PUTEREA DRAGOSTEI LUCRATOARE IN RUGACIUNEA PENTRU CEL IUBIT. Nevoia ontologica de comuniune cuprinsa in duiosia DORULUI. Fagaduinta INCREDERII intre cei care se unesc in TAINA CUNUNIEI

28-07-2016 Sublinieri

daruire

Doxologia: Când te rogi pentru cineva, îl copleșești cu iubire

Când aveţi o iubire mare, iar această iubire vă mişcă spre rugăciune, atunci valurile iubirii voastre merg şi-l influenţează pe cel pentru care vă rugaţi; creaţi în jurul lui un scut de apărare şi-l înrâuriţi, îl călăuziţi spre bine. Văzând strădania voastră, Dumnezeu vă dă har bogat şi vouă, şi aceluia. Dar trebuie să murim pentru noi înşine. Aţi înţeles?

Voi sunteţi necăjiţi atunci când ceilalţi nu sunt buni, în vreme ce ar trebui să vă dăruiţi rugăciunii, ca să se împlinească ceea ce dorim prin harul lui Dumnezeu. Voi vă faceţi cunoscuţi prin înţelepciunea voastră, dar asta nu-i chiar aşa de bine. Taina este alta, nu ce vom spune sau ce vom arăta celorlalţi. Taina este dăruirea noastră, rugăciunea către Dumnezeu, pentru ca fraţii noştri să aibă parte de ceea ce trebuie, prin harul lui Dumnezeu. Asta este. Ceea ce noi nu putem face, o va face harul lui Dumnezeu.

(Ne vorbeşte părintele PorfirieViaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 223-224)

stamatisskliris-porfyrios-439x500

***

DORUL, in viziunea Parintelui Staniloae

sursa: Roman Ortodox in Franta

(fragment)

În dor, românul trăieşte simţirea intensă a legăturii în care se afla cu cei cu care a vieţuit la un loc, când e depărtat de ei. Dorul e simţirea acută a absenţei acelora din orizontul său, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alţii. In dor se trăieşte o prezenţă sui generis a celor absenţi; se trăieşte durerea absenţei lor. Dar chiar prin această durere se trăieşte, în acelaşi timp, un fel de neştearsă prezenţă a lor în conştiinţă. Absenţa lor e un chin, pentru că nu e o absenţă totală, nu e o uitare. In dor, omul e singur sau fară cel dorit, şi în acelaşi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de faţă în carne şi oase, ci e reprezentat prin dor. Dorul aduce şi ţine în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar şi o durere, deoarece chipul nu ţine cu adevărat locul celui absent şi dorit. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinţa celui ce doreşte la cel dorit.

[…]

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la fiinţa iubită, dar depărtată; nu e numai simţirea unei necesităţi de a fi cu ea; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanţei şi trebuinţei de ea. Ci în dor e prezenta într-un fel propriu şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite. Dorul e apropiat de tandreţe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.

Am menţionat mai înainte fluiditatea stărilor sufleteşti proprie românului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrară. Dar această trecere arată că fiecare din stările sufleteşti între care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealaltă. Cele mai extreme stări între care se mişcă ca între doi poli sufletul românesc sunt luciditatea şi duioşia. Faptul acesta face ca luciditatea să aibă în sine duioşia ca virtualitate care se actualizează repede sau duioşia să aibă o claritate străină de nota tulbure, haotică, violentă a sentimentalismului altor popoare. Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duioşie printr-o frânare reciprocă, când persoana iubită sau dragă e de față, având în el o notă de bucurie. Dorul e duioşia distanţei. Dar e frânată şi ea de meditaţie. Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român. In dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităţilor şi frumuseţilor persoanei dorite, tocmai pentru că această pătrundere e înaripată de duioşie.

Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a străbătut prin cunoaştere la esenţa cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cine va lângă el. El nu suferă de absenţa cuiva. El nu cunoaşte afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuşi, şi nici pe sine însuşi nu se cunoaşte afectiv, deci nu se are deschis în ceea ce este mai adânc şi mai uman în el. Dragostea lui, redusă la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferentă dacă se satisface cu o femeie sau alta. El duce o existenţă introvertită. Este interesat numai de el. Dar şi introvertirea lui se opreşte la un zid chiar în fiinţa proprie, dincolo de care nu poate trece.

In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeşte. Este cu înţelegerea adâncă în acela, dar, în acelaşi timp, în dor se cunoaşte omul pe sine însuşi, cum nu se cunoaşte în afara dorului. Dorul este înfăţişat adeseori ca aflându-se lângă persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atracţie de la distanţa asupra celui ce-l doreşte. Dorul vine de la persoana dorită la cel ce o doreşte şi îl duce pe acesta cu un gând persistent, penetrant şi afectiv la aceea.

Cel ce doreşte nu se mulţumeşte cu preocuparea de interesele sale, nu dă atenţie importantă la nimic în jurul său sau le vede pe toate sub un văl de tristeţe, pentru că nu mai vede decât pe cel ce e totuşi la distanţă şi care sigur ar putea da lumină celor din jurul său.

Cel ce doreşte se depăşeşte pe sine, dar se cunoaşte într-un mod mai deplin, pe când egoistul nu se vede decât pe sine, dar foarte ciuntit, căci nu e preocupat decât de satisfacerea pasiunilor sale. Desigur, şi iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevărată e mai cuprinzătoare decât pasiunea carnală, ca nu vede în fiinţa iubită numai trupul sau, cel puţin la început, e străină de pasiunea carnală. In faţa dorului se deschid dimensiunile indefinite şi indefinit de fermecătoare ale persoanei dorite. Dorul descoperă taina negrăită a persoanei dorite. Dorul transfigurează persoana iubită sau, mai degrabă, e ochiul care vede sau actualizează aura transfiguratoare care învăluie, de fapt, o persoană. O dată cu aceasta, dorul înseamnă o acută simţire a insuficienţei sau a imposibilităţii vieţii în singurătate. Dorul e o tensiune a fiinţei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potenţată faţă de forţa atractivă a altei persoane, faţă de căldura ei, care te scoate din atmosfera de gheaţă a singurătăţii. In dor te descoperi fară să te realizezi. In el aştepţi prezenţa persoanei dorite ca să te realizezi.

Te doreşti mai mult după persoana cu care ai realizat mai înainte o comuniune îndelungată, pentru că în acea comuniune s-a descoperit căldura ei ca atmosferă necesară a existenţei tale. Simţi fiinţa dorită ca un fel de casă ontologică a existenţei tale, ca un fel de centru de gravitate pentru fiinţa ta, ca o condiţie a existenţei. Până eşti departe de ea n-ai odihnă, eşti pe drumuri.

Prin dor vine până la tine, de la distanţă, adierea căldurii familiare a persoanei cu care ai fost în comuniune. Dorul te cheamă lângă ea. Prin dor trăieşti necesitatea ca comuniunea de mai înainte să se actualizeze din nou, în mod deplin, prin prezenţa persoanei dorite lângă tine. Simţi necesitatea să ai căldura ei lângă tine şi nu numai de la distanţă, ca o dovadă sau ca un semn văzut al iubirii ei. In dor te duci cu gândul şi cu simţirea lângă persoana iubită. Dar, în acelaşi timp, în dor manifeşti trebuinţa ca să te duci în carne şi oase la ea şi ea să vină la tine în carne şi oase. In dor se manifestă simţirea prezenţei reciproce nedepline prin gând şi trebuinţa prezenţei reciproce depline.

Dorul răsare din comuniunea deplină realizată înainte şi din conştiinţa persistenţei acestei comuniuni, dar a neputinţei ei de a se manifesta deplin. Dorul e comuniunea virtualizată în tendinţa de a se reactualiza. Dorul prelungeşte comuniunea trecută în dimensiunea interioară a comuniunii şi menţine pe cei ce se doresc în această dimensiune, dar pe fiecare în acelaşi timp, în mod separat, în dimensiunea exterioară, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor în exterior.

Dacă relaţiile sociale formale reprezintă trăirea în exteriorul interuman, în afara dimensiunii interioare, dorul reprezintă trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinţa actualizării ei exterioare. Interiorul acesta e preţuit de cei ce au simţ pentru el.

[…]

În dor, românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă, cum simte ciungul mâna tăiată la locul ci sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, într-o prezenţă absentă.

[…]

(din: Pr. Dumitru Staniloae, Reflectii despre spiritualitatea poporului roman”)

CeEsteDorul
***

Doxologia/ Mitropolitul Antonie de Suroj:

Care e semnificația schimbării verighetelor între soți?

Când soții schimbă între ei inelele, ei își făgăduiesc unul altuia că, dacă vreodată se va întâmpla ceva între ei, dacă vreodată va fi vreo ceartă sau chiar necredincioșie din partea unuia față de celălalt, vreo trădare, vreo înșelăciune, vreo nedreptate, dar acela se va întoarce, nu i se va face nici o mustrare. Fiindcă se va întoarce și va spune: „Iată, am venit: poți să mă primești, sau inima ta s-a răcit, sau iubirea ta pentru mine e deja moartă?”.

Și răspunsul va fi: Bineînțeles, vino, bineînțeles, te iubesc așa cum te-am iubit și înainte! Iubirea mea sălta de bucurie cândva; când ai plecat, iubirea mea s-a făcut durere arzătoare, așteptare, mâhnire – iar acum iubirea mea s-a făcut iarăși bucurie triumfătoare, mai luminoasă, mai adâncă, mai triumfătoare și mai sigură decât înainte ca tu să pleci…”.

Așadar, făcând schimb de inele, soții își dau atât făgăduința credincioșiei, cât și a încrederii reciproce – încredere care merge mult mai departe decât orice trădare și orice ceartă. (Mitropolitul Antonie al Surojului)

(Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Editura Sophia, București, 2009, p. 26)

verigheta_foto-oana_nechifor_0

Legaturi:

***

 


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Parintele Dumitru Staniloae, Prietenia, Sfantul Porfirie, Taina Cununiei, Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “PUTEREA DRAGOSTEI LUCRATOARE IN RUGACIUNEA PENTRU CEL IUBIT. Nevoia ontologica de comuniune cuprinsa in duiosia DORULUI. Fagaduinta INCREDERII intre cei care se unesc in TAINA CUNUNIEI

  1. Doamne, ajuta!
    V-ati intrecut pe voi insiva cu aceste Cuvinte!

    Extraordinar ce spune parintele Dumitru Staniloae! De multe ori m-am intrebat daca este in regula sa-ti fie dor de cel care a plecat…

    Cat despre increderea care merge mai departe decat orice tradare, ce se mai poate spune? Cu adevarat, dumnezeieste – sa mai ai incredere in cel care te-a tradat inseamna in primul rand nu putin curaj.

  2. Pingback: Ce este, cum se dobandeste, cum se pazeste si cum se lucreaza IUBIREA ADEVARATA INTR-O CASNICIE? “Iată de ce în Ortodoxie căsătoria este privită drept cale duhovnicească şi de nevoinţă” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Taina dragostei adevarate: CE SA CAUTAM SI CUM SA NE ALEGEM VIITOAREA SOTIE sau VIITORUL SOT?/ Cheia potrivita in rezolvarea neintelegerilor/ CUM SA NE AJUTAM COPIII CA PARINTI SI CA INVATATORI sau PROFESORI?/ Nodul dragostei si insemnatatea exprimarii se
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate