din presă, unele ironice, altele indignate şi patetice, se întreabă: ce facem în Europa cu o Românie în care mai există draci? Ca nişte adevăraţi exorcişti ai vremii celei noi, gazetarii români şi-au suflecat mînecile şi au hotărît să scoată dracii afară din Europa! Gata, au zis ei, sau dracii, sau Europa!

Dar ce să mai vorbim de gazetari… Mulţi dintre preoţi au declarat cu seninătate (dacă prostia poate fi senină) că dracii nu există, de fapt. Alţii, care au mai mers pe la şcoli, au zis că dracii, deşi există, trebuie totuşi să fie scoşi cu grijă.

Presa a fost invadată de injurii prin care România este învinuită de practici medievale şi păgîne. Adică, scoaterea dracilor, se înţelege.

Dracii sînt o născocire a Evului Mediu şi a religiilor păgîne? Putem spune că între creştinism şi practicile de exorcizare nu există nici o legătură?

Mai întîi şi mai întîi, vreau să aduc aminte că Biserica nu este un partid fondat la Bucureşti şi că, oricît de convingători au încercat să fie unii preoţi în a susţine că dracii nu există, avem dreptul să facem recurs şi la alte surse. De exemplu, Biblia.

In Evanghelia de la Matei (cap. 8, 28) se povesteşte cum Hristos, mergînd pe lîngă Marea Gadarenilor, a fost întîmpinat de doi îndrăciţi. Aceştia, spune sfîntul povestitor, erau atît de cumpliţi, încît nimeni nu îndrăznea să le iasă în cale.

Despre alt îndrăcit, evangheliştii Marcu şi Luca mărturisesc că, deşi era legat în lanţuri şi în obezi, le rupea de multe ori şi era mînat de demon în pustie (Lc. 8, 29 şi Mc. 5, 3-4).

Aşadar, Evanghelia ne spune nu doar că există draci, ci şi că unii dintre ei, intrînd în om, îl pot face pe acesta atît de periculos, încît nici lanţurile, nu-l pot opri din agresivitatea sa.

Dracii, aşa cum sînt descrişi ei în Sfînta Scriptură, pot intra în oameni şi pot vorbi prin gurile acestora. La văzul lui Hristos, dracii au strigat: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu, că ai venit înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Mt. 8, 29). Apostolul Pavel a intrat în mare încurcătură cu filipenii din cauză că a izgonit dintr-o slujnică un duh pitonicesc care, ghicind, aducea mult cîştig stăpînilor săi (Fapte 16).

In fine, nu oricine poate scoate draci. Ucenicii nu au putut scoate dracul din fiul mut al unui biet israelitean. Nişte iudei, încercînd să scoată un duh necurat din cineva, l-au blestemat, zicînd: „Va jur pe fisus, pe Care ÎI propovăduieşte Pavel!” Numai că, năpustindu-se îndrăcitul asupra lor şi fiind aproape să-i omoare, a răcnit: „Pe Iisus îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine sînteţi?” (Fapte 19,13-15).

Scoaterea dracilor este o poruncă dată de Hristos: „Mergeţi şi propovăduiţi. Pe cei bolnavi îi vindecaţi, pe draci izgoniţi-i!” (Mt. 10, 8).

Chiar rînduiala Botezului începe cu o exorcizare.

Cele mai celebre rugăciuni de izgonire a demonilor din Biserica Ortodoxă sînt rugăciunile Sfîntului Vasile cel Mare, ale Sfîntului Ioan Gură de Aur şi ale Sfîntului Ciprian, episcopul care s-a convertit dintre vrăjitorii vremii, rugăciuni care datează din secolele IV-V, nu din Evul Mediu.

E adevărat că bagatelizarea dracilor este o idee mai veche. Precursorii şi urmaşii Revoluţiei Franceze, ca şi neîntrecuţii propagandişti sovietici, au redus numele lui Dumnezeu la absurd prin băşcălia făcută pe seama unui iad plin cu cazane şi draci care umblă cu furcile să-i înţepe pe păcătoşi.

Scopul meu nu este să fac un tratat de demonologie, ci doar să spun că demonii nu sînt o născocire a subconştientului colectiv, ci făpturi reale; amintite frecvent în Sfînta Scriptură. Adică, dacă spunem că demonii nu există, putem spune că nici Hristos, Care S-a pogorît la iad, n-a existat [5].

Am înşiruit pasaje din Sfînta Scriptură pentru a arăta că dracii şi exorcismele nu sînt făuriri ale Evului Mediu şi nici obiceiuri populare care nu-şi mai au loc în Europa. Altă problemă este că, pentru mulţi, nici Evanghelia nu este o autoritate.

Dar şi în acest caz, stimate spirite europene, să ne hotărîm: spunem sau nu pe faţă că nu credem în Evanghelie şi nu mai rostogolim de colo colo butoiul cu slogane, care mie, personal, îmi aduc aminte de copilăria mea sovietică – „Gata cu dracii, gata cu popii, gata cu biserica!”?

7. „Ai noştri tineri la Paris învaţă…”

După ce am vorbit despre draci, a venit timpul să spunem mai multe despre exorcisme. Dar, mai întîi, să spunem cîteva cuvinte despre contextul în care ne situăm.

S-a făcut foarte mult caz din partea presei şi a autorităţilor ecleziale pe seama faptului că ieromonahul de la Tanacu nu are facultatea terminată. Mai întîi, să spunem clar că acesta nu este un impediment canonic pentru preoţie. Nici Apostolii nu au avut Facultatea de Teologie făcută. Nici vestitul părinte Cleopa, supranumit „duhovnicul românilor” şi publicat în zeci de volume la editura mitropolitană din Iaşi, Trinitas, nu a avut şcoală. Aşadar, nu există nici un canon care să oblige candidatul la preoţie să fie absolvent al vreunei şcoli, ci doar instruit, inteligent şi cu mărturie de bună purtare.

Acum să aruncăm o privire în şcolile teologice din România. Ce se învaţă în ele, dacă Sinodul BOR, alcătuit din doctori şi paradoctori în teologie, nu a ştiut să se folosească de canoanele Bisericii într-un caz în care este pusă în joc soarta a patru călugăriţe şi a unui preot monah? Ce facem cu „doctorii în teologie” care au apărut la televizor (Realitatea TV) cu declaraţii de felul: „Noi, pentru Ortodoxie, ne luptăm pînă la sacrificiu”, înţelegîndu-se că, de această data, lupta Ortodoxiei este îndreptată spre a-i băga în puşcărie pe călugării de la Tanacu?

Dar nu vreau să se înţeleagă că eu apăr incultura în Biserică. Pur şi simplu trebuie să punem altfel problema. Nu-i putem reproşa unui şofer faptul că nu l-a citit pe Dostoievski. Tot aşa nu-i putem cere unui preot de ţară (căci Tanacu este un sat) să bată bulevardele laşului vreme de cinci ani de zile, cu cursurile xeroxate la subţioară, în timp ce băbuţele din zonă nu au un popă care să le îngroape morţii. Inţelegînd aceasta, episcopul l-a hirotonit. Toată lumea era mulţumită şi, dintr-o-dată, totul s-a stricat.

Molitvele Sfîntului Vasile sînt rugăciuni şi jurăminte pe care nu oricine se încumetă să le citească. Această atitudine faţa de ele este general recunoscută în Biserică. Totuşi, este impropriu să spunem că părintele de la Tanacu s-a apucat de citit molitvele din cauză că nu avea facultatea terminată. Mergeţi la catedrala mitropolitană din Timişoara şi constataţi că şi preoţii doctori, şi profesori citesc aceste molitve.

Pe lîngă asta, trebuie să spunem că nu exista nici un canon şi nici măcar vreun ordin al Sinodului BOR care să interzică preoţilor, mireni sau călugări, să citească aceste rugăciuni. Ele apar publicate în orice molitvelnic pe care oricine îl poate cumpăra.

Nu se poate spune nici că demonizaţii nu au voie să fie legaţi în timp ce li se citesc molitvele. Sigur că nu există nici o prevedere care să sugereze imobilizarea demonizatului, dar e la fel de adevărat că nu există nici una care să o interzică, aşa cum se insinuează în comunicatul de presă emis de secretariatul BOR.

După cum îl putem învinui pe ieromonahul de la Tanacu de lipsă de discernămînt şi exagerare în procedeele aplicate în timpul rugăciunilor de izgonire a demonilor, tot aşa putem aduce mărturii din izvoare unanim recunoscute în Biserica Ortodoxă, arătînd că legarea demonizaţilor era o practică normală.

De exemplu, cazul cuviosului Nichita de la Pecerska, cel ce s-a îndrăcit şi prorocea, cunoscînd toată Scriptura pe de rost prin insuflarea diavolului, iar după aceea, fiind legat la porunca duhovnicilor şi citindu-i-se rugăciuni, s-a făcut sănătos. Ucenicul sfîntului Isaia Pustnicul s-a îndrăcit pentru că, mergînd la mitropolit, şi-a clevetit duhovnicul şi, fiind legat, a fost adus înapoi la părintele Isaia, care, rugîndu-se pentru el, l-a izbăvit de demon.

De fapt, chiar Sfînta Scriptură ne spune că demonizaţii erau legaţi de multe ori şi că, avînd o putere neobişnuită, neomenească, rupeau lanţurile.

Aşadar, greşeala părintelui de la Tanacu, duhovniceşte vorbind, nu a fost aceea că a citit molitvele şi nici aceea că a legat bolnava, ci aceea că, după ce a văzut că demonul e turbat, s-a încăpăţînat să-l scoată cu orice preţ. Atunci cînd medicii l-au chemat să ia bolnava de la urgenţă, era clar că ei, ca medici, nu-i mai dădeau nici o şansă de scăpare şi i-au încredinţat-o numai ca aceasta să nu moară în spital.

Dar aşa se gîndeşte la rece. Altfel stau lucrurile atunci cînd cineva intră în hora dracilor, provocîndu-i prin rugăciuni şi blesteme.

Cu părere de rău, glasurile din Biserică au fost foarte seci în a-l judeca pe părintele, arătînd că nici unul dintre ei nu cunoaşte din experienţă puterile demonice. S-a vorbit ca la catedră, ca în faţa studenţilor, încheind sec că, dacă era tînăr, de ce s-a apucat de molitve? Sînt de acord, nu trebuia să se apuce de ele. Asta e o vina. Dar de aici şi pîna la a băga pe cineva în puşcărie pentru 14 ani, să mă iertaţi, mi se pare cam mult.

Oare chiar trebuia să arătăm lumii cît de bine îşi cunosc cursurile de demonologie bursierii români la şcolile protestante din Occident sau am fi putut trece peste asta, acoperindu-l pe fratele nostru şi certîndu-l după aceea între noi, în Biserică, lăsînd pe seama judecătorilor lumii acesteia acuzaţiile de omor şi celelalte, ştiind că „cel căruia i se iartă mult, mult iubeşte”?

8. Cine este fără de păcat, să arunce primul piatra!

Vreau să mă adresez acum şi celor care, necunoscîndu-i pe cei de la Tanacu, necunoscînd-o pe răposata Irina, au putut rosti în faţa camerelor de filmat şi în presa scrisă că susţin şi consideră dreaptă condamnarea călugărilor.

Nu vreau să-i întreb dacă au cercetat vreodată pe cei din temniţă ca să vadă cum trăiesc, ci dacă măcar şi-au pus vreodată problema ce este o puşcărie şi ce înseamnă ca un om, care are o singură viaţă ca şi ei, sa fie privat de libertate.

Inţeleg că nu-i putem scoate pe toţi din puşcărie, dar măcar să nu ne bucurăm cînd cineva nimereşte acolo.

In sfîrşit, trebuia să fie Tanacu pentru ca cineva să filmeze România de sus şi să arate tuturor atmosfera bruegeliană în care ne aflăm.

Ca şi în tablourile groteşti ale lui Bruegel, românii au apărut în acest tele-maraton, care a durat aproape doi ani, în toată urîciunea şi sinceritatea josnică a cruzimii lor.

A fost grotesc şi înfiorător să vezi babe şi intelectuali care strigă în faţa camerelor de filmat: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!” Bună dimineaţa, Românie creştină, care vrei să ieşi în Europa ca ţară ce prezintă interes pentru turismul cultural!

Americanii, care nu au pretenţia să se numească creştini, scandează împotriva războiului din Irak, împotriva răzbunării inumane şi fără rost, iar românii „creştini” se bucură că „Dumnezeu a făcut dreptate”, aruncând în puşcărie nişte călugări. Oamenii laşi îşi ascund setea de răzbunare şi răutatea sub masca dreptaţii. Iudeii, în numele credinţei în Dumnezeu, îi ucideau cu pietre pe cei care greşeau. Dar Dumnezeu, venind pe pămînt, a acoperit cu haina Sa pe cel ce a greşit, zicînd: „Cine este fără de păcat să arunce primul piatra”.

Dumnezeu nu are nevoie de această dreptate omenească, laşă, plină de răzbunare şi ură, de aroganţă şi făţărnicie, a unor oameni fricoşi şi păcătoşi. Dacă aveţi nevoie de o astfel de dreptate, faceţi-o în numele oamenilor, nu a lui Dumnezeu. Căci „toată dreptatea omenească este înaintea lui Dumnezeu ca o cîrpă lepădată de femeie (ca un tampon folosit)”, zice prorocul Isaia.

Preoţi, care aţi ieşit la televizor „să apăraţi dreptatea”, „sa apăraţi Biserica şi demnitatea Sfîntului Sinod”, mai bine aţi deschide cărţile pe care le aveţi în sfintele altare. Veţi găsi acolo slujbele pentru izbăvirea celor robiţi din închisoare şi veţi vedea cu cîta durere cere Biserica slobozirea întemniţaţilor, indiferent de motivele condamnării lor. Şi arataţi-mi măcar o rugăciune în care Biserica cere ca cei ce greşesc să fie condamnaţi la închisoare.

De ce, dar, părinţilor, vorbiţi cu atîta frenezie în sprijinul acuzatorilor, chiar şi după ce judecata a anunţat atîţia ani de puşcărie? Nu vi se amărăşte inima, gîtul? Chiar L-am alungat cu totul pe Hristos dintre noi? Chiar nu mai contează părerea Lui în judecăţile noastre?

Oamenii de toate felurile vin şi cer Bisericii să se roage pentru întemniţaţii din familiile lor, dar Sinodul BOR, în loc să trimită o circulară către toţi preoţii din ţară, cerînd să facă rugăciune pentru fraţii căzuţi în ispită, întocmeşte un comunicat de presă prin care se leapădă public de ei.

Mie mi s-a întîmplat să-i vizitez de mai multe ori pe cei ce stau în puşcării, să beau şi să mănînc o bucată de pîine cu ei. Am înţeles mai bine de ce Hristos ne-a îndemnat (pentru că Hristos, nu-i aşa, nu porunceşte) să-i cercetăm pe cei din temniţe.

Vă rog pe voi, episcopi şi preoţi care aţi condamnat la închisoare pe aceşti cinci călugări, dacă Dumnezeu va îngădui ca judecata voastră să fie dusă la sfîrşit, să-i cercetaţi acolo, măcar odată, şi pe urmă să vă întoarceţi în altare şi să staţi înaintea lui Dumnezeu.

Note:

1. Vezi comunicatul cu pricina publicat în întregime la sfîrşitul volumului de faţă.

2. Canonul 21 de ia Calcedon: „Clericii sau laicii care pîrâsc pe episcopi sau pe clerici sa nu se primeasca la pîră de-a dreptul şi fără cercetare, ci mai întii să se cerceteze faima lor“.

3. “Sfîntul Tarasie, cîrmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiţi şi ajuta celor ce erau în primejdie. Pe loan, întîiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpînd din legături noaptea a alergat la biserică şi apucîndu-se de colţurile mesei sfmtului altar, cerînd milă şi izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat şi nu l-a dat ostaşilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lîngă uşile bisericii străjuiau ziua şi noaptea pînă ce va ieşi pentru nevoile fireşti. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dîndu-i hrană din masa sa; iar cand avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe uşa din dreapta şi, ducîndu-l la locul de ieşire, aştepta afară; apoi iarăşi pe sub mantie îl ducea în altar“. [Din „Vieţile Sfinţilor”, ziua a 25-a a lunii februarie.]

4. 6 Canonul 52 Apostolic: „Dacă vreun episcop sau preot nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl respinge, să se caterisească, pentru că mîhneşte pe Hristos, Cel ce a zis: «Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte» (Lc. 15, 7)”.

5. In ziarul mitropoliei Banatului „Invierea”, un preot ortodox încerca să-i convingă pe cititori, într-un articol de două pagini, că a venit vremea ca Biserica să renunţe la lepădările rostite în rînduiala Botezului şi că este inadmisibil ca, Ia începutul mileniului trei, ortodocşii să mai scuipe asupra diavolului şi să zică: „Mă lepăd de tine, satano!”