Predici la Duminica Sfantului Apostol Toma: LUPTA PENTRU A AVEA CREDINTA VIE. Ce ne tine inca in necredinta, departe de Dumnezeu?
SFANTUL INOCHENTIE AL PENZEI:
Cuvant in Duminica Tomei
(Despre osteneala cunoasterii Domnului)
“Domnul meu si Dumnezeul meu! (In 20,28). Asa a strigat Toma dupa ce s-a indoit vreme indelungata de invierea lui Iisus Hristos! De multa vreme a fost nevoie pentru a pregati sa creada inima lui zabavnica! Dupa opt zile a venit Iisus la ucenici, si Toma era cu ei (v. In 20, 26-27). Apostolii au vazut si dupa aceea au crezut, pe cand Toma n-a vrut sa creada pana cand n-a pipait cu dreapta sa trupul Celui inviat, pana cand n-a pus degetele mainii sale in ranile mainilor lui Hristos si in ranile coastelor strapunse de lance. Credinta lui a crescut incet, dar cand Iisus Hristos, aratandu-Se, i-a dat sa pipaie cu mainile-i stricacioase trupul Sau cel nestricacios, cand i-a aratat si ranile cuielor spre incredintarea celui putin cu credinta, atunci si limba, si inima, si intreg duhul lui Toma au strigat Celui inviat: Domnul meu si Dumnezeul meu!, adica:
“Acum cred, Doamne! Cred din tot sufletul ca Tu ai inviat cu adevarat! Cred ca prin Inviere isi arata puterea, stapanirea si Dumnezeirea nimeni altcineva, ci Tu, Singurul meu Domn, Tu, Singurul meu Dumnezeu!“
Istorisirea aceasta evanghelica ne mangaie, ascultatorule, si ne invata. Ne mangaie intrucat Milostivul Domn primeste si credinta celor ce se trezesc si incep sa creada tarziu, caci harul lui Dumnezeu poate fi dobandit si la varsta barbatiei, si la batranete la fel ca la tinerete, desi cu trecerea anilor lucrul acesta devine ceas de ceas tot mai greu; iar de invatat ne invata cum trebuie sa credem.
Sa continuam, ascultatorule, impreuna-vorbirea dintre Cerescul Invatator si ucenicii Lui prin impreuna-vorbirea noastra si, fiind mangaiati de milostivire, sa invatam cum sa credem in El asa incat, precum S-a aratat inaintea ucenicilor in casa cand usile erau incuiate, sa Se arate si in inimile noastre, care sunt inca ferecate inaintea Lui – mai ferecate, poate, decat orice casa.
Daca cineva ne-ar intreba daca avem credinta, am spune, bineinteles, ca da – dar cand fiecare se intreaba pe sine insusi: „Se afla in mine, oare, credinta macar cat un graunte de grau sau de mustar?“, este silit a recunoaste ca nu are nici macar aceasta putina credinta, fiindca Domnul a zis: „Daca ati avea credinta macar cat un graunte de mustar, ati putea muta si muntii din loc” (Mt. 17, 20), pe cand noi nu numai ca nu mutam muntii, ci nici macar pe noi insine nu ne putem muta de la necuratie la curatie. Nu avem macar constiinta faptului ca este slaba credinta noastra? Nu, nici pe aceasta n-o avem, fiindca atunci am fi cerut impreuna cu Apostolii: Doamne, sporeste-ne credinta! (Lc. 17, 5). In fine, nu dorim, cel putin, sa avem credinta adevarata? Ah, ascultatorule! Nu dorim, pentru ca atunci ne-am ruga impreuna cu tatal celui bolnav de care se aminteste in Evanghelie: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele (Mt. 9, 24). Asadar, ce e credinta noastra? Ea, dupa cuvantul Scripturii, e o credinta moarta (v. Iac. 2, 3). Mortul n-aude, nu vede si nu lucreaza; asa si credinta noastra, asa si noi, auzind cuvintele lui Dumnezeu nu le auzim, vazand indurarile lui Dumnezeu nu le vedem si lucrand nu facem nimic pentru slava lui Dumnezeu. Cine crede in Iisus Hristos, acela Il cunoaste, Il iubeste si-L proslaveste, adica Il cuprinde cu mintea sa, intrucat acolo este locul cunoasterii; Il cuprinde cu inima, intrucat acolo e locul dragostei; Il cuprinde cu toate puterile, intrucat acestea lucreaza; aici se arata slava Domnului, care straluceste ca lumina pentru ceilalti. Asadar, a-L cunoaste, a-L iubi si a-L proslavi pe Iisus Hristos inseamna a crede in El.
Mare este osteneala cunoasterii Domnului, insa ea este usurata de faptul ca Biserica ridica neincetat la El gandurile noastre. In ea, ca intr-o scoala, este vestit zilnic Iisus Hristos, in ea si cantarea, si rugaciunile, si icoanele arata spre Iisus Hristos Cel Rastignit, Inviat si Care sade cu Tatal. Trebuie doar sa ne deschidem auzul, trebuie doar sa ascultam cu luare-aminte: vom auzi multe lucruri despre Domnul Mantuitorul si Mijlocitorul nostru. Nu vor auzi aceasta care nu asculta sau care nu vor sa auda.
Daca vrei sa auzi, leapada ca pe praf feluritele ganduri, linisteste-te de toate grijile casnice, lumesti. Sa nu te gandesti la nimic altceva decat auzi in biserica: vei auzi, cu adevarat, ca tie si fiecarui om vi se da Trupul lui Iisus Hristos, vi se da Sangele Lui din Potirul imparatesc. La aceasta sa te gandesti, pentru aceasta sa te bucuri, de aceasta sa te temi, si atunci Il vom cuprinde pe Domnul cu toata mintea, cu tot cugetul, si vom striga impreuna cu Apostolul:
„Domnul meu si Dumnezeul meu! Aici, inaintea altarului, pipai trupul Tau rastignit, aici vad sangele care a curs din coastele Tale: numai Tu, si nimeni altcineva, sa fii Domnul meu in toate zilele vietii mele!“
Cunoscandu-L pe Domnul, trebuie sa-L iubim. Fiecare dintre noi iubeste ceva: unii iubesc aurul si comorile, altii – cinstea si slava, pe cand altii doar propriul trup, si de aceea se indeletnicesc doar cu mancarea, cu bautura si imbracamintea. Ceea ce iubim umple tot adancul inimii noastre in asa fel, incat in aceasta nu mai ramane loc pentru Iisus Hristos. In vasul plin cu apa nu mai incape nimic: nici inima noastra, fiind plina cu dragoste desarta, uneori chiar scarbavnica, nu mai primeste dragostea de Iisus Hristos, si nici n-o poate primi pana cand nu se va micsora dragostea de lucrurile stricacioase.
Iisus Hristos l-a intrebat de trei ori pe ucenicul Sau: „Petre, Ma iubesti tu pe Mine? Petre, Ma iubesti tu pe Mine? Ma iubesti tu pe Mine?“ (v. In 21,15-17), si prin aceasta intreita intrebare l-a curatit de intreita lepadare. Asadar, fiecare dintre noi, ascultatorule, ar trebui intrebat: „Il iubesti pe Iisus Hristos?” de tot atatea ori cate sunt lucrurile pe care le iubim uitand de iubirea pentru Hristos, de tot atatea ori de cate dragostea noastra se intoarce de la Hristos catre tot ce e pamantesc. Sa se intrebe cu privire la aceasta fiecare, sa intrebe inima sa daca-L iubeste pe Iisus Hristos mai mult decat orice si mai puternic decat orice, iar ca sa aflam daca Il iubeste cu adevarat, Domnul a aratat ca semn al acestei dragoste implinirea poruncilor:
caci dragostea de Dumnezeu aceasta este, sa pazim poruncile Lui, si poruncile Lui nu sunt grele (I In 5, 3).
Tot ce facem acum pe placul nostru, pe placul poftelor noastre, sunt porunci ale lumii, porunci ale desertaciunii, altfel spus porunci ale pacatului. Acestor porunci ne supunem, iar pe ale Dumnezeu le incalcam, chiar daca este mai usor sa umblam dupa poruncile lui Dumnezeu decat dupa legea pacatelor si a nenumaratei desertaciuni – si vom calca poruncile lui Dumnezeu atata timp cat nu vom indrepta voile noastre dupa voia lui Dumnezeu; iar voia si iubirea lui Dumnezeu ne sunt atat de aproape, incat Iisus Hristos spune: Eu cu voi sunt in toate zilele (Mt. 28, 20); atat de mari, incat asa a iubit Dumnezeu lumea, ca pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat (In 3, 16) – cum nu ne va da toate impreuna cu El? (Rom. 8, 32); atat de staruitoare, incat Domnul zice: Iata, Eu stau la usa inimii fiecaruia si bat; daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide, voi intra la el (Apoc. 3, 20) – si usa inimii se va deschide pentru Domnul numai atunci cand Domnul va intra in ea si toata inima noastra va striga: Domnul meu si Dumnezeul meu! – va striga si Il va simti, va gusta dulceata de negrait si se va bucura in Domnul.
Cei ce-L iubesc pe Domnul Il proslavesc. Faclia aprinsa raspandeste lumina in casa: si omul care Il iubeste pe Domnul straluceste intre ceilalti oameni, luminand intunericul lor. Lucrurile lui se infatiseaza privirilor tuturor, si ele sunt asemenea lucruri ca, vazandu-le, nu poti sa nu-L proslavesti pe Domnul, nu poti sa nu zici: „Slava lui Dumnezeu! Si printre noi sunt oameni care Il cauta pe Domnul, sunt oameni care-L iubesc“. Lumina nu se poate ascunde in intuneric; mai devreme sau mai tarziu, iubirea de Dumnezeu din inima omeneasca se descopera pe fata, se arata in privire prin blandete si prin smerenie, se arata pe buze prin lauda adusa lui Dumnezeu si binecuvantarile aproapelui, se arata in toate miscarile trupului prin buna randuiala si prin sfintenie. Atunci omul intreg implineste ceea ce porunceste Duhul Sfant:
ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate nu spre slava proprie, ci spre slava lui Dumnezeu sa le faceti (I Cor. 10, 31), si: proslaviti-L pe Dumnezeu in sufletele voastre, si nu numai in suflete, ci si in trupurile voastre (I Cor. 6,20).
Sa nu ne amagim, ascultatorule, pe noi insine, cum ca Il proslavim pe Dumnezeu, daca limba noastra Il lauda cu vorbele de dragoste ale altuia, daca inchinam cateva minute slujirii Lui. Nu! Atata timp cat inima voastra nu va striga catre Domnul cu vorbele Apostolului: Domnul meu si Dumnezeul meu!, adica:
„Tu esti Domnul meu, iar lumea, iar desertaciunea, iar pacatul nu au stapanire asupra mea; Tu esti Dumnezeul meu, Ţie Unuia ma inchin, Ţie Unuia Iti slujesc si pentru Tine traiesc, iar toate celelalte, ca pe niste idoli, ca pe o uraciune, ca pe pierzare, le lepad si le urasc“,
toata iubirea noastra este numai de ochii lumii si toata credinta noastra e necredinta.
Asadar, sa ne daruim toate puterile Domnului, sa strigam catre El din adancul sufletului: Credem, Doamne, ajuta necredintei noastre! (v. Mt. 11,24), sa nu incetam a ne ruga pana cand Domnul nu va adauga darul Sau – credinta Sa – la credinta noastra“.
(din: Sf. Inochentie al Penzei, Viata care duce la Cer. Invataturile unui sfant tanar, Editura Sophia, 2012)
***
PR. VALENTIN MORDASOV:
“Apostolul Toma ne ofera prilejul sa vorbim despre credinta si despre necredinta. Domnul Se intreaba daca va gasi credinta pe pamant la cea de-a Doua Venire a Sa. La sfarsitul vremurilor se va raci credinta. Noi suntem martorii acestui fapt. Multe localitati sunt imprejur: Neelovo, Teamsa si alte sate, dar in ele daca se gasesc patru-cinci drepti. Oamenii nu merg la biserica pentru ca nu au credinta. Sfintii Parinti spun ca nimic nu-i este omului atat de necesar, precum credinta. De ea depinde nu doar bunastarea fiecaruia in parte, ci si a intregii societati. Fara credinta, societatea este ca o corabie fara carma. Credinta este sufletul poporului. Fara credinta, poporul este ca un trup care se descompune. Intentiile si gandurile bune izvorasc din credinta. Fara credinta, societatea este ca o haita de animale salbatice, capabile sa se sfasie una pe alta. Credinta profunda au cei care se straduiesc sa implineasca cuvantul lui Hristos, voia Lui. Credinta vine din auzirea Cuvantului. Asa a fost cand Petru a rostit o cuvantare si 3000 de oameni au venit la credinta; alta data, in urma propovaduirii sale au venit 5000.
In zilele noastre, duhul necredintei este alungat prin citirea Evangheliei. Citeste Faptele Apostolilor, indrumarile Sfintilor Parinti, vietile sfintilor. Chiar daca citesti si uiti, continua sa citesti, caci prin Cuvant te sfintesti. Roaga-te: „Doamne, da-mi credinta!” Apostolul Toma, fiind impreuna cu ceilalti apostoli, avea credinta, insa cand a ramas singur s-a clatinat. De aceea si noua ne este necesara comuniunea cu cei credinciosi. Pentru aceasta s-a intemeiat Biserica pe pamant.
Mladita aflata in vita da rod, dar daca este taiata, se usuca. Tot asa si crestinul: daca se desparte de Biserica, se va lipsi de hrana duhovniceasca si va pieri. Poporul a devenit necredincios si a inceput sa nu mai mearga la biserica. Biserica lui Hristos este Raiul pe pamant, unde hrana este pregatita. Hraneste-te cu Sfintele Taine. Discutiile evlavioase hranesc si ele inima, pentru ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu cu ei. Fara credinta tare nu poti bineplacea lui Dumnezeu. Multi sunt chemati, dar putini sunt alesi.
Toma este simbolul cunoasterii: al credintei prin cunoastere. Dar cat de des cunoasterea este pacatoasa! Este pacatoasa curiozitatea, cand omul vrea sa afle cele ce sunt mai presus de el si nedescoperite lui. Asa cum un animal nu poate sa stie ceea ce stie omul, tot asa nici omul nu poate si nu trebuie sa stie cele mai presus de el randuite de Dumnezeu. Noi suntem curiosi: „Unde se afla iadul?” „Cum sa ne aflam destinul?” N-ar fi mai bine sa aflam cum sa evitam iadul si sa ne rugam ca Domnul sa ne indrepte destinul spre mantuirea sufletului? Totusi, curiozitatea ii impinge pe oameni sa recurga la cartile de noroc, si la vraji, si la spiritism, si la altele. Cat de des astfel de oameni neatenti devin jucarie in mana demonilor! Este gresita si periculoasa curiozitatea fata de cartile cu continut pacatos; cand ii dam curs, suntem asistati de diavol.
Dumnezeu este absent si din disputele intre crestini si atei: vrajmasul distrage participantilor la disputa atentia de la Dumnezeu. Barfele, curiozitatea, contabilizarea avutului celorlalti sunt periculoase. Curiozitatea este pacatul Evei, care a dus la caderea omului. Toate gandurile curiozitatii te imprastie, te distrag de la Dumnezeu si de la rugaciune. Este folositoare si necesara curiozitatea fata de tainele sufletului nostru: cum sa biruim pacatul, cum sa atingem nepatimirea, cum sa-L atragem pe Duhul Sfant. Cunoasterea adevarului vine din Cuvant. Ea ne ajuta la dobandirea intelepciunii duhovnicesti.
Cunostintele in campul muncii sunt o necesitate si ele trebuie dobandite. Curiozitatea sfanta este: Cum sa ma mantuiesc? Cum sa mostenesc viata vesnica? Fie ca pe aceasta sa o avem si noi toata viata! Amin”.
(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)
Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:
- DOMNUL MEU SI DUMNEZEUL MEU! Cugetare duhovniceasca la RANILE LUI HRISTOS si la NEVOIA FIINTIALA DE UN MANTUITOR. Dar cat de vie mai este credinta noastra?
- Sfantul Teofan Zavoratul si lectia actuala de la DUMINICA TOMEI. Cum ni se aplica noua cuvantul: “Nu fi necredincios, ci credincios”?
- INCREDINTAREA – PIPAIREA LUI DUMNEZEU CU INIMA/ Tanarul TOMA si tinerii DISTRUSI de “Marea Curva” a lumii “civilizate”/ PR. STURZU FATA CU HULELE LUI C.T. POPESCU DE INVIERE: “Zaharelul Invierii” si ceaiul sincretist-umanist
- IPS BARTOLOMEU ANANIA: Noi, cei din Duminica Tomii
- Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?
- Cuvant al Parintelui Gheorghe Calciu la Duminica Sfantului Apostol Toma: “INDOIALA – CEA MAI DISTRUGATOARE BOALA A SUFLETULUI”
- BOALA INDOIELII. Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA TOMEI
***
Intr-adevar!
Multi sunt CHEMATI, putini ALESI!
Fiindca ingusta-i CALEA si Imparatia Cerurilor se i-a cu sila, fiindca Crucea-i grea…”in lume, necazuri veti avea” (in ea si datorita ei)DAR, cei ce se silesc si se scarbesc AICI, pun mana pe ea (Imparatia!);
-si, chiar daca Dumnezeu ne intinde mana Sa in ajutor, si ne imbie sa venim la EL (ca fiii ai Imparatiei ce suntem/am devenit prin Botez, iar prin acesta avem puterea de a calca peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, in numele Lui si pentru EL si datorita Lui)calcand apa infuriata (ca Petru), plina de valuri (lumea), incepem BINE si sfarsim PROST, afundandu-ne in necredinta totala si in indoiala!
Iar dupa trecerea pericolului (care era menit sa ne cerce credinciosia si statornicia), parca auzim in urechea interna:
”de ce te-ai indoit putin-credinciosule, chiar trebuie sa Ma rastingesc inca o data ca sa vezi si sa crezi?
Doara n-ai auzit cand am fericit pe cei ce n-au vazut si au crezut, ori trebuie sa Ma arat si tie (asemeni lui Toma) impungandu-mi cu degetul tau, Coasta Mea ca sa (re)devii credincios, iar nu necredincios?!”;
” iar daca Toma impreuna cu apostolii ceilalti, nu primisera INCA, Darul Sf.Duh decat la Cincizecime, tu – care esti botezat din Apa si din Duh in baia nasterii din nou, trimitand pe Duhul Sfant Mangaietorul care, de la Tatal purcede si naste a doua oara pe om spre viata vesnica, insufleteste pe mucenici, sfinteste preotii, incununeaza pe cei drepti, face din paine si vin Insusi Dumnezeiescul Meu Trup si Sange – nu-ti sunt de-ajuns ca sa te increzi/incredintezi TOTAL, in Mine?!”
Libertatea exprimata prin ”Cine VREA, sa vina dupa MIne” este puternica si STA/RAMANE in picioare – ca expresie totala a liberului arbitru, a libertatii depline de a-L urma sa nu, de a-L asculta sau nu, de a fi/devenii FIU de asa-Imparat, ori nu!
DUMINICA TOMII
(VASILE VOICULESCU – Poezii)
De-as fi fost de fata, Doamne, cand pe rana
I-ai chemat sa-si puna degetul dearandul
Si-ai lasat ca mana lor cea grosolana
Sa-ti atinga semnul, iarasi sangerandu-l,
Tremurand de mila ca sporesc ‘nainte
Chinul unor biete plagi nevindecate,
Inaltam spre Tine buzele ‘nsetate
Si-as fi pus pe rana gura mea fierbinte…