Cuvant al Protos. Hrisostom de la Putna: “DIAVOLUL LUCREAZA INSELAREA PRIN OAMENI, incercand sa provoace GROAZA si, mai ales, DEZBINARE, RAZVRATIRE. Prezenta lui Dumnezeu PROVOACA, iar lumea reactioneaza prin VRAJMASIE fata de slujitorii Lui… De ce atunci cand Dumnezeu Isi arata BUNATATEA Sa fata de noi, noi NE IMPIETRIM MAI TARE?!” (VIDEO si TEXT)

29-07-2016 Sublinieri

Ne simtim pacatosi, esuati, departe de Dumnezeu, dar… NE MAI DORIM FIERBINTE SA FIM IMPREUNA CU EL?

Protos. Hrisostom de la Mănăstirea Putna – Predică la Duminica a V-a după Rusalii/ a demonizatilor din tinutul Gherghesenilor (2016):

Preacuviosi Parinti si frati credinciosi, Duminica de astazi, a V-a dupa Pogorarea Sfantului Duh, ne pune inainte un episod din viata Mantuitorului, un episod nu prea fericit, pentru ca, desi asistam la vindencarea unor demonizati, in acelasi timp asistam si la o rezistenta a oamenilor, o indaratnicie a lor, o impietrire a inimii lor, care a facut sa-L indeparteze pe Hristos, in loc sa se intoarca catre El cu recunostinta.

Si, ati auzit, in Evanghelia de astazi, cum in tinutul Gherghesenilor, dincolo de lacul Ghenizaret, intr-un cimitir traiau doi oameni indraciti, doi oameni care erau posedati de duhul cel rau, de satana. Si, acestia, spune Sfantul Evanghelist Matei, erau atat de furiosi, si atat de ingrozitori, incat nimeni nu indraznea sa treaca prin fata acelui cimitir, pe acel drum, pe unde umblau ei. Hristos, insa, a venit in zona aceea, si, acei indraciti au iesit inainte, iar dracii au inceput sa strige: “ce este Tie si noua, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?“.

Bagati de seama ca vrajmasul nu stie planul lui Dumnezeu. El numai face unele observatii, niste aprecieri, si vorbeste ca si cum ar sti el toate. Stia el ca este Fiul lui Dumnezeu? Nu stia, insa i-a spus asa, L-a numit asa. Hristos nu i-a raspuns nimic. Stia el care este planul lui Dumnezeu, cand va fi sa vina El, si cand va fi sa vina a doua oara, si cand va fi Judecata? Hristos Insusi a spus ca numai Tatal stia acest lucru. Dar el, vrajmasul, vorbea de ca si cum stia, pentru ca lucrarea lui este o lucrare de inselare. Insa, aceasta lucrare de inselare nu se opreste aici. De fapt, scopul lui este sa dezbine.

Spun Sfintii Parinti ca diavolul nu poate sa faca nimic, nicio lucrare asupra pamantului sau a oamenilor, ci numai prin intermediul fiintelor vii. De aceea, el intra in oameni sau in animale, incercand sa provoace groaza si mai ales dezbinare, incercand sa-i departeze pe oameni de Dumnezeu.

Spune Sfantul Iustin Popovici ca diavolul incearca sa maimutareasca lucrarea lui Dumnezeu. Si, daca Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea sa, acest lucru incearca sa-l strambe satana. Si, atunci acesta se straduieste sa ne confectioneze, spune Sfantul Iustin, o alta identitate care sa nu mai semene cu Dumnezeu, ci sa semene cu el, cu satana. De acea, nu ne miram ca de multe ori noi avem niste reactii foarte nepotrivite la gesturile de iubire din partea lui Dumnezeu sau din partea aproapelui. Si, la un astfel de gest am sa ma refer astazi, pentru ca de multe ori noi nu tinem cont de lucrul acesta.

A venit Hristos nezicand nimic. Pur si simplu era acolo, dar prezenta Lui provoca. Prezenta lui Dumnezeu provoaca. Asa cum a proorocit Sfantul si Dreptul Simeon, ca Acesta va fi pus spre ridicarea si poticnirea multora“, acest lucru il vedem si astazi. Si, sa stiti ca nu numai Dumnezeu provoaca, ci si slujitorii Lui. De fiecare data cand apare vreun preot, un monah, sau un credincios evlavios in lume, de fiecare data cineva se simte provocat, lumea se simte provocata. Lumea se simte obligata sa reactioneze si, din pacate, in ziua de astazi vedem ca reactia nu este cea mai buna. Este o rezistenta, un fel de vrajmasie, daca vreti, impotriva slujitorilor lui Dumnezeu. Desigur, sunt slujitori buni, sunt slujitori rai, dar unul este Dumnezeu. Si, daca a zis Hristos: cei care va primesc pe voi, Ma primeste pe Mine, care v-am trimis, si cel care Ma primeste pe Mine, il primeste pe Cel care M-a trimis pe Mine“, atunci ar trebui sa tinem seama de lucrul acesta, si sa ne gandim ca Dumnezeu lucreaza prin oameni. Noi vedem astazi cum satana lucreaza prin oameni.

Acei oameni semanau groaza, frica si razvratire impotriva lui Dumnezeu. Pentru ca, oamenii vazand pe cineva bolnav, cu un handicap oarecare, urat, stramb sau indracit, primul lucru la care se gandesc este: “dar Dumnezeu nu vede? Dar, Dumnezeu nu face nimic? De ce l-a lasat pe acesta sa fie asa?“. Si atunci noi dam vina pe Dumnezeu. El este de vina ca noi ne-am departat de El. El este de vina ca noi ne-am uratit?! El este de vina ca noi nu mai semanam cu El si semanam mai mult cu satana?! El este de vina pentru toate?!

Dar Hristos nu spunea nimic. Insa ii auzim pe diavoli ca striga: “daca vrei sa ne alungi, lasa-ne sa ne ducem in turma de porci“. Si, atat a zis Hristos: “duceti-va“. Acum alti cativa ar putea sa zica: “dar ce avea Hristos cu porcii aceia? Pentru ce i-a lasat pe draci sa intre in turma de porci? Nu stia ce o sa faca dracii cu acea turma de porci?” Am auzit diferite raspunsuri la aceste intrebari. Unii, incercand sa ia apararea lui Dumnezeu, spuneau: “da, dar porcii aceia, erau o hrana nepermisa. Porcul era socotit un animal foarte necurat, pentru ca simbolizeaza nesimtirea. Si, atunci, bine le-a facut ca i-a arauncat in apa“. Oare, asa gandeste Dumnezeu? Dar, de ce nu ne gandim ca El insusi a zis ca va lasa 99 de oi si se va duce dupa una ratacita? Ce inseamna aceasta? Ca nu ii pasa de cele 99 de oi si vrea numaidecat sa faca o minune pentru cea de-a o suta?

Grija lui Dumnezeu catre oameni este atat de putin inteleasa de noi, din pacate. Grija lui Dumnezeu este pentru oameni! Grija lui Dumnezeu este pentru un suflet, pe care il vede pierzandu-se si pe care-l doreste sa fie mereu aproape. De porci se ingrijea Dumnezeu sau de sufletele bietilor oameni care erau sub stapanirea satanei? Acei diavoli trebuiau sloboziti sa umble care incotro, sa se duca sa chinuie alti oameni. Dar, oare, noi, fiind atat de impietriti, ce am fi inteles daca vedeam ca acei indraciti s-au slobozit de sub puterea celui rau si diavolii se duc care incotro? Ce intelegeam de aici? Slava lui Dumnezeu – am fi spus – iata s-au izbavit acestia! Si mergeam mai departe la treburile noastre. Nu ne infricosam de ceea ce poate sa faca diavolul din om, de ceea ce poate sa faca diavolul din creatia lui Dumnezeu. Lui nu-i pasa. Nici noua sa nu ne pese? A intrat in turma de porci si a facut ceea ce ar fi vrut sa faca si cu oamenii, daca nu ar fi fost grija lui Dumnezeu fata de ei.

A venit Hristos si nimic nu a spus, si diavolii s-au tulburat. A venit Hristos, nimic zicand si indracitii s-au vindecat. A venit Hristos, nimic zicand si vindecand pe cei indraciti. Si, spune Sfantul Evanghelist Matei ca satul intreg, auzind de ceea ce s-a intamplat, au venit la Hristos si L-au rugat sa plece din tinutul lor. Nu s-a auzit nici macar un cuvant de multumire. Nu s-a auzit nimic, decat rugamintea intr-un glas, a intregului sat: “Doamne, du-Te de la noi“. Credeti ca aceasta reactie este a unui fiu al lui Dumnezeu? Poate, asa cum spunea cineva, sa fi fost si din cauza ca s-au temut, ca s-au infricosat, vazand aceasta minune extraordinara.

Sfantul Apostol Petru, dupa pescuirea minunata, atat de tare s-a infricosat de minunea pe care o savarsise Domnul incat s-a aruncat inaintea Lui si a zis: “Doamne, du-Te de la mine, ca sunt om pacatos!“. Si, spune Sfantul Evanghelist Luca, care relateaza aceasta intamplare, ca la fel au zis si Ioan si Iacov, fii lui Zevedeu, aceia, de care va amintiti ca erau supranumiti “fiii tunetului“, si impreuna cu acestia toti Apostolii s-au infricosat. In cazul acesta putem spune ca era vorba de o frica indoita cu smerenia, ca s-au temut vazandu-L, cat de mare este Dumnezeu si cat de mici si departe sunt ei. Credinta Vechiului Testament era puternica in ei. Ei nu indrazneau nici sa-I zica pe nume lui Dumnezeu, d-apai sa-I zica ceva mult mai rau. Va aduceti aminte, sotia lui Iov, s-a dus la el si i-a zis: “blesteama pe Dumnezeu si mori“, pentru ca toti cei ce-L blestemau pe Dumnezeu mureau pe loc. Si, in cazul acesta, putem sa-i intelegem pe Sfintii Apostoli, putem sa-i intelegem, caci Duhul Sfant nu se pogorase, si ei inca erau infricosati. Insa in cazul locuitorilor din tinutul Gherghesenilor, nu putem spune acest lucru, din pacate!

Si, de multe ori ne punem intrebarea: de ce atunci cand vine cineva la noi, intinzandu-ne o mana de ajutor, intinzand ambele brate sa ne imbratiseze, noi ne opunem? De ce atunci cand Dumnezeu Isi arata bunatatea Sa fata de noi, noi ne impietrim mai tare, noi Ii raspundem cu duritate? Ati auzit raspunsul Sfantului Iustin: Pentru ca am inceput sa nu mai semanam cu El. Si, spune Sfantul Iustin Popovici, mai departe, ca in aceasta incercare a satanei de a ne face pe noi sa semanam cu el, el incerca de fapt sa nu mai fim familiari cu Dumnezeu si sa fim familiari cu el. Ne-am pierdut aceasta familiaritate.

Credeti ca cei care ii vedeau pe indracitii aceia, vedeau chipul lui Dumnezeu in ei? Nu, vedeau chipul satanei. Si, de aceea fugeau toti ingroziti. Insa nu s-a gasit unul care sa se apropie cu mila fata de ei, pentru ca daca ar fi fost macar unul sa se fi milostivit spre acei oameni posedati, atunci acela I-ar fi multumit lui Dumnezeu. Dar nu, ei se complaceau in cele trupesti. De ce aveau o turma asa mare de porci cand era, intr-adevar, hrana asta oprita? Pentru ca nu le mai pasa, erau indiferenti. De aceea noi nu tinem cont de dovezile de iubire ale lui Dumnezeu.

Il auzim pe Sfantul Apostol Pavel zicand: “au, doara, nu stiti ca iubirea lui Dumnezeu indeamna la pocainta? Dar tu, pentru inima ta nepocaita iti vei aduna urgie in ziua Judecatii. Auziti! Iubirea lui Dumnezeu indeamna la pocainta. Auzim iarasi, cuvinte inspirate de Duhul Sfant in Psalmi, care zic asa: Doamne, veseleste inimile noastre, ca sa se teama de numele Tau cel sfant. Curios, nu? “Veseleste inimile noastre, ca sa se teama de numele Tau cel sfant“. Teama adevarata, teama fata de inaltimea lui Dumnezeu si fata de distanta prea mare intre El si noi, vine in momentul in care inima ta se veseleste. Tristetea adevarata, spune Sfantul Pavel, este nu cea dupa lume, ci cea dupa Dumnezeu. Si, spune Sfantul Ioan Scararul ca nu se poate sa se intristeze cineva, decât atunci cand va fi lipsit de ceea ce doreste. Si intelegem de aici ca tristetea dupa Dumnezeu vine atunci cand Il doresti pe Acesta, insa iti dai seama cat de departe esti de El. Tristetea dupa Dumnezeu urmeaza dorintei de a fi impreuna cu Dumnezeu.

L-am auzit pe Hristos incepandu-si lucrarea Lui de mantuire cu aceste cuvinte: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor“. Sfantul Ioan Botezatorul la fel, Sfantul Petru la fel a zis: Pocaiti-va, si fiecare sa se boteze in numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh. Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor – ce intelegem de aici? Dumnezeu, iata, S-a pogorat la noi, Imparatia Cerurilor este aici, pregatiti-va inimile prin pocainta, pregatiti-va sa-L intampinati! Si atunci intelegem de ce pocainta nu este o simpla intristare pentru ca suntem rai, pentru ca suntem pacatosi, ci este acea intristare pentru ca suntem prea departe de Dumnezeu si, inca, nu ne-am pregatit inimile sa-L intampinam. Dorinta de a fi cu Dumnezeu asta trebuie sa ne fie noua dorinta cea mai fierbinte, cea mai disperata – daca vreti, si daca imi iertati acest termen. Cea mai mare nevointa a noastra nu trebuie sa fie decat aceasta: sa ne construim relatia cu Dumnezeu, sa ne dorim sa fim impreuna cu El. Ati auzit ce a spus Proorocul Isaia, inca cu cateva sute de ani, inainte de a veni Hristos: Adu-ti aminte de dragostea dintai. Adu-ti aminte ca Dumnezeu te-a creat pentru ca te-a dorit, si te-a dorit pentru ca te-a iubit, si atunci nu-I intoarce spatele. Iubirea lui Dumnezeu indeamna la pocainta, iubirea lui Dumnezeu trebuie sa ne indemne in a-L dori mai mult, in a-L cauta, in a-L cere.

Vedeti dumneavoastra, daca suntem intrebati: cum esti? Ce faci? Primul lucru la care ne gandim este sanatatea noastra trupeasca: sunt bine sau nu sunt bine; sunt sanatos sau nu prea ma simt bine. Dar, daca suntem un pic mai atenti la sufletele noastre, atunci ne gandim si la faptul ca suntem pacatosi. “Da, nu prea fac bine; incerc, ma lupt, dar nu prea reusesc; mai mereu sunt cazut Insa, cati dintre noi, atunci cand sunt intrebati cum esti?, isi spune in sinea lui cu tristete: sunt prea departe de Dumnezeu, si, dupa aceea imediat sa zica: “…dar as vrea atat de mult sa fiu aproape de Dumnezeu“.

Pocainta, sa stiti, ca de aicea incepe, de la dorinta de a fi impreuna cu Dumnezeu. Pacatele sunt acelea pe care insusi Dumnezeu le indeparteaza. Noi nu putem. De ce a zis Sfantul Ioan Gura de Aur ca pocainta, nu numai ca ne-a fost daruita de Dumnezeu, ci chiar El o face pentru noi. Daca pocainta s-ar opri numai asupra pacatelor, de ce ar trebui s-o faca Dumnezeu? Insa, pocainta este mai mult de atat. Pocainta este dorul dupa Persoana iubita, si, acest dor, ingemanat cu tristetea ca suntem prea departe de Acea Persoana, se va intalni cu inima iubitoare si iertatoare a lui Dumnezeu. Si, atunci cand constiinta acestei vinovatii si a acestei departari se va intalni cu iertarea Lui, vor aparea, asa cum spun Sfintii Parinti, lacrimile de bucurie ale pocaintei. Atunci lacrimile vor izbucni de la sine, pentru ca vom simti pe noi insine, pe pielea noasta – cum se zice – ce inseamna cand a zis Sfantul Apostol Pavel ca iubirea lui Dumnezeu indeamna la pocainta. Daca ne gandim numai ca trebuie sa scapam de pacate, ne gandim numai la noi; atunci unde este Dumnezeu, unde este dorinta de a a fi impreuna cu El? De ce a spus Hristos: cautati mai intai Imparatia cerurilor si toate celelalte vi se vor adauga? Pentru ca una am cerut, aceasta am cautat, sa vad frumusetea lui Dumnezeu si sa cercetez locasurile Lui. Asta este cuvantul care trebuie sa infierbante inimile noastre, nu altceva, si atunci cand vom vedea bunatatea lui Dumnezeu in inimile celorlalti, in faptele lor, sau pur si simplu in prezenta lor, in faptul ca nu ne-a uitat cineva si ca nu am fost alungati.

Acei indraciti, bieti, sarmani, traiau in cimitir, care este la marginea deznadejdii, traiau in intuneric, traiau la marginea celor vii, in moartea aceea deznadajduita, in moartea care nu prevesteste viata, si nimeni nu venea catre ei. Noi insa, priviti, nu suntem singuri, noi suntem inconjurati de alti oameni, iubiti si ei de Dumnezeu. Si, cand vedem acest lucru, ar trebui sa ne imbarbatam si sa multumim lui Dumnezeu si sa ne intristam putin – zic putin, ca sa nu scapam in deznadejde – sa suspinam putin in inima noastra si sa zicem: “Doamne, cat de departe sunt de Tine“, si atunci sa spunem, nu cum au spus satenii aceia din tinutul acela, al Gherghesenilor, “Doamne, du-te de la noi!“, ci, sa strigam cu inima indurerata, insa, fierbinte: “Doamne, fii cu noi!” Amin.

14_CHRIST_HEALING_THE_TWO_MEN_PROSSESSED_WITH_DEVILS_-web

VEDETI SI:

Când in om, in sufletul său, dă buzna mândria, şi când ea incepe să se manifeste in forţă, atunci se intâmplă ceva cumplit in sufletul omului mândru şi arogant, atunci el se desparte de Dumnezeu, stă impotriva lui Dumnezeu şi treptat innebuneşte, treptat devine nebun. […]

[…] Cu ce ne asemănăm? Istoria omenirii e împănată cu impunere de respect prin frică, prin teroare, şi să nu ne gândim numai la orânduiri sociale, sau la state, sau la imperii, că şi în casele noastre, şi cu cei apropiaţi și cu semenii noştri suntem foarte prinşi într-un asemenea fel de a fi și ne impunem şi ca mici şefi undeva sau ca profesori, prin asprime, prin vorbă grea, prin înjurături, prin dat cu pumnul în masă, prin mânie, manifestată până ni se înroşesc ochii, uneori zicem că pedagogic trebuie să fim aşa, altfel nu se poate. Îl imităm pe diavol, aşa făcea el. Şi îşi atingea într-un fel scopul, și noi zicem uneori că ne-am atins scopul, pentru că tremurăm de mânie, dar de cele mai multe ori ne înşelăm pe noi înşine, pentru că începem prin a zice că trebuie să ne arătăm mânioși pentru că altfel nu merge treaba şi ajungem chiar să fim, pentru că ceea ce faci te face.

Astăzi te prefaci că eşti mânios, mâine înjuri doar ca să te impui şi în scurt timp chiar ajungi să fii aşa. Eşti ca acel fumător care zice că fumează în fiecare zi pentru că prietenii lui fumează, dar nu e dependent, și când se trezeşte e de mult dependent, deşi crede că oricând se poate lăsa, dar… când e de lăsat, nu mai poate deloc să se lase. Aşa face omul şi îşi transformă chipul său cel dumnezeiesc.

Cum spune Mântuitorul: Luaţi aminte la Mine, că sunt blând și smerit cu inima se transformă la noi în:

furie-manie-e1356629411118<Luaţi aminte la mine, că sunt aspru, neîndurător, iute la cuvânt, grabnic vărsător de sânge al fratelui meu – sânge în înțeles duhovnicesc –, repede arunc vorbe grele, repede acuz, nu mă interesez, cum zice părintele Arsenie Boca, de zece ori ca să tai o dată, aprob imediat orice bârfă>.

Iar toate acestea nu sunt chipul lui Dumnezeu, ci chipul diavolului. Dacă e să ne gândim, cum tot părintele Arsenie Boca zicea, de cele mai multe ori suntem mai aproape de păcătos decât de sfânt, deci oricum ni s-ar spune, oricum am fi numiţi, n-ar trebui să ne supărăm, pentru că suntem mult mai aproape de răutate decât de bunătate.

Al doilea chip al diavolului ar fi acela că cel posedat nu suporta nicio haină pe el. Ce înseamnă asta? Că nu mai avea nicio rușine, nu-l mai interesa, nu-l mai interesa sa-şi acopere rușinea, nu numai cea a trupului, faţă de oameni, nu-l mai interesau oamenii şi ce părere au ei, nu-l mai interesa să nu-i smintească, să nu-i tulbure, să nu-i oripileze. La nivel sufletesc, aşa sunt cei care nu mai acoperă nimic din urâciunea şi mizeria gândurilor lor şî le-o spun tuturor, oricând, fără să le pese. În veacul acesta, în anii din urmă, acesta a început să fie chipul văzut al omului biruitor, care îşi atinge scopurile, aşa-zis al celui care dă totul pe faţă, care nu are nimic de ascuns, care e deschis. Aceste lucruri care ar părea frumoase, de fapt acoperă o mizerie de multe ori, adică să spui tot ce-ţi trece prin cap, toate pornirile tale cele mai întunecate să le dai pe faţă, să nu-ţi fie rușine de nimic. Și aţi văzut și vedeţi că lumea devine tot mai de ruşine. Bineînţeles, toţi avem porniri, pentru că ne naştem cu trupul acesta şi trebuie să-l stăpânim, dar el ne devine stăpân şi facem ce ne porunceşte el, toate pornirile hormonale şi ale firii şi afectele şi tot ce ne trece prin cap, aşa facem. Aceasta este neruşinare. Aşa cum cel demonizat umbla fără nicio haină pe el, aşa şi noi să ne uităm în oglindă, dacă nu cumva am ajuns să dăm drumul instinctelor, pornirilor, gândurilor, vorbelor. Dacă avem un gând rău despre cineva îi dăm drumul cu uşurinţă foarte mare, nu mai acoperim cu nimic, ce să mai spunem de ce spune Sfântul Isaac Sirul:

„Dacă afli un păcat al fratelui tău, acoperă-l cu mantia iubirii tale, ca să nu-l vadă ceilalţi.”

Între acest cuvânt, din care înţelegem că nici tu să nu-l vezi, să nu-l pui în faţa ta, să nu-l judeci cu asprime, dar nici ceilalţi să nu-l vadă, şi goliciunea, adică uşurinţa cu care aruncăm cu cuvintele şi şuşotim sau spunem tare despre toate păcatele celorlalţi şi ale noastre cu o nonşalanţă şi cu o nepăsare înspăimântătoare, suntem mult mai apropiaţi de varianta din urmă decât de acoperirea cu mantia iubirii noastre a păcatelor fratelui. Deci asta e o [alta] apropiere de chipul diavolului.

Demonizatul nu locuia în casă. Casa preînchipuie în Scriptură şi se înţelege prin ea casa lui Dumnezeu, loc de odihnă a sufletului. Odihna sufletelor noastre este în Dumnezeu şi în Biserica lui Dumnezeu. El nu locuia în casă, ci în morminte şi în pustietăţi, n-avea odihnă, n-avea somn, n-avea pace. Sufletele multora dintre noi se aseamănă cu această stare; nu mai avem odihnă în Biserica lui Dumnezeu, în rugăciune, în a ne întoarce spre Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu, inima noastră ar trebui să fie casa lui Dumnezeu şi noi să ne adăpostim acolo, împreună cu Dumnezeu. Iar puţina rugăciunea pe care o zicem seara sau dimineaţa, în câteva minute avem mii de gânduri şi orice am face, numai asta nu. Nu ne asemănăm cu agitaţia acestui om, care nu mai avea răbdare să stea niciunde şi care era dus de duh prin pustietăţi şi prin morminte, mormintele închipuind tot ce-i mai spurcat în lume, mai plin de duhoare? Şi mintea noastră se apropie şi se îndulceşte de tot ce e mai spurcat, cele mai rele şi urâte gânduri de invidie, de răzbunare, de desfrânare… Şi îşi găseşte odihna foarte uşor acolo şi rămâne acolo mult timp. Iar în rugăciune, dacă stăm un sfert de oră ni se pare că s-a coborât cerul pe pământ și suntem transpiraţi şi nu mai putem. Ne asemănăm aici mai mult cu cel demonizat decât cu cei care se adăpostesc în casa lui Dumnezeu şi îl adăpostesc pe Dumnezeu în inima lor.

După aceea, cel demonizat nu suporta să fie legat de nimic. Orice îl lega, orice îl ţinea, orice îl păzea, rupea legăturile, funiile grele și lanţurile şi pe cei care îl păzeau îi bătea şi pleca de acolo. Ce pot fi pentru firea noastră, pentru suflet, cele care ne pot ţine? În primul rând, glasul conştiinţei e un lanţ care vrea să ne ţină strâns de ceva. După aceea, cuvântul lui Hristos, Evanghelia, care încearcă să ne ţină strâns. Apoi bunul simţ comun, măcar de rușinea celorlalţi să nu facem ceva rău, şi ăsta e un lanţ. Apoi lanţul iubirii faţă aproapele, faţă de familie. Şi ne spune Evanghelia că aceşti oameni nu suportă nicio legătură, nicio aşezare, nicio legare în lanţurile acestea, ci pe toate le rup și fac ce vor, nu au astâmpăr. Ne asemănăm cu acestia de câte ori rupem cuvântul lui Dumnezeu şi nu suportăm să-l ţinem până la capăt, iar dacă îl ţinem, îl ţinem puţin, apoi ne devine de nesuportat. Sau câte căi nu găsim ca să ne minţim conştiinţa? Deci și în acestea ne asemănăm mai mult cu chipul diavolului decât cu chipul lui Dumnezeu din noi, după care suntem zidiţi.

În continuare ni se spune că se tăia cu pietre. După cuvântul Părinţilor, pietrele ar însemna două lucruri. Pe de o parte, piatră este cuvântul lui Dumnezeu, piatra din capul unghiului este Hristos, iar pe de altă parte pietrele sunt cele mai aspre, cele mai contondente lucruri din natură, în general. Părintele Arsenie spunea că luăm cuvântul lui Dumnezeu după voia noastră si după mintea noastră, iar cuvântul lui Dumnezeu este ca un cuţit cu două tăişuri cu care trebuie sa ai grijă cum lucrezi, şi care intră până la despărţitura sufletului de duh, e de o fineţe fără seamăn cuvântul lui Dumnezeu, şi pe care noi nu vrem să ştim să-l folosim, pentru că nu mergem pe calea Părinţilor şi a sfatului, că cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”.

Aşa suntem și noi, facem după capul nostru, luăm cuvântul şi îl interpretăm în felul nostru, cel mai mult se vede asta în nesfârşitele și nenumăratele secte, care interpretează cuvântul după capul lor şi cuvântul se face sabie cu două tăişuri în care se taie şi tot părintele Arsenie zice că „şi-au tăiat mintea în Scripturi” aceşti oameni, dar şi noi facem aşa sau vrem s-o folosim ca să ne acopere păcatele. Pe unele dintre cuvintele Scripturii le lăsăm intenţionat la o parte. De pildă aduceţi-vă aminte cu câtă uşurinţă, dacă întrebi pe vreun om de ce nu ţine post, întotdeauna o să-ţi spună că nu spurcă pe om ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură, pentru că aceea iese din inimă, asta a spus Hristos. Dar ei folosesc cuvântul ăsta ca să taie postul, ca să-l dea la o parte, ceea ce e o minciună, o greşeală, nu foloseşti un cuvânt din Scriptură împotriva altui cuvânt, că Dumnezeu zice iar voi când postiţi…, nu zice <dacă vreunul va vrea vreodată să postească…>. Dar asta se trece cu vederea şi se pune alt cuvânt în faţa lui. Aşa sunt şi pietrele acelea, precum cuvintele Scripturii, cu care cel care acest demonizat, în loc să se folosească, că şi-ar fi putut zidi o casă cu pietrele acelea, şi-ar fi putut face un adăpost, şi-ar fi putut face o toporişcă sau multe alte lucruri bune, însă el se tăia cu acele pietre, sângera, tăia din carnea lui. Aşa facem și noi când facem de capul nostru, fără ascultare, şi, în loc să ne folosim de cuvintele Scripturii, ne tăiem şi ne rănim şi poate chiar murim.

Şi aş insista asupra urletului, asupra strigătului. Nimeni altcineva nu se mai putea auzi, și ştiţi cum sunt cei care sunt cu adevărat demonizaţi, dacă aţi văzut vreodată, aproape că nu te poţi înțelege cu altcineva în preajma lui, pentru că cel demonizat vociferează, strigă, răcneşte, te înfricoşează. Diavolul continuă să facă lucrul ăsta cu noi, pe de o parte dându-ne un fel de limbuţie, dar să ştiţi că e acelaşi duh mut şi surd despre care zice Mântuitorul, numindu-l aşa pentru că duhul demonic îl făcea pe om să muţească în a-L lăuda pe Dumnezeu și a putea să mărturisească minunile lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu cu el, deci îi oprea omului posibilităţile și capacitatea de a vedea minunile și lucrarea lui Dumnezeu cu el, să mulţumească lui Dumnezeu, privinţă în care mai toţi suntem muţi sau abia ni se deschid gurile să spunem câteodată câte lucruri a făcut Dumnezeu cu noi şi slavă lui Dumnezeu şi ne-am simţit sau ne simţim stăpâniţi de multe ori de acest duh mut și surd la slava şi măreţia lui Dumnezeu spusă de alţii, văzută şi auzită de alţii, acestea parcă trec pe lângă noi.

[…]

AngerŞi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă.

Şi aşa cum avem glasul conştiinţei, care e glasul lui Dumnezeu din noi şi care ne trezeşte la viaţă şi care ne spune să venim la Biserică şi să ne rugăm şi să iertăm pe aproapele nostru și multe alte lucruri bune, aşa este şi un glas al demonului, acel glas pe care-l auzim tot timpul aducându-ne aminte de toate nimicurile veacului acestuia, că avem de făcut aia şi cealaltă, uite la ăla ce rău e, ce a făcut, uite ce urât se uită ăia, te-au gândit de rău de mult, şi aşa mai departe – aia e musca, care vede toate lucrurile rele şi prin limbuţia ei îţi atrage atenţia şi vrea să te înfricoşeze şi să te facă să uiţi că sunt multe lucruri bune şi să uiţi că tu eşti albina care trebuie să facă cele bune şi să scoată nectarul din flori, vrea să te facă să stai şi să mori de foame ascultând musca ce îţi vorbeşte ca să te ducă să te adape în gunoaie, să-ţi arate toate lucrurile murdare şi inima ta să se întineze, să se întunece, să se închidă în toate lucrurile întunecate ale veacului acestuia şi de acolo să te lepede în turma de porci și de acolo în mormânt şi gata.

[…]

***

Legaturi:

*

***

 

***

 


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Hrisostom de la Putna, Pocainta, Razboiul nevazut, VIDEO, Vindecarea celor doi demonizati din Gadara

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “Cuvant al Protos. Hrisostom de la Putna: “DIAVOLUL LUCREAZA INSELAREA PRIN OAMENI, incercand sa provoace GROAZA si, mai ales, DEZBINARE, RAZVRATIRE. Prezenta lui Dumnezeu PROVOACA, iar lumea reactioneaza prin VRAJMASIE fata de slujitorii Lui… De ce atunci cand Dumnezeu Isi arata BUNATATEA Sa fata de noi, noi NE IMPIETRIM MAI TARE?!” (VIDEO si TEXT)

  1. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
  2. Pingback: SA PAZIM UNITATEA FAMILIEI BISERICII, tinand si marturisind credinta ortodoxa CU INTELEPCIUNE SI CU DRAGOSTE, “nu cu isterie si cu condamnari irevocabile ale altora”! CINE SE RUPE DE BISERICA, ACELA MOARE! “Slavă lui Dumnezeu, că nu ne
  3. Pingback: Oameni si… demoni travestiti in salvatori: “CRUCIADA” IMPOTRIVA RAULUI (din afara) a “LUPTATORULUI ORTODOX” PANA LA… MACELARIREA FRATILOR: “Cain l-a ucis pe Abel pentru că nu a ucis păcatul DIN PROPRIA INIMĂ. P
  4. Pingback: “Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera si Duh
  5. Pingback: PĂRINTELE RAFAIL NOICA – cuvânt la Catedrala Mitropolitană din Iași: “RĂMÂNEȚI ÎN CREDINȚĂ, RĂMÂNEȚI ALĂTURI DE BISERICĂ ȘI DE PĂSTORII NOȘTRI! Vă îndemn și vă rog să purtați în rugăciuni pe arhiereii voștri!“
  6. Pingback: “Fiți cu luare-aminte la cei ce se arată a fi „super-ortodocși”!” AVERTISMENTELE DUHOVNICESTI ALE UNUI MITROPOLIT MARTURISITOR GREC: “Nu ne putem ocupa unilateral doar cu erezia, ci ne vom îngriji mai întâi să ne curățim suf
  7. Pingback: Protos. Hrisostom de la Putna: LA CE SUNTEM DISPUȘI SĂ RENUNȚĂM PENTRU HRISTOS? (video și text). Care este păcatul lui Adam pe care îl repetăm și noi, “iarăși și iarăși”? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate