TURCIA, PUTEREA PE PICIOARE DE LUT. O radiografie geopolitica a vulnerabilitatilor Noului Imperiu Otoman

Situaţia nu e chiar similară cu cea din sec XIX. Mai întâi că Turcia e la cuţite cu Franţa, iar Marea Britanie nu e în mod necesar aliatul Turciei cât are un interes direct în Azerbaidjan, i.e. concesiunile acordate British Petroleum. Practic Azerbaidjan a devenit vedeta politicii externe europene (vezi inclusiv eurovizionul), indiferent de problemele interne cu democraţia pe care le are. Mai departe, Anglia are un interes direct pentru azeri întrucât Franţa s-a blocat în poziţia pro-Armenia, Azerbaidjan şi Armenia fiind încă în stare de război, conflictul din Nagorno Karabach devenind din ce în ce mai fierbinte în ultimul timp, aspect care a determinat inclusiv o vizită a doamnei H. Clinton la Baku. Anglia şi Franţa continuă politica tandemului strategic în orientul mijlociu, în Oceanul indian şi, mai nou, Marea Chinei.

Revenind la Turcia. Pe cât de importantă devine din punct de vedere energetic, pe atât de vulnerabilă este. Acest lucru este sesizabil inclusiv în discursul liderilor politici turci care fac apel la o turcie mai numeroasă, cu o economie mai solidă, o Turcie care să-şi sporească în mod necesar soft power-ul prin edificarea unei megamoschei sau a unui canal navigabil alternativ strâmtorilor.

Nu doar energetic visează Turcia să devină principalul nod geostrategic din orientul apropiat, existând plaunri serioase ale Chinei pentru edificarea unor noi rute comeciale pe uscat, ca alternativă vulnerabilităţilor rutelor maritime (http://www.geopolitics.ro/spatii/asia/3211.html), veritabile noi “drumuri ale mătăsii” (http://www.voltairenet.org/China-s-Land-Bridge-to-Turkey) cu un potenţial geostrategic impresionant, mult însă peste forţa Turciei de a gestiona astfel de iniţiative.

Mai departe, deşi Turcia se doreşte a deveni alternativa Rusiei la alimentarea europei cu gaz, ea nu poate totuşi oferi Europei ceea ce ar însemna cu adevărat soluţia pentru monopolul rus, anume furnizarea de gaz din Irak şi Iran. Această imposibilitate se datorează poporului Kurd, care a dobândit o autonomie de facto în nordul Iraqului, zonă prin care ar trebui să treacă magistralele de gaz şi care ar aduce o finanţare serioasă a gherilelor kurde cu care Turcia are de foarte multă vreme serioase bătăi de cap.

Furnizarea gazului din Iran este improbabilă, ca urmare a relaţiilor “spinoase” între cele două ţări, deşi Europei îi arde buza după aceste două surse.

Mai departe, Marea Caspică, locul de unde Azerbaidjan îşi extrage bogăţia recentă se află în plină cursă a înarmărilor, cu incidente recente cu Iran, care nu recunoaşte demarcaţia maritimă, care se situează pe mijlocul unui zăcământ mamut. Nu doar atât, parlamentul azer a avut o iniţiativă ciudată, de a-şi schimba denumirea în Azerul de nord, o trimitere directă la Azerul de sud aflat sub ocupaţie iraniană.

Aşadar, Turcia din trei surse bogate în hidrocarburi, esenţiale pentru europeni, nu se poate angaja decât pentru una şi aceasta, în continuă dispută teritorială. Proiectul gazul turkmen care ar fi trebuit să treacă pe sub Caspică în Azerbaidjan, a fost blocat de Rusia şi Iran care au avertizat cu acţiuni militare.

Dar deşi acest neajuns este evident, Tanap fiind programat să transporte o cantitate de gaz infimă faţă de resursele disponibile în zonă, decizia Turciei de a-l implementa, reprezintă mai degrabă o gravă vulnerabilitate decât asul din mâneca Turciei, prin care aceasta îşi va permite să aibă o relaţie cu UE de pe poziţii similare cu ale ruşilor.

Nimic nu garantează Turciei că puterile europene nu se vor hotărâ să o sacrifice, în favoarea unui Kurdistan recunoscut, prin care să fie preluat gaz în cantităţi mulţumitoare din toate cele trei zone indicate. De fapt, în prezent, toate opţiunile sunt pe masă, teoretic Turcia putând fi presată să negocieze cu Irak sau Iran în vederea suplimentării resurselor de gaz tranzitate. Însă implementarea proiectului Tanap îi va acorda Turciei un instrument deosebit de valoros de negociere, de a se pune la dăpost de presiunile europenilor, poate chiar o poziţie de forţă faţă de europeni, care astfel vor fi nevoiţi să cedeze Turciei iniţiativa startegică în privinţa gazului Irakian şi a celui Iranian. Însă, aşa cum spuneam, interesul turc este în mod imuabil opus acestor ipoteze. Un Iran nuclear l-ar transforma în liderul regional necontestat, iar atunci Turcia va fi nevoită să îl izoleze şi mai mult de Europa decât este acum, dpdv economic, pentru a-şi păstra greutatea geostrategică pentru puterile europene. Un popor kurd îmbogăţit din “petrodolari” este iarăşi de nepermis pentru Turcia.

Mai departe. Turcia a beneficiat de un boom economic care a avut o componentă majoră de ordin speculativ. Prestigiul recent al Turciei s-a consolidat pe această creştere, pe înlăturarea pericolului loviturii de stat militare în plan intern şi prin reîntoarcerea moderată către valorile islamiste tradiţionale. Erdogan a prins din mers acest val de simpatie în lumea arabă şi l-a consolidat prin doctrina turcă de politică externă “zero probleme cu vecinii”.

Însă prestigiul Turciei ca lider regional nu a avut la bază o tradiţie de mediere diplomatică, de influenţă reală în lumea arabă, în ciuda efervescenţei acordurilor şi iniţiativelor “de la Istanbul” din ultima vreme, ci s-au subsumat în mod vizibil unei lăcomii, unui interes cinic de a deveni prima vioară în zonă. Diplomaţia turcă a construit întregul eşafodaj de politică externă pe nisip, mizând pe o creştere economică semnificativă, dar nesigură, pe o creştere a importanţei geopolitice din zonă (urmare a retragerii SUA din Iraq şi a primăverii arabe) la fel de conjuncturală, pe popularitatea liderilor săi politici, la fel de efemeră (pe termen lung prestigiul şi anvergura unui stat este determinat doar în mică măsură de popularitatea personală a liderilor săi, inclusiv în plan extern).

Însă, în loc ca Turcia să-şi rezolve în plan intern aceste vulnerabilităţi, a dezvoltat un discurs din ce în ce mai categoric, dintr-o poziţie autoproclamată de lider regional, pe care însă tările vecine nu s-au grăbit să o recunoască, cu atât mai mult monarhiile din orientul mijlociu, alternativa islamică a SUA în zonă.

Consecinţa acestor greşeli flagrante de politică externă a condus la transformarea doctrinei “zero probleme cu vecinii” în doctrina “zero vecini fără probleme” (Stratfor). Dacă veţi privi harta, veţi observa o Turcie înconjurată de Israel (Mavi Marmara), Cipru şi Grecia (grave disensiuni teritoriale), Siria (Free Sirian Army), Armenia (disensiuni istorice), Macedonia (ameninţări explicite cu acţiuni militare pe probleme etnice), Bulgaria (controverse etnice şi istoice; ex. hartă şcolară turcă în care Bulgaria este înfăţişată ca fiind teritoriu turc), U.E. (proces de aderare, preşedenţie cipriotă, Franţa etc). Azerbaidjan este principalul aliat al statului evreu din zonă. Georgia şi Ucraina reprezintă fiefurile Rusiei şi un teritoriu în care Turcia s-a ferit să intre, deşi de curând a semnat un acord de furnizare gaz cu Ucraina.

Faţă de acest dezechilibru geopolitic, Turcia s-a reorientat la extremă, asemeni nouă, spre S.U.A. asumându-şi explicit şi entuziast un rol în implementarea scutului antirachetă american, precum şi alte iniţiative ciudate (reevaluarea prevederilor convenţiei de la montreaux, implicarea în politica internă a Republicii Moldova, în Găgăuzia etc.) Cealaltă măsură a constat în încheierea unui parteneriat strategic militar cu România, cu un guvern + preşedinte cu maxim 20% susţinere politică.

Acesta este contextul în care Turcia se visează nodul geopolitic planetar, statul care să lege ASIA, de EUROPA şi de AFRICA, relaţie pe care să o gestioneze de pe o poziţie autonomă şi autarhică de putere, aliată fiind în mod asumat/deschis doar cu SUA şi cu România.

Faptul că lui Erdogan i-a picat scaunul se vede cel mai tare din turneul lui Putin în Orientul Mijlociu, desfăşurat zilele acestea, probabil cel mai important eveniment geopolitic de la Berlin 2007 (proclama sfârşitul erei politice unipolare).

Putin a venit şi a umilit Israelul la Ierusalim în termeni pe care nici un conducător din lumea arabă nu îl poate face, motiv pentru care palestinienii s-au grăbit să denumească o stradă în cinstea vizitei de acum 2 zile, care probabil a băgat în şedinţă toate cancelariile din lume.

Or Putin şi-a asumat firesc, în două zile, un rol la care Erdogan visează de foarte mult timp, pentru care şi-a perimat discursul diplomatic, folosind termeni din ce în ce mai duri, de unde nu poate regresa spre poziţii moderate fără a-şi pierderi din imagine şi popularitate. Însă cum prestigiul Turciei a fost legat neinspirat tocmai de popularitatea liderilor săi în plan extern, in mod inevitabil, Turcia va fi nevoită să abandoneze discursul isteric în favoarea transpunerii în practică a ameninţărilor pe care s-a obişnuit să le profereze (http://www.antena3.ro/externe/turcia-avertizeaza-siria-nimeni-nu-isi-permite-sa-puna-la-incercare-capacitatile-militare-ale-turciei-172684.html).

Din nefericire (sau… din fericire – n.n.), Turcia nu are în jur nici un “acar păun” pe care să-şi exercite forţa militară deoarece, între timp, potenţialele victime şi-au întărit semnificativ sistemul de alianţe (ex. Cipru), tocmai din cauza discursului agresiv al liderilor turci. Siria, care este în principiu cea mai vulnerabilă, este o nucă foarte tare din multe puncte de vedere, chiar şi fără garanţiile militare ale Chinei, Iranului sau Rusiei.