PARINTELE EPISCOP LONGHIN JAR (fost Mihail) – INTERVIURI AUDIO cu “tatal” si “mama” orfanilor de la Banceni: COPIII PARASITI, PLANSUL DORULUI PARINTESC SI MINUNILE IUBIRII

27-02-2013 Sublinieri

627x0

Vezi si:

Ps Longhin episcop straie arhieresti la Constanta de Sf Haralambie 2013

Interviuri audio cu Episcopul de Banceni Longhin Jar, la Constanta, 10 februarie 2013:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

– Puteţi să ne spuneţi cum a început tot ce s-a clădit la Bănceni?

– Eu cred că pentru mila lui Dumnezeu, pentru credinţa moşilor și a strămoşilor noştri, si noi fiind urmaşi ai celor sfinţi, care şi-au dat viaţa. Pentru că, chiar şi în vremea de astăzi trăim libertatea pe care o avem datorită celor care şi-au terminat viaţa prin închisori, prin suferinţe, prin munci, prin crăpăturile pământului, slujind lui Dumnezeu și Bisericii noastre ortodoxe. De aici cred, am luat și noi să urmăm în continuare ceea ce ne-au lăsat sfinţii noştri.

– În Ucraina sunteţi erou naţional şi 400 de copii vă spun: tată. Cum este asta pentru dumneavoastră? Cum vă simţiţi când glasurile copiilor vă spun: tată?

– Despre titlul deerou național, eu nu pot să spun nimic. Statul mi-a dat-o [distinctia, n.n.], conducerea Ucrainei. Insă altceva avem de făcut, ceea ce suntem datori în faţa lui Dumnezeu să facem şi prea puţin am facut faţă de cât eram datori să facem, pentru cât bine ne-a dăruit nouă Dumnezeu, pentru dragostea, pentru mila Lui. Dar, în schimb, sunt cel mai fericit că mi se spune tată, pentru că, având aceşti copii, ei sunt cei care sunt gingaşi, ca o floare pe care o putem călca în picioare sau rupe sau arunca; dar, pentru că este un preţ la Dumnezeu, care a spus că ochii Mei vor privi totdeauna spre orfan şi spre văduvă, şi noi ştim că de atunci, de când am început să luăm primii orfani,  – am luat un copil bolnav care nu putea să umble deloc pe picioare -, am cunoscut că ochiul lui Dumnezeu totdeauna a privit spre casa noastră şi spre locurile unde ne aflam. Si de atunci până astăzi Dumnezeu necontenit priveşte spre noi, ne trimite mila și binecuvântarea. Si de atunci suntem fericiţi și, desigur, cred că şi copiii sunt fericiţi, ei cu mine și eu cu dânşii, pentru că aşa am putut să ne alinăm și durerea, şi suferinţele noastre, am putut să ne mângâiem unii pe alţii, pentru că şi mie îmi era greu, undeva în suflet duceam o durere pe care nu puteam s-o spun, și poate nici astăzi n-aş putea s-o spun nimănui. Câteodată avem o durere în suflet pe care nu o putem destăinui decât la taina spovedaniei sau, câteodată, dacă este persoana iubită, mama sau tata, lor ne putem deschide inima şi sufletul. Dar altfel ne ducem durerea în tăcere. Şi atunci, când am întâlnit pe acest pământ aceşti copii orfani, ei au devenit în viaţa mea ceva, si au dat preţ vieţii mele, cu dragostea și gingăşia lor.

– Pe fiecare dintre ei îi îngrijiţi. Foarte mulţi au dizabilităţi. De exemplu acel copil care avea SIDA şi nimeni nu ştia ce să-i facă. Aţi trecut peste toate barierele și s-a întâmplat o minune.

Da, este o minune că exiPSLonghinMJ7stăm, că suntem, şi credinţa noastră este o minune, şi Biserica, toate sunt numai taine și minuni. De atunci, mai avem 82 de copii, astăzi, cu SIDA, dar atunci când am luat prima fetiţă încă nu cunoştea nimeni boala aceasta şi toţi se temeau. Şi eu m-am temut să pun mâna pe ea, din cauză că m-am gândit că vin acasă, le ceilalţi copii, şi să nu-i molipsesc, să aduc boala asupra lor. Dar Dumnezeu a lucrat altfel, şi, desigur că nici medicina nu recunoaşte, deşi avem documente de ordin medical şi chiar de la judecătoria Ucrainei. Copilul este între noi, are dreptul să fie în mijlocul celorlalţi copii şi este scos din evidenţa [persoanelor bolnave]. Medicina, totuşi, nu acceptă, pentru că n-am ajuns la starea aceea în care să credem că există ceva mai presus de noi, o putere dumnezeiască care pe toate le poate.

Pe un alt copil l-am avut cu două cancere. În ultima seară, când abia îşi trăgea ultima răsuflare acel copil, au venit toţi doctorii, s-au uitat și ne-au spus să-l lăsăm să moară liniştit, că nu mai avem ce face. Avea 2 ani de zile, doar 6 kilograme, tot uscat şi deja începea să se strice. Întristarea era foarte grea. Şi l-am luat în braţele mele, am început să plâng tare din cauză că mi-era milă pentru că mă gândeam că dacă avea mamă, ea putea să-i aline marea durere. Fiecare, când avem o mare suferinţă şi mama ne cuprinde în braţe, uităm tot. Şi în durerea asta, cu copilul în braţe, mă gândeam că în durerea asta, cu mama lângă el, lui i-ar fi mai uşor chiar şi să moară. Dar Dumnezeu a lucrat printr-o minune, l-am pus în faţa icoicoana Maicii Domnului de la Bancenianei, Maica Domnului de la Boian, şi am început, singur, nu mai era nimeni cu mine, şi am putut să-mi răcoresc şi eu sufletul prin rugăciune. Şi am spus: Maica Domnului, el nu are pe nimeni în lumea asta. El este un orfan. Dacă poţi, ajută-l! Şi copilul atunci a început să respire din nou, că respira foarte rar. A început, deci, să respire mai des, a început să dea din cap, din mânuţe, din picioare, dimineaţa a început să mănânce şi acum… a venit frate în mănăstire.

– Cum îl cheamă pe copil?

– Ion. Ionel.

– Este una din multele minuni care s-au săvârşit acolo.

– Da, una dintre multele minuni. Toţi copiii au trecut prin minuni, dacă noi ne-am apuca să vorbim despre toate lucrurile care s-au petrecut în faţa ochilor noştri, noi n-am mai putea rămâne necredincioşi, şi nu numai pentru minunile care s-au petrecut, ci pentru mila lui Dumnezeu pe care mereu o simţim asupra noastră.

– Pentru dumneavoastră, cuvântul mamă ce însemnătate are? Aţi dăruit astăzi Constanţei o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul în braţe.

– În cuvinte, cred că n-am să pot spune niciodată, pentru că eu, în toţi cei 16 ani pe care i-am trăit împreună cu mama, am dormit pe ea. Şi dacă mama îmi lua noaptea mâna de sub cap, o rugam s-o pună înapoi, pentru că nu pot dormi. Aşa de bine îmi era lângă mama. Deci cuvântul „mamă”, această făptură minunată care este mama, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, şi prin care Dumnezeu ne-a dăruit şi ea viaţă nouă, este cea mai scumpă fiinţă de pe pământ și tare îmi pare rău că astăzi este cea mai neînsemnată fiinţă. Chiar şi copiii noştri, dacă au rămas fără părinţi, au rămas fără această fiinţă scumpă, mama, ei o aşteaptă mereu. Şi toţi cei 400 de copii ştiu că mama lor este bună, ştiu că este undeva şi în curând va veni. Şi cu mulţi dintre copii aşa s-a întâmplat, mamele au venit şi i-au luat. Le-a părut rău, s-au căit pentru ce s-a întâmplat. Când vine mama și eu sunt cel dintâi care mă bucur când vine mama şi întorc copilul înapoi, chiar dacă sunt ai mei şi au crescut în inima mea, dar ca fiinţa asta, mama, nu există nimic. Şi chiar pentru cele 9 luni în care i-a purtat sub inima ei şi au simţit căldura de mamă şi dragostea ei, ea rămâne mamă veşnic pentru aceşti copii și niciodată nu are nimeni dreptul să spună cuvânt rău despre aceste mame. Pentru că ele, totuşi, i-au purtat în pântece, i-au născut în dureri, şi le-au dăruit viaţă. Dar acum, mai departe, Dumnezeu să aibă milă şi de dânsele, şi de copiii pe care-i avem noi.

– Ce le doriţi mamelor?

– Ce le-am dorit și până acum: să slujească Bisericii, poporului, şi să poată alina cât mai multe dureri în lumea asta celor cărora nu mai are cine le alina. Şi aş vrea ca toţi să aibă câte un orfan în casa lor. Atunci când va reveni un orfan în casa noastră, siggur că vrăjmaşul ne va da multe întrebări şi multă frică, că nu vom reuşi, nu-l vom putea iubi. Dar dacă noi credem în Dumnezeu, dragostea şi puterea credinţei biruie toate. Şi aceşti copii vin ca în familia noastră, ca în inima noastră.

[…]

– Părinte episcop vicar, vreau să vă întreb câţi ani aveţi.

Dacă îmi ajută Dumnezeu, anul acesta o să fac 48 de ani.

– 48 de ani. Şi câţi copii aveţi?

Orfelinatul de pe lângă mănăstirea Bănceni din BucovinaÎn clipa de faţă, 400 de copii. 33 de copii i-am înfiat, dar restul sunt luaţi sub tutelă.

– De unde a pornit acest gând?

– Nu de la mine s-a început aceasta. Sfinţii Bisericii noastre au avut aziluri, Sfântul Vasile cel Mare şi alţii, mulţi. Deci noi urmăm pilda Sfinţilor Părinţilor noştri bisericeşti ortodocşi, care au făcut foarte mult bine prin viaţa lor, şi aşa ne-au învăţat și pe noi să facem. Dar darul lui Dumnezeu se păstrează asupra Bisericii Sale. Deci, dacă ei au fost cu mii de ani în urmă, sau cu sute de ani în urmă, noi acum reluăm ceea ce au făcut ei cândva. Fără să ştim, fără să ne învețe sau să ne impună cineva, Dumnezeu ne-a chemat la această lucrare sfântă pentru că este harul Duhului Sfânt care întotdeauna lucrează. Dar dorul de mănăstire… n-am prea ştiut, noi am fost lipsiţi de credinţă, dragii mei. Pentru că nicio carte n-am avut în partea aceea, acolo. Aici, în România, se mai aflau cărţi de rugăciune sau o Biblie, dar noi, acolo, în Cernăuţi, nu ţin minte [sa fi avut], ci ceea ce scriam pe perete, ceea ce ştiam unii de la alţii, aceea am avut. Credinţa în Dumnezeu n-au stins-o, pentru că părinţii totdeauna ne-au învăţat cuvinte bune, ştiţi cum mama ne punea cele trei degete, ni le ducea la frunte şi ne învăţa să facem semnul Sfintei Cruci, ne învăţa rugăciunea, să facem bine, să fim cuminţi şi să nu ne facem de ruşine părinţii. Şi la biserică de mic copil am alergat, pentru că, am spus de multe ori, nicăieri nu mi-am găsit liniştea şi fericirea precum o găseam în biserică, necunoscând-o şi neştiind ce e aceea. Dar numai în biserică mă simţeam bine.

Eu am avut multe căi în viaţă, am încercat pe multe căi, dar toate m-au întors înapoi în Biserică, la credinţă, la Dumnezeu. Dacă mi-ar fi spus cineva, mai ales când am rămas orfan în lumea asta, să mor, sau să fi mers într-o mănăstire, să fii călugăr, să slujeşti Domnului, cred că cu braţele deschise aş fi făcut-o atunci. Dar Dumnezeu mi-a dat altă cruce, altă cale, ca să trec prin multe suferinţe şi necazuri, ca să ajung ceea ce am ajuns astăzi. Pentru că atunci când am rămas singur în lumea asta, la 16 ani, eram un copil mic, bolnăvicios, lucram foarte greu: o zi mergeam la şcoală şi o zi mulgeam vacile la fermă ca să pot trăi. Sau, pe urmă, stăteam la fermă noaptea, păzeam vacile, făceam curat, şi dimineaţa, de acolo, mergeam la şcoală. Toţi copiii fugeau de mine, că miroseam a balegă, de la fermă, cum e între vaci. În schimb, în mine era o pace, o linişte în suflet. Şi aşa mi-am început viaţa.

Dar ţin minte durerea mea cea mai mare, Îl întrebam pe Dumnezeu adeseori, iesind afară, în pragul casei, când vedeam că iese fum la vecini, pe coş, Îl întrebam: Doamne, de ce eu nu am lemne, să fac și eu foc în casă? Şi puneam toate pernele, cum dormeam cu mama (mama a fost bolnavă, [a murit] şi mi-a fost foarte greu) şi aşterneam toate pernele pe cuptor, ne îmbrăcam, şi dormeam până dimineaţă foarte bine, eram fericit la sânul maicii, şi aşa am continuat şi după ce n-am mai avut-o. De dorul mamei am luat toate hainele mamei şi le-am pus lângă mine şi fotografia ei, și aşa mulţi ani am dormit, cu inima şi sufletul după mama. Pentru că, cum am avut-o pe ea, n-am mai avut pe nimeni. Şi atunci când îmi era foame, tot aşa Îl întrebam pe Dumnezeu: Doamne, de ce nu am măcar o bucată de pâine? Dacă nu am lemne, măcar pâine să am! Dacă tot mi-ai luat mama, Doamne, măcar ceva să am dintre acestea toate. Dar Dumnezeu nu-mi răspundea atunci, pentru că nu a fost timpul ca să-mi răspundă, şi îmi răspunde astăzi. Dacă aş fi fost atunci îndestulat de toate, nu aveau aceşti 400 de copii astăzi ceea ce au ei.

306x229-images-stories-peisaje-copil-la-rugaciune– Cum aţi trecut peste acest episod, care v-a marcat cu siguranţă, moartea mamei?

– Cred că dacă nu era Dumnezeu alături, nu era mângâierea Maicii Domnului… […] Până mă culcam udam perna cu lacrimi, îmi era tare greu, în schimb simţeam lângă mine o uşurare, nu spun că am văzut ceva sau…, dar simțeam, aşa, mi-era mai uşor, eram parcă lăsat în grija cuiva, pentru că aşa a spus mama, ultimele ei cuvinte înainte să moară: N-am cui te lăsa, că dacă te-aş lăsa acolo sau în alt loc, dar te las în braţele lui Dumnezeu, El să poarte grijă de tine.

– Şi aţi simţit prezenţa Lui. Când v-aţi gândit să vă duceţi la mănăstire? Cum v-a venit acest gând, să începeţi mănăstirea de la Bănceni?

Eu am trecut prin mai multe în viaţă. Am fost şi căsătorit, am avut familie, am avut trei copii. Aş putea să spun c-o am şi astăzi, dar duhovnicească. Şi am avut o viaţă destul de liniştită, eram preot, slujeam, dar în suflet mi-era tare dor de mănăstire. Când vedeam călugări sau maici prin mănăstiri, sau de multe ori veneau la noi, au venit vremurile acelea mai bune, mai binecuvântate – părintele Iachint a fost la noi, bătrân, călugăr, până să treacă la cele veşnice – deci tot satul alergam să vedem cum este un călugăr. Dorul era mare, dar eu n-am ştiut că orişicare dintre noi am putea sluji lui Dumnezeu şi să mergem în mănăstire, mă gândeam că sunt nişte oameni aleşi. Dar când am intrat în mănăstire, vântul de la mantiile călugărilor, mie aşa îmi părea că mă leagănă, când trecea pe lângă mine aşa uşor mi se făcea. Şi după aceea m-am gândit împreună cu doamna preoteasă, având trei copii, să slujim Domnului printr-o viaţă mai aspră şi să nu mai căutăm la trup, ci mai mult să facem pentru suflet. Şi am stat într-o seară de vorbă împreună şi am avut şi acelaşi gând şi am hotărât ca să luăm copii orfani. Şi am luat atunci primii doi copii, i-am înfiat, am mers cu doamna preoteasă la orfelinat, dar nu i-am spus că vreau copii, dar ca să poată pătrunde mila de copii și în inima ei. Şi ne-am uitat, și eu mă tot învârteam pe lângă un copil bolnav. Şi ea îmi spune: Ce te tot învârteşti pe lângă acela? Uite, sunt atâţia copii sănătoşi, de ce nu te uiţi la ceilalţi? Zic: Da, să mergem. Apoi mă întorceam iar la el, şi ziceam: Uite, săracul, nu are pe nimeni, cine stă să-l ajute, că nu poate umbla, cine stă să-i dea mâncare, să-l spele? Şi până la urmă ne-am hotărât şi am rămas cu primii doi copii.

– Şi când v-aţi despărţit de soţie? Când v-aţi hotărât?

– Am mers împreună şi când ne-am hotărât de acum, am pornit călugăria, şi eu și doamna preoteasă. Ea e monahia Salomia acum, și toţi trei copiii sunt la casele lor acum, au familiile lor, avem nepoţei, dar noi slujim mai departe Domnului. Ea se osteneşte la copiii cu SIDA, la casa de copii care e aparte de longin3mănăstire, e aici, la mănăstirea de călugăriţe din Boian.

– Câte călugăriţe sunt acolo?

– 130 de călugăriţe care îngrijesc de copii. Au mai luat acum şi mireni să le ajute acum, pentru că e mai greu.

– La ce vârstă v-aţi căsătorit și la ce vârstă aţi intrat în mănăstire?

La vârsta de 21 spre 22 de ani am făcut căsătoria, la 24 spre 25 am primit Taina Preoţiei, şi în 1997 am primit călugăria. Dar în ’94 am început mănăstirea. Prima dată când am ajuns acolo era pământ gol, frumos, mi-a plăcut acolo, dar eu am vrut să fac o mănăstire, dar nu m-am gândit să mă fac călugăr. Ştiind că călugării sunt cei mai rugători la ceruri, pentru că au lăsat toate şi au mers la mănăstire, Ei să se roage pentru mine, pentru că eu mă simt aşa, în faţa lui Dumnezeu, cu o vină grea. Vina mea este că eu am bătut cuie în mâinile și picioarele Mântuitorului şi L-am adăpat cu oţet şi I-am pus cununa de spini pe cap şi asta este vina mea, pentru că dacă El a murit pentru păcatele Mele, pentru viaţa mea, pentru salvarea mea, din cauza vinei ăsteia pe mine mă mustră conştiinţa şi am zis să fac ceva, şi de aceea m-am gândit să se roage călugări pentru mine şi eu să fiu mai uşor iertat. Însă adunându-se mereu fraţi, într-o zi nu m-au lăsat să plec de acolo; voiam să plec şi până în ziua de azi n-am mai putut să scap de ei, nici ei de mine. Şi aşa m-am hotărât şi am rămas în mănăstire.

– Nu era nimic când v-aţi apucat de mănăstire. Eraţi preot în sat, acolo, la Bănceni?

– Eram în Boian preot, dar umblam să caut un loc pentru mănăstire. Şi am umblat prin toate satele din jur, prin păduri, prin locuri aşa… Era greu și pentru că nu toţi oamenii se întorseseră la Dumnezeu de la legile acelea vechi, încă exista puterea comunismului şi ei nu s-au gândit niciodată că se risipeşte acea putere. Credeau că va fi la fel și mai departe, iar când auzeau de călugări întrebau: Dar ce fel de sectă mai e şi asta? Ce fel de călugări? Ce fel de mănăstire? Şi am umblat în jur, aşa, am vrut tare mult să fac în satul meu natal, dar nu am făcut, nu pentru că ar fi fost nişte piedici, ci nu m-am oprit acolo. Venind pe drum cu maşina am văzut locul ăsta de departe, pădure în jur şi se vedea aşa, ca o palmă de pământ. Şi m-am dat jos și aşa ca o putere am simţit de acolo venind spre mine, şi m-am dus și am luat un preot. Locul atât de frumos era, şi era un stejar aşa de bătrân, cred c-a fost ca o mamă sau ca un tată pentru pădurea aceea, nu mai erau copaci aşa de bătrâni. Trei crenguţe mai erau verzi în el când am venit, era tot uscat, şi când am început mănăstirea, în al doilea an, acele trei crenguţe s-au uscat și ele. Ca o mamă care a aşteptat să crească copiii, să vină la putere, a venit timpul de mănăstire şi el s-a uscat. Noi am vrut să-l betonăm, să punem în jur beton, dacă s-a uscat, să nu cadă jos. Şi până ne-am hotărât, el a şi căzut jos, pentru că n-a mai vrut să stea, pentru că şi-a făcut datoria până atunci şi acum ne-a lăsat pe noi. Şi aşa s-a început mănăstirea, dar tainele şi minunile care s-au petrecut sunt multe, prea multe de povestit şi nu le putem uita niciodată.

ManastireaBanceniÎn 1994, toamna târziu, s-a sfințit locul. În ’95 au pornit mai tare lucrările, dar am turnat atunci temelia, că voiam să prindem acolo o rădăcină ca să nu ne scoată de acolo, pentru că nu aveam nici pământul nostru, nimic nu eram. Noi acum doi ani, prin judecată, am făcut documentele legale pentru mănăstire. Comuniştii au fărâmat, au stricat tot, fără voia noastră, păi acum construim şi noi, fără voia lor.

– Şi aţi reuşit.

– Am reuşit, dar Dumnezeu a vrut. Dacă aduceam prima dată prima piatră cu maşina, avea să fie rău. Dar s-a răsturnat piatra în mijlocul drumului, într-un sat. A doua oară mașina s-a stricat. Era rău dacă ne băgam aşa, pe pământ, dar a venit Dumnezeu în întâmpinarea noastră şi au fost după aceea nişte minuni. Un preşedinte de colhoz ne-a dat 50 de ari de pământ acolo.

– Fără să vă explicaţi, peste noapte, aşa!

– Da, da. Era lucrarea lui Dumnezeu pe care am văzut-o. Astăzi, cei care vin la Bănceni văd totul făcut, dar eu ies noaptea afară şi mă gândesc: Oare când am venit prima dată aici era aşa sau nu era nimic? Şi acum îmi amintesc vremurile acelea.

– Vă mai amintiţi prima dată când aţi luat primul copil și l-aţi dus în mănăstire?

Primul copil l-am luat la noi acasă, la casa parohială din Boian, primii doi copii acolo i-am luat. Aveam treburi multe prin sat, după vremurile care au fost eram foarte ocupaţi, dar abia aşteptam să ajung acasă, că voiam să-i scald eu seara. Tare dragii îmi sunt copiii. Lor aşa le place apa şi întotdeauna se bucură şi voiam întotdeauna să ajung mai repede acasă să-i scald şi să-i culc. Şi tot ceea ce făcea mama mea voiam să fac și eu, să-i sărut, să-i cuprind. Şi o întrebam pe mama seara: Mamă, cu cine dormi diseară? Că eram 4 copii, 4 fraţi am fost. Şi mama, desigur, eu fiind cel mai mic, îmi spunea: Cu tine. Şi aşa şi eu. Ei mă întrebau: Tati, cu cine dormi? Şi eu spuneam: Cu voi! Şi asta era fericirea noastră, să-i mângâi şi să le alin durerea.

– Şi aţi continuat la mănăstire. De acolo i-aţi luat la mănăstire şi apoi aţi tot luat.

Pe primii copii i-am luat în ’91-’92. Pe urmă am mai luat doi frăţiori, i-am înfiat. Pe urmă am mai luat nişte bătrâni, un bătrân care avea 99 de ani şi a mai trăit până la 106 ani. A plâns tare să-l scot de la azilul de bătrâni. Şi s-au tot strâns copii pentru că tot îmi era milă. Eu mergeam cu milosteniile şi când îi vedeam, pe toţi i-aş fi adus acasă. Desigur, nici nu m-am gândit vreodată că aş putea să am atâţia copii. Totuşi, sunt puţini! Mai mulţi aş vrea. Îţi trebuie putere, însă, nu numai să-i iei, ci şi să le dai grija părintească, pentru că noi nu-i luăm, cum face statul, până la 18 ani, apoi îi arunci, şi ei au plecat. Copiii sunt ai noştri toată viaţa. Au făcut nunţi, s-au căsătorit, le-am făcut casă…

– Deci aveţi copii aşa mari, deja au făcut nunta!

– Da, avem mulţi copii care au făcut nuntă de acum, și avem mulţi nepoţi, şi continuăm să ne înmulţim toţi, şi în fiecare an facem câte 10-20 de case, continuăm lucrul. Când o să avem nişte pământ o să facem şi apartamente copiilor, că dacă îi creşti şi îi arunci în drum, e degeaba. Dar dacă le dai o căsuţă, le dai muncă, un serviciu, ei atunci vor continua să facă tot aşa de bine, după cum le-am arătat noi.

– Părinte, nu v-aţi ferit să luaţi copii cu probleme mari, dizabilităţi, copii cu HIV/SIDA. De ce? De ce nu aţi fugit de aceşti copii? Era mult mai simplu să luaţi copii sănătoşi, abandonaţi, dar sănătoşi, şi să-i creşteţi.

– Mă gândeam, şi mulţi mă înspăimântau, că o să-mi fie greu. Atunci chiar îmi era greu, dar acum nu îmi e greu deloc, şi suntem tare mulţi. Suntem 83 de fraţi în mănăstire, şi ei vor continua să poarte crucea pe care am purtat-o eu şi îmi sunt alături, ne ajutăm foarte mult. Si surorile de la mănăstirea de maici din longin1_resizeparohia pe care am avut-o, şi avem şi icoana Maicii Domnului la care, v-am spus, s-au vindecat mulţi copii. Și nu m-am temut, şi nu mă tem nici acum, pentru că atunci când am luat copiii, nu i-am ales niciodată eu pe ei, ci ei m-au ales pe mine. Când intram acolo ridicau toţi mânuţele în sus şi strigau: Mama!

Când v-aţi hotărât să luaţi copiii cu SIDA, cum aţi avut acest curaj, cum s-a întâmplat?

– Primul caz a fost cu o fetiţă, m-am dus la orfelinat, unde duceam lapte în fiecare dimineaţă. Şi doctorii de acolo îmi spun: Vrei să vezi un copil cu SIDA? Şi zic: Aş vrea, că n-am văzut niciodată. Şi am intrat, erau patru uşi până la acel copil şi toate erau închise şi copilul era singur, şi nu avea decât 2-3 luni, şi era tot roşu de plâns, şi stătea acolo şi plângea, dar nu-l auzea nimeni. Din când în când intra îngrijitoarea, şi o ştergea, o schimba, îi dădea de mâncare şi cu asta s-au terminat toate. Dar nu era nimeni care să stea întotdeauna lângă acel copil ca să îl îngrijească. Şi atunci, după ce mi-au spus doctorii, eu mi-am ascuns mâinile la spate, ca să nu mă ating de acel copil şi să aduc acasă o boală.

– V-aţi gândit la copii, nu la dumneavoastră.

– La copii m-am gândit, să nu aduc ceva la copii. Și întorcându-mă acasă, la volanul maşinii, am intrat într-o stare de semi-conştienţă şi am văzut copilul pe capota maşinii, parcă era aşa, în aer. Și mi-a zâmbit. Acea fetiţă care era în pătuc, acolo. Deci nu era nimic în realitate, însă m-am apropiat cu sufletul de durerea ei și mi-ar fi părut de parcă ar fi întrebat: Şi tu te temi? Nu mă iei? Şi am început să merg mai încet. Şi a început să mă doară capul. Şi am ajuns cu greu la mănăstire, mai erau câţiva kilometri, şi am lăsat maşina şi m-am dus să mă plimb în pădure că vedeam că ceva tare mi-e greu. Şi o aveam înaintea ochilor mei pe acea fetiţă. Aşa parcă o vedeam. Şi zic: Nu mă tem. Te iau. Şi toate au dispărut, și durerea de cap, şi m-am întors la mănăstire şi le-am spus fraţilor să facă o cameră frumoasă, cu apă, cu tot, că eu mă duc s-o iau mâine acasă. În acea noapte am adus cea mai frumoasă mobilă, am rugat pe nişte prieteni să aducă cel mai frumos pătuc pentru cel mai nefericit copil din lumea asta. Acea fetiţă parcă era un înger din cer.

– Câţi ani are acum? E în viață, nu?

– E în viaţă şi are în jur de 12 ani. Când mă vede: Tata! şi e prima lângă mine. Şi aşa micuţă am luat-o, am adus-o acasă, şi Dumnezeu, prin minune, noaptea, când era Liturghie de la 2 la 4, nu dormea niciodată, se trezea, că am văzut-o o dată în biserică, că n-avea dreptul să stea cu copiii, când vedea copii tremura, aşa de mult voia să se joace cu copiii, dar n-o lăsam, că era interzis…

– Ca să nu se îmbolnăvească ceilalţi.

– Da, era interzis de doctori, de medicină. Nu ne-au dat voie, ne-au spus să stea în altă parte, să doarmă, mâncare, lingură, farfurie, era izolată cu totul. Aşa, umbla liber, la noi cei mari; o luam în braţe, o sărutam, deci nu era ceva să ne temem. Dar să nu fie probleme cu ceilalţi, lume străină, copii care veneau la mănăstire. Şi noaptea umblam de seară, fiecare călugăr, să mergem pe la fiecare, doar o oră cât e Liturghia, atât. Că e copil, trebuie să doarmă noaptea, ce în biserică? Dar ea nu voia să doarmă niciodată. Şi aşa, cu mila lui Dumnezeu, s-a vindecat. Un părinte tare o iubea, părintele Siluan. Şi zice: Nu puteţi să faceţi nimic, părinte, ca să nu moară? Că noi toţi aşteptam să moară, zi de zi. Dacă nu azi, mâine moare. Că aşa au zis doctorii. Că era într-un stadiu avansat al SIDA, gradul 4, era foarte greu. Şi am zis că nu pot face nimic, am arătat numai spre cer. Şi au început a plânge, şi am început a plânge şi eu, şi mila lui Dumnezeu a vindecat-o. La doi ani şi ceva.

– E singurul copil cu care a făcut Dumnezeu o minune acolo din cei 400 de copii înfiaţi?

– Avem 82 de copii cu SIDA, şi din ei s-au vindecat 7 copii, pe care i-au luat în evidenţă. Copiii cu SIDA iau boala de la mamă, până la un an jumate ei pot să fie purtători, dar pe urmă îi scot de la evidenţă, pentru că se vindecă. Deci ca să ştim bine, cu termeni medicali. Dar cei care trec de un an jumătate, ajung la doi ani, aceia rămân cu boala întotdeauna. Deci aceia care se vindecă după un an jumătate-doi ani de zile, acolo e minune dumnezeiască.

– Sunteţi convins că e minune dumnezeiască.

– Da, sunt convins, că n-a putut nimeni să facă altceva. Sunt doctori necredincioşi, dar ei cred. Sunt doctori care cred în ştiinţă, în cercetări. Eu nu sunt împotriva medicinii, primesc toate medicamentele pe care mi le dau doctorii; eu primesc medicamente pentru inimă, dar copiii care sunt bolnavi cu SIDA ştiu că sunt bolnav ca ei, pentru că vreau să le dau curaj.

– Le-aţi spus că sunteţi bolnav de SIDA.

– Nu, le-am spus că sunt bolnav ca ei. Nu pot să spun minciuni. Le-am spus: Uitaţi-vă, am şi eu medicamentele mele, am şi eu roşii, albe, colorate pentru că un băiat, cineva, ajuns pe la 11 ani, a fost întrebat: Tu ştii ce boală ai? Şi el a început a plânge tare şi a spus: De ce m-a născut mama pe lumea asta? Eu nu mai vreau să trăiesc. Şi atunci mi-au spus maicile: Vino, că e tare supărat, nu mai vrea nici să mănânce, stă şi plânge întruna. Şi am mers şi am spus: Serghei, dar eu tot sunt bolnav ca tine, eu iau tablete, şi tu la fel, medicamente, la fel. Dar trebuie să credem pentru ca să fie totul bine. Cum, de-acuma gata, să ne supărăm pe cineva? Eu am crezut că tu ai să fii puternic şi ai să mă ţii pe mine, dar acum… Şi el a început să râdă şi a zis: Tata, eu te iubesc. N-am să mai plâng niciodată. Şi de atunci e vesel copilul. Dar în timp trebuie ca noi să deschidem adevărul, să nu-l deschidă cineva străin. Că străinii vor face durere. Iar ei sunt aşa de frumoşi, aşa-s de scumpi şi aşa-s de buni la suflet, dacă aţi ajunge vreodată să-i vedeţi, parcă-i ceva coborât din cer. Dar se vede multă suferinţă în ei.

– Cum puteţi să faceţi faţa la atâta suferinţă? Pentru că este multă bucurie, c-aţi putut să ajutaţi atâţia copii, însă ebili2 multă, multă suferinţă. Cum îi împăcaţi? Cum vă descurcaţi cu ei? Pentru că sunt 400 de suflete. Dumnezeu v-a dat dragoste pentru toţi. Cum o împărţiţi?

– Cu o sărutare pentru toţi, îi cuprind, dar cel mai mult plâng. Plâng atunci când nu mă văd ei. Când îi văd în suferinţă, când îi văd pe cei care nu au mâini, nu au picioare, care stau la pat, avem mulţi copii care sunt aşa. Şi vreau să plâng, dar nu pot, din cauză că vreau să îi întăresc. Şi le zâmbesc totdeauna. Şi dacă văd pe cineva că vrea să plângă, nu-i dau voie. Pentru că copiii trebuie să vadă că toţi suntem fericiţi şi purtăm o cruce. Şi desigur că Dumnezeu aşa lucrează în inima lor că de multe ori vin părinţi cu un copil sau doi şi au probleme grele și nu pot s-o scoată la capăt. Dar noi, cu atâţia copii, şi totuşi Dumnezeu le trimite ceva deosebit acestor copii. Nu zic că nu avem probleme, sunt şi copii destul de dificili, dar toate la noi se acoperă cu o dragoste dumnezeiască, cu ceva ceresc care ne dă puterea asta. Dar nici eu nu ştiu de unde găsesc putere să le dau la toţi aceeași dragoste şi o dată, dacă o să veniţi, o să vedeţi cum trăim, cum ne întâlnim, cum ne despărţim. Dacă mă duc de acasă, copiii plâng: Tata, unde-i tata, mi-e dor de tata. Noi suntem mereu în inimile lor şi ei în inimile noastre.

– Mai aveţi timp de pravilă? Mai nou sunteţi și episcop vicar. Faceţi faţă? Cred că acum vă luptaţi cel mai mult cu timpul.

– Aşa e, e drept, e mult mai greu. N-am vrut, nici nu mi-am dorit vreodată să fie episcop, să primesc acest rang de arhierie, întâi pentru nevrednicia mea, iar în al doilea rând pentru că mare parte din timpul meu trebuie să îl dau copiilor. Nu dorm nopţile de multe ori, trebuie să avem mâncare, căldură să fie medicamente, spital; am operat copii în străinătate, în Germania, prin alte ţări. Deci e foarte greu. Acum, desigur, sunt mai ocupat. Dar Dumnezeu, totuși, mă ajută, şi nu lasă nimic la o parte, să le împlinesc pe toate cu mila Lui.

Are voie un episcop, un tată, să plângă?

– Cred că nu, dar nu pot. De multe ori, când văd creştini în biserică, plâng. Astăzi, când am văzut în Constanţa poporul acesta român, mame, surori, atât de multă apropiere în feţele lor şi în ochii lor, că nu puteai să nu plângi când vedeai că e frig, plouă, dar ele au stat atât de multe ore în rând și au aşteptat să se termine Liturghia. Deci cum să nu plângi când vezi credinţa lor, că Dumnezeu le dă atâta putere din cer? Cred că Dumnezeu mă va ierta pentru acest plâns. Bine ar fi ca să putem plânge în rugăciune, pentru pocăinţă, pentru ceea ce este, dar eu de multe ori plâng şi de milă când văd ceea ce este. Dar se spune că şi Domnul Iisus a lăcrimat. Să nugar fie un plâns făţarnic, să fie curat, să fie din inimă, din suflet.

– Din cei 400 de copii, iubiţi pe unul mai mult? Vă este mai drag unul dintre ei?

Cei mai dragi mi-au fost cei care aveau suferinţa mai grea şi mai mare. Acum am o fetiţă, mă culc cu gândul la dânsa şi mă scol cu gândul la dânsa. Cu un picior nu poate să umble, m-a rugat tare mult s-o iau, dar dacă n-o luam cred că făceam un păcat foarte mare. Are un suflet aşa de mare, are atâta dragoste, că îţi vine s-o bagi în suflet. Are doar 3 anişori, dar dacă aş putea s-o bag în suflet, cu totul înăuntru, cu tot cu trup, nu numai cu duhul, atunci poate că mi-ar fi mai uşor. As pune-o ca şi cangurul în marsupiu, aşa merge la întruniri cu dânsa, dacă aş putea. Dar, vedeţi, trebuie să mă duc, trebuie să vin, iar ea mereu întreabă: Când vine tata? Când vine tata?

– Apucaţi să-i vedeţi în fiecare zi pe toţi?

Dacă-s acasă, mă străduiesc să-i văd. În ultimul timp îi văd mai rar, şi tare mi-e greu, asta mă face să sufăr. Asta mă face să nu dorm nopţile. Să vin neliniştit. Şi plâng de multe ori, pentru că nu-mi pot vedea copiii. Pentru că sunt trimis în alte părţi. Acum am fost la Sobor, o săptămână am stat departe de casă. Mă mai duc la slujbă în partea ailaltă, lipsesc două-trei zile, o săptămână, şi asta-mi face tare rău în suflet.

Arhierejskaja_hirotonija_Longina_Zhar_39– Mă gândesc că poate să le fie lor mai bine pentru că acum aţi acceptat această treaptă a arhieriei. Au un tată care este episcop. Nu este puţin lucru.

– Nu pot să răspund din cauză că încă nu mă simt a fi episcop. Şi nu ştiu dacă voi fi vreodată, pentru că păcătuiesc. Harul este har. Am rugat să mă lase aşa, dar Sinodul a rezolvat fără mine şi m-au dat. Şi acum, când m-am dus, mi-au spus: Vrei să lupţi împotriva Sinodului şi a Bisericii? Și am fost nevoit să mă duc. Dar nu mă simt adevărat, e prea înalt pentru mine și încă nu pot pricepe asta. Dar eu tot am rămas tată, tot mă ocup de creştinii mei, cel care am fost tot acela sunt, chiar dacă sunt episcop sau preot. În faţa lui Dumnezeu suntem toţi totuna. Când vom fi în faţa lui Dumnezeu va trebui să dăm răspuns pentru ce am făcut în viaţa asta. Şi pentru noi, arhiereii, va fi mai greu să răspundem în faţa Domnului.

– Aveţi aproape 50 de ani. Aveţi vreun regret?

– Foarte mare regret am, că am putut să fac mai mult şi n-am făcut. Că au plâns mulţi pe care n-am putut să-i ascult. Au fost mulţi cărora n-am putut să le alin durerea. Am fost prea ocupat. Multe biserici, în toţi anii, am ridicat împreună cu creştinii, şi am fost prea ocupat, şi n-am prea avut când să ascult durerea poporului. Vin seara acasă şi de multe ori îmi pare rău. Nu spun că am căutat numai spre cei bogaţi sau… Pe toată lumea am iubit la fel, şi îmi pare rău că n-am putut să le ascult durerea, și trebuia să încep să fac ceva pentru Dumnezeu mai devreme, că viaţa trece tare repede şi vom pleca curând. Mai ales pentru mine, fiecare zi trăită este cu mulţumire în faţa Domnului, că eu sunt foarte bolnav. Am făcut trei infarcte și o duc mai greu, obosesc mai repede acum. Și îmi pare rău, când putem să facem ceva, atunci să facem, că toate sunt date la timp. Le spuneam şi fraţilor. Eu citeam mult, dar acum nu pot citi, că mă dor ochii şi îmi trebuie şi ochelari, mai greu. Deci toate la vremea lor, atunci când vine vremea, să nu treacă în zadar, că toate ne sunt date de la Dumnezeu de sus să le putem purta.

– Un mesaj pentru mamele şi taţii din România aveţi?

10938– Aş vrea să spun că aceste mame care au născut aceşti copii ce au rămas orfani nu sunt nişte mame atât de vinovate precum le învinuim noi. Ele, totuşi, rămân mame scumpe şi dragi, că au purtat în pântece şi au dat naştere acestor copii prin dureri. Şi Dumnezeu le va binecuvânta pentru aceasta, nu le va pedepsi, pentru că Dumnezeu ne-a dat dreptul şi nouă mai departe să căutăm, să facem poruncile lui Dumnezeu. Porunca milei! De-asta aş dori să fie naştere de prunci. Atât de frumoasă este viaţa cu copii! Am întâlnit astăzi la Constanţa un preot care are 12 sau 14 copii, şi am rămas impresionat că şi în zilele noastre, astăzi, mai avem creştini, avem preoţi care arată cu adevărat. Ştiţi cât de frumos era când eram noi mici, în jurul mesei, când stăteam atâţia copii. Iar acum tot mai puţini, mai puţini, şi aş vrea să-i rog pe toţi să nu-i mai omoare, să le dea viaţă, că cine ştie, cel pe care ne gândim să-l omorâm, acela va sta lângă mama şi-i va uda buzele la bătrâneţe, o va mângâia, o va săruta, că totdeauna se găseşte loc în casă pentru un copil. Câţi ne dă Dumnezeu, aşa trebuie să-i naştem pe toţi.

Iar copiii să nu uite de părinţi! Ca acum, în ultimul timp, vedem că s-au mai obrăznicit, au mai uitat. Ar trebui să trăiască lângă bucuria sau lângă durerea părinţilor şi aş vrea să-i rog pe toţi cei care mai au o mamă în lumea asta să-i aducă bucurii, pentru că ea nu e veşnică, şi când va pleca tuturor o să ne pară rău că n-am ascultat-o sau n-am iubit-o, şi acum putem s-o iubim sau să-i dăm atenţia cuvenită, să-i spunem: Mamă, stai, fac eu! Să aibă grijă toţi copiii să-i iubească pe părinţi, că ei nu-s veşnici şi vor pleca.

– Ce cuvânt în limba română vă este drag?

Cred că cuvântul <Dumnezeu> îmi este cel mai scump dintre toate cuvintele româneşti. În viaţa noastră, rugăciunea pe care putem să o înălţăm către Dumnezeu este mai scump decât tot. Şi al doilea, <mamă>. După <Dumnezeu>, ne rămâne cuvântul <mamă> cel mai scump, pentru că atunci când îl rosteşti, aşa îmi spunea mama mea: Uite, vezi, de două ori se alipesc buzele când rosteşti cuvântul <mamă>. Dar când spui <tată>? Ei, tata ne-a lăsat. Dar mama nu spunea cu răutate: Uite, când spui <tată>, nu se lipesc buzele, dar când spui <mamă>, se lipesc de două ori. Pentru că mama este cea care se scoală noaptea… Eu îi preţuiesc şi pe mama şi pe tata, pentru că ei sunt părinţi de la Dumnezeu. Dar, când plângi noaptea, cine se trezeşte, nu mama? Cine stă lângă leagăn, să ne legene? Cine încălzeşte laptele sau ne dă piept? Nu mama? De aceea mama este o jertfă în viaţa noastră şi trebuie tare, tare preţuită, şi trebuie să-i aducem numai dragoste.

Eu îmi doresc ca toţi copiii să rămână în ţara noastră şi cred că sunt mulţi credincioşi care ar putea să facă fapte bune. Că dacă am putea să împărţim pâinea pe care o mâncăm noi singuri încă o dată în jumătate, nu murim de foame. Dar atunci alinăm durerea cuiva şi ceea ce este ultimul cuvânt la Înfricoşata Judecată, când Dumnezeu va spune: Când am fost bolnav, nu M-aţi cercetat; când am fost dezbrăcat, nu M-aţi îmbrăcat; când am fost însetat nu Mi-aţi dat să beau; duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor! Deci vedeţi, Dumnezeu nu ne fugăreşte din faţa Lui din cauză că am făcut păcate sau am greşit în viaţă, ci pentru că am putut să facem bine şi noi nu l-am făcut. Din cauza asta Dumnezeu ne va izgoni atunci, în ceasul în care va veni să judece omenirea.

PSLonghinMJ5

Legaturi:

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Episcopul Longhin Jar, Fratii mai mici ai lui Hristos, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “PARINTELE EPISCOP LONGHIN JAR (fost Mihail) – INTERVIURI AUDIO cu “tatal” si “mama” orfanilor de la Banceni: COPIII PARASITI, PLANSUL DORULUI PARINTESC SI MINUNILE IUBIRII

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Am gasit si filmarea cu predica parintelui episcop:
    https://www.youtube.com/watch?v=Yqz4Itnt_NM

  2. Pingback: Lucrarea lui Dumnezeu printre “ingeri”, prin alti “ingeri” jertfitori: MAICUTA SERAFIMA, MAMA ORFANELOR DE LA MĂNĂSTIREA MĂRCUŞ: “Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adev
  3. Pingback: O GURA DE RAI (Video). Reportaj cutremurator “In Premiera” despre PARINTELE LONGHIN JAR de la BANCENI, tatal copiiilor parasiti. VLADICA AMENINTAT PENTRU CA SE OPUNE RAZBOIULUI: “Mi-au deschis dosar penal, mi-au cerut sa plec” | Cu
  4. Pingback: “REPARATORII” DE SUFLETE de la Radauti sau CUM SE FACE SPALAREA PICIOARELOR IN ZILELE NOASTRE pentru copiii si tinerii fara parinti si plini de traume, la ASEZAMANTUL “SFANTUL LEONTIE”: “Nu este usor absolut deloc, dar nu sim
  5. Pingback: TEOLOGIA “LA MODUL CONCRET” in ASEZAMINTELE SOCIALE pentru COPII CU DIZABILITATI “SFANTA ANA” si “SFANTA MARIA” din Alba Iulia/ Scoala duhovniceasca a parintelui FLORIN BOTEZAN. “Să înțelegem ce vremuri trăim,
  6. Mda… Impresionant!

  7. Pingback: PREOTI CARE SALVEAZA SI CRESC ZECI DE COPII. Parintele NEGREA din Podul Cosnei (VIDEO): “Daca pe preot nu-l doare de suferintele credinciosilor, nu este preot. Sa fii alaturi de cei necajiti!”/ CAMPANIA PARINTELUI TĂMAȘ din Covasna: “U
  8. Acum o luna, s-au dus niste crestini la Banceni, sa participe la Sfanta Liturghie. IPS Longhin era in Germania, la o clinica, pentru ca a fost otravit a sasea oara, conform monahilor de acolo. Am tot uitat sa postez, spre rusinea mea. Ce cununa i-a pregatit Bunul Dumnezeu!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate