Predica PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei, la DUMINICA MIRONOSITELOR. Cine ne va pravali si noua piatra impatimirii de cele desarte ale lumii?

Mai puteti citi, pentru Duminica femeilor mironosite:

DUMINICA A III-A DUPA PASTI

A Sfintelor Femei Mironosite

PS Sebastian Pascanu: VIATA SI INVIERE

„Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?” (Mc. 16, 3)

“Dreptmaritori crestini,

Duminica de astazi este cunoscuta in Biserica noastra si este trecuta in calendar drept Duminica Sfintelor Femei Mironosite, adica a acelor femei prezente adeseori in preajma Mantuitorului Hristos si a grupului Sau de apostoli inainte de rastignirea si moartea Domnului si primele care afla de la inger vestea Invierii celei mai presus de fire in Duminica Pastilor.

Ce cautau aceste femei in dimineata Invierii la mormant, ne spune pericopa evanghelica de astazi, aratand cum Iosif din Arimateea, sfetnic credincios, admirator si ucenic in taina al Domnului Hristos, a cerut guvernato­rului Pontiu Pilat trupul lui Iisus, pentru a-l inmormanta. A cumparat panza de in, I-a inmiresmat trupul si l-a infasurat in graba, pentru ca se apropia ceasul in care incepea la iudei sarbatoarea Pastilor, si l-a depus in propriul sau mormant, un mormant nou, sapat in stanca.

In dimineata Invierii, femeile mironosite venisera sa desavarseasca ritualul ungerii cu mir, facut in graba vineri catre seara, intrebandu-se una pe alta: „Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?” (Mc. 16, 3), pentru ca iudeii, auzind ca Iisus Hristos spusese ca „dupa trei zile va invia” (Mt. 27, 63), au solicitat, pentru mai multa „siguranta”, pecete si paza guvernamentala la mormant.

„Venind femeile mironosite, au gasit piatra rasturnata de pe mormant si un tanar sezand in partea dreapta, imbracat in vesmant alb, si s-au spaimantat. Iar el Ie-a zis: Nu va inspaimantati! Cautati pe Iisus Nazarineanul Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde L-au pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea mai inainte de voi; acolo Il veti vedea, dupa cum v-a spus. Si iesind, au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire, si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau” (Mc. 16, 4-8], ne spune Evanghelia astazi.

Iubiti credinciosi,

Un lucru ne apare tuturor cat se poate de clar in faptul invierii Domnului — nimeni nu a crezut ca El a inviat din morti! Nimeni! Nici cei care au cerut lui Pilat sa fie rastignit, dar nici cei care au fost martori minunii ce s-a facut de la ceasul al saselea pana in ceasul al noualea, cand intuneric si cutremur au cuprins intreg pamantul. N-au crezut ca Mantuitorul a inviat nici chiar ucenicii Lui (Mc. 16, 11-14), desi L-au auzit in mai multe randuri spunandu-le ca va fi dat in mainile necredinciosilor care-L vor omori, iar a treia zi va invia (Mt. 16, 21; 17, 23; 20, 19; 26, 61). In fine, n-au crezut ca Iisus Hristos a inviat nici femeile mironosite, care au venit duminica dimineata sa unga trupul mort al lui Iisus cu miresme…

Ceea ce, insa, nu au crezut contemporanii si conatio­nalii lui Hristos, ceea ce n-au crezut nici multi dintre urmasii acelora, ceea ce nu au crezut nici ucenicii Sai si nici femeile mironosite… iata ca s-a intamplat! Hristos a inviat din morti, biruind moartea, pravalind piatra de la usa mormantului Sau, dar si de pe mormantul nostru, pentru ca El nu a inviat pentru Sine, ci pentru noi. Nu Si-a dat viata pentru Sine; n-a murit din slabiciune — pentru ca nu a stiut, ori nu a putut sa Se apere de furia necredinciosilor iudei — ci a murit pentru a invia si a ne invia si pe noi, pravalind piatra de pe usa mormantului nostru.

Dragii mei,

Pentru multi dintre noi, cea mai mare catastrofa si cea mai mare drama care ni se poate intampla in viata este moartea. De ea fugim cel mai mult. Fiecare dintre noi ne agatam cu toate sperantele noastre de viata aceasta. De ce? Pentru ca, in mod gresit socotim ca moartea este sfarsitul „vietii”; iar nu „viata” este sfarsitul mortii. Pentru ca si noi, ca si ucenicii Mantuitorului si femeile mironosite, calatorim in aceasta viata cu intrebarea: „Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?” Cine va preface moartea noastra in „viata”? Si, din pacate, mai sunt si astazi unii care nu cred ca dincolo de moarte este viata si, pentru aceasta, abordeaza moartea ca pe cea mai mare tragedie care li se poate intampla, desi aceasta este un lucru pe cat de comun, pe atat de firesc si de sigur. Cu totii, vrem-nu vrem, ne apropiem de moarte cu fiecare clipa pe care o traim si, iata, evanghelia de astazi ne arata ca in Hristos moartea este Inviere, caci prin Invierea Sa Hristos a prefacut moartea in „viata”.

Mentalitatea aceasta, gandirea aceasta pamanteasca pe care au avut-o cei din vremea Mantuitorului, vazand in Hristos „un invatator mort”, chiar daca unul de exceptie, ne pandeste de multe ori si pe noi, cel putin la nivelul subconstientului, atunci cand privim moartea ca pe „marea catastrofa finala a existentei noastre”. Nici nu vrem sa vorbim despre ea! Nici nu acceptam sa ni se spuna ca intr-o zi vom muri si noi, desi ziua aceea nu ar fi altceva decat [in cazul fericit, n.n.] ziua intrarii noastre in Imparatia Mantuitorului Hristos Cel inviat!

Femeile mironosite constata astazi pentru noi toti ca moartea care ne sperie atat de mult duce, de fapt, la inviere. Duce la viata in Hristos, cu o conditie, insa: sa-L slujim pe Domnul Hristos ca Dumnezeu adevarat, si El va ridica piatra de pe mormantul mentalitatii noastre pamantesti.

Ce invatam din evanghelia de astazi?

Invatam ca trebuie sa-L slujim pe Dumnezeu dupa putinta si intelegerea noastra, si El va avea grija sa pravaleasca aceasta „piatra” grea care ne tine legate mintea si gandirea mai mult de cele materiale, de cele trecatoare, si nu ne lasa sa-L intelegem asa cum ni S-a revelat El. Cititi Sfintele Evanghelii si vedeti ca Mantuitorul nu S-a aratat preocupat atat de cele din lumea aceasta, cat de cele de dincolo! Nu S-a aratat niciodata ingrijorat de faptul ca – de exemplu – romanii cotropisera Tara Sfanta, chiar daca iudeii vedeau in El pe „liderul eliberator” de aceia; nu L-a interesat cine era rege in vremea aceea peste Israel, cu toate ca Irod s-a temut de El ca ii va lua locul; nu L-a interesat politica! Intotdeauna mesajul invataturilor Sale avea in vedere pregatirea pentru lumea si viata de dincolo de moarte, pentru Imparatia Cerurilor.

Apropo  de politica! In aprilie 2007  Parlamentul Romaniei l-a suspendat pe presedintele tarii, provocand o serie intreaga de opinii pro si contra. A fost un fapt cat se poate de controversabil intr-o „democratie”! Biserica a fost chemata si ea sa-si spuna un punct de vedere si, iata ce a fost de precizat: cauzele acestei „galcevi a inteleptilor cu lumea” nu trebuiesc cautate numaidecat in imediatul lumii politice de atunci si de astazi! Ar trebui sa ne intoarcem la anul 1789 cand, prin Revolutia Franceza, s-au pus bazele unui sistem politic fara de Dumnezeu. Trebuie s-o spunem foarte clar: nu Dumnezeu a conceput „democratia”, Dumnezeu a instaurat „teocratia”, iar Sfanta Scriptura a Vechiului Testament ne arata ce fel si cum anume erau randuiti „conducatorii” poporului Sau si, mai ales, dupa care „Constitutie”: erau alesi de Dumnezeu si randuiti de Acesta cu ungere sfanta, iar nu cu „mandat de serviciu” pe patru sau cinci ani. Punand pe „om” in centrul lumii, iar nu pe Dumnezeu — Stapanul ei, oamenii L-au izgonit pe Acesta din viata publica, inlocuind sistemul teocratic cu cel democratic, construit de oameni, pentru oameni si, de cele mai multe ori, cu oameni care au prea putin de-a face cu Dumnezeu. Unde a fost Dumnezeu in toata acea tulburare? Acolo unde L-au izgonit si L-au marginalizat oamenii: in sufletele unora care au inteles demult ca Dumnezeu nu mai poate avea prea mult de-a face cu acest sistem politic neteocratic.

Inca un lucru: ma gandesc de multe ori si sunt uimit de faptul ca Dumnezeu nu s-a „grabit” deloc sa descopereoamenilor de stiinta atatea „secrete” ale lumii acesteia! Iata, omul a descoperit abia de curand, in ultimele secole, secretele si mijloacele de imbunatatire a conditiilor de viata, si vreau sa va intreb: a devenit, odata cu exploatarea acestora, omul mai bun? A devenit cumva mai intelept, folosind toate aceste cuceriri ale stiintei si tehnicii, sau a devenit doar mai inteligent si mai informat? Din pacate, nu a devenit si mai intelept, pentru ca evenimente cutremuratoare la care asistam in ultima vreme, si a caror cauza nu este decat omul (razboaie cu arme ultraperformante de distrugere in masa, calamitati “naturale” ca urmare a distrugerii ecosistemului, etc.) explica de ce I-au fost „indiferente”, parca, lui Dumnezeu, milenii intregi, atatea „facilitati”, fara de care acum noi nici macar nu concepem ca am mai putea trai — automobilul, electricitatea, telefonul, mijloacele moderne de comunicare in masa, „inteligenta” cibernetica, internetul etc. Nu vreau sa spun, Doamne fereste, ca acestea sunt rele, ci ca raul decurge din folosirea lor in mod distructiv, spre hranirea orgoliului si ambitiilor unora in detrimentul altora, pentru suprematie militara, politica sau economica, impotriva omului, creand adevarati monstri care lupta impotriva binelui, frumosului si chiar impotriva vietii. Astfel, poate ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva am fi fost mai „buni” si mai „intelepti” fara ele…

Acum intelegeti de ce Mantuitorul Iisus Hristos S-a aratat prea putin preocupat de viata aceasta trecatoare? Prin invatatura Sa, El S-a aratat interesat mai ales de viata noastra de dincolo, pravalind piatra de la usa mormantului ce statea in calea „invierii” noastre. Si, pentru noi, care vom intelege sa-L slujim asa cum ne-a cerut-o El, facandu-ne datoria de buni credinciosi, este gata sa pravaleasca si piatra de pe mormantul nostru, de pe viata noastra, ca sa putem trai in veci impreuna cu El, Amin!”

(†  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov: Despre starea de moarte a duhului omenesc

“Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume inteles de taina. El e atat de ziditor ca dragostea de aproapele si dorinta ca el sa capete folos duhovnicesc nu ne ingaduie sa-l trecem sub tacere.

Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.

La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc. Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.

CONTINUAREA AICI

Legaturi: